ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4707/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, din data de 08.10.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând anularea Rezoluției nr. C20-1208 din 21.09.2020 dată de Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare în soluționarea plângerii împotriva Rezoluției nr. 1912/A din 23.06.2020 din dosarul nr. x.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 527 din 9 aprilie 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs recurentul A. întemeiat pe dispozițiile art. 488 aliniat (1) pct. 8 din C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că autoînvestirea judecătoarei B. cu judecarea dosarului nr. x/2019 s-a făcut în condiții de incompatibilitate dacă se interpretează în mod obiectiv dispozițiile art. 41 și 42 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate, astfel cum impun dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția nulității prezentei căi de atac, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată. Prin cererea de recurs recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate casa hotărârea când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Așadar, analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Astfel, analizând actele si lucrările dosarului, în mod judicios instanța de fond a reținut că prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători sub nr. x, petentul A. a exprimat nemultumiri în legătură cu activitatea desfășurată de instanțele din circumscripția Curții de Apel Brașov. În esență, s-a susținut că în dosarul nr. x/2016 procedura de cameră preliminară s-ar fi desfășurat în regim de urgență, într-o singură sedință, pur formală, pronunțarea fiind amânată la data de 25.03.2016, când hotărârea a fost pronunțată în lipsa părților, iar încheierea din data de 17.03.2016 nu i-ar fi fost comunicată. Petentul a apreciat că procedând în această manieră, judecătorul de cameră preliminară B. ar fi nesocotit, cu rea-credință, dispozitiile imperative ale art. 329 alin. (2) C. proc. pen., cu consecința încălcării drepturilor sale procesuale, apreciind că în considerentele încheierii de cameră preliminară ar fi fost trecute în derizoriu toate apărările formulate, ca inculpat în cauză. Plângerea a fost solutionată de către inspectorul judiciar sens în care au fost avute în vedere sesizarea petentului si înscrisurile anexate, rezultatul verificărilor efectuate în sistemul informatic Ecris, precum și relațiile comunicate de conducerea Tribunalului Brașov Astfel, Înalta Curte în acord cu instanța de fond arată că nu pot fi primite susținerile reclamantului în sensul că inspectorul judiciar nu a verificat concret și complet aspectele din sesizare, prevederile Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspectie fiind respectate. Cât privesc motivele ce au stat la baza emiterii rezoluției de clasare, în mod judicios a subliniat instanta de fond că verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin Constituția României, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților, în forma în vigoare la data sesizării. Așadar, instanța de fond temeinic și legal a apreciat că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infractiune. Art. 99 1 stipulează că există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu stiință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic si nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Instanța de fond a constatat că în mod corect inspectorul judiciar a arătat în rezoluția contestată că este necesară verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege care ar permite desfășurarea cercetărilor, respectiv, dacă s-a împlinit sau nu termenul de prescripție a răspunderii disciplinare. O asemenea analiză este necesară, deoarece efectuarea de verificări cu privire la săvărșirea vreunei abateri disciplinare de către un judecător, în conditiile în care lipsește una dintre condițiile de promovare (admisibilitate) a acțiunii disciplinare, este de natură a conduce la nerespectarea cadrului legal, astfel cum este detaliat de prevederile art. 46 din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările si completările ulterioare. Potrivit art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită" și care, în cazul în speță, s-ar raporta la datele de 28.11.2016, 25.03.2016, 26.04.2016, 23.03.2017. Prin urmare, în raport de data săvârșirii presupuselor abateri disciplinare, respectiv, 28.11.2016, 25.03.2016, 26.04.2016, 23.03.2017, s-a constatat că momentul obiectiv care semnifică împlinirea termenului de 2 ani de prescripție a răspunderii disciplinare, era deja epuizat la data sesizării Inspecției Judiciare, respectiv 08 05.2020. Așadar, în mod temeinic instanța de fond a precizat că sub acest aspect reclamantul nu a adus argumente în susținerea contestației sale și nici nu a produs dovezi care să contrazică reținerile inspectorului judiciar. Față de data sesizării și de datele la care s-ar fi produs abaterile, instanța a apreciat ca fiind corecte cele reținute de către inspectorul judiciar cu privire la intervenirea prescripției pentru aceste presupuse abateri reclamate. Totodată, a mai reținut instanța de fond că reclamantul a adus în discuție, referitor la abaterea vizată de la lit. t), că judecătorul B. a acționat cu rea-credință și gravă neglijență și cu trimitere la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019 prin încheierea nr. 39/09.03.2020. Potrivit celor deja antamate, prima instanță a apreciat corect că stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, încuviințarea probelor, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice și esențiale ale activității judecătorului, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac legale. În acest sens, inspectorul judiciar a reținut în mod just incidenta prevederilor art. 24 alin. (5) lit. a) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucărilor de inspecție, potrivit cărora "Verificările prealabile ale sesizării inițiale vor viza, fără întocmirea unui proces-verbal de sesizare din oficiu, următoarele încălcări, acte sau împrejurări constatate de inspectori în cursul acestora: încălcări ale unor dispoziții legale sau regulamentare identice cu cele care fac obiectul sesizării", astfel că analiza abaterii disciplinare s-a raportat la ambii magistrați ce au făcut parte din completul ce a soluționat dosarul nr. x/2019 prin pronunțarea încheierii nr. 39/09.03.2020. Astfel, argumentele dezvoltate anterior vizând independenta magistraților în luarea soluțiilor sunt aplicabile cu privire la acest magistrat. Împrejurarea că judecătorul B. a soluționat o contestație împotriva încheierii prin care a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petent împotriva unei ordonanțe de clasare nu constituie o situație de incompatibilitate raportat la faptul că același judecător a pronunțat sentinta penală în care petentul a fost condamnat pentru săvârșirea infractiunii de tentativă la evaziune fiscală. În cauză nu erau întrunite conditiile preväzute de art. 64 Cod procedurä penală ce prevăd în sarcina magistratului obligatia de a se abtine. De altfel, reclamantul putea să valorifice acest gen de nemultumiri pe calea unor cereri de recuzare si strămutare, mijloace procedurale neutilizate de reclamant, după cum a rezultat din actele dosarului. In consecință, împrejurarea că soluția instanței de fond îl nemulțumește pe recurent nu este suficientă prin ea însăși să atragă răspunderea disciplinară a judecătorilor, în lipsa unor indicii că aceștia ar fi nesocotit în mod grav, neîndoielnic vreo normă de drept material sau procesual, în accepțiunea dispozițiilor art. 99 lit. t) raportat la art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, indicii care nu au fost constatate din verificările prealabile efectuate. Distinct de acestea, în mod judicios a apreciat instanța de fond că rezoluția inspectorului șef, act administrativ contestat de asemenea de către reclamant, respectă cerințele art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004, pe fondul acestui act reclamantul limitându-se la critici generice, similare cu cele aduse rezoluției de clasare, legate de îndepărtarea cercetării de la dovezile expuse prin plângere. Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței civile nr. 527 din 9 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.