ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5302/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24515 din 08.10.2020; obligarea intimatei FGA la plata sumei de 515 RON reprezentând penalități de întârziere; obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 402 din 23 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 402 din 23 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, reclamanta susține că penalitățile de întârziere aferente despăgubirii reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, astfel cum s-a reținut și prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la considerentul de la pct. 124. Totodată, potrivit pct. 59 din Decizia nr. 86/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, daunele-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației.

Susține recurenta-reclamantă că penalitățile de întârziere rezultă în mod expres din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA, respectiv Ordinul CSA nr. 14/2011 și Norma ASF nr. 23/2014. Atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat contractului de asigurare, astfel că ele izvorăsc din acest contract.

Mai arată că, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are posibilitatea de a plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau alte cheltuieli și, ulterior, de a se subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală, putând, așadar, să recupereze în cadrul procedurii falimentului penalitățile și cheltuielile de judecată plătite reclamantei. De asemenea, posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților și cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA, astfel cum prevede art. 17 din Legea nr. 213/2015 și se confirmă prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/26.04.2016, reclamanta A. S.A. a

solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 1250 RON reprezentând despăgubiri și 515 RON, reprezentând penalități de întârziere.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 24.515/08.10.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată, doar în ceea ce privește despăgubirea în sumă de 1250, reținând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Această decizie a fost menținută de instanța de fond, care a reținut că sumele ce fac obiectul litigiului nu au natura unor creanțe de asigurare, nefiind rezultate din contractul de asigurare.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, datorate de asigurătorul B. pentru neplata la timp a despăgubirilor, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (act normativ în vigoare la data încheierii poliței de asigurare):

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească..", iar potrivit art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și/sau ale cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 36-37 din Ordinul CSA nr. 14/2011. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește accesoriile creanței principale, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

Nefondate sunt și criticile referitoare la nesocotirea considerentelor de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanță de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Așadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (și căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susținerea soluției) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanțe de asigurări a sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare".". Or, menționarea termenului "penalități" nu poate fi interpretată în sensul invocat de recurentă (respectiv ca stabilind caracterul penalităților de întârziere de creanțe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susținerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităților de întârziere), precum și în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiție esențială pentru calificarea unei creanțe ca fiind creanță de asigurare și anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că:

"(...) elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societății de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Ordinul CSA nr. 14/2011. Penalitățile au natura unui drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător și nasc drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancțiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului și care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate de creditorii de asigurători, ci la cheltuieli pe care însuși Fondul le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor.

În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalități contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 402 din 23 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.