ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3957/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin acțiunea înregistrată la data de 05.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016, obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. 1.

Prin cererea adițională depusă în cauză, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA nr. 5815/01.28.2016, despăgubiri constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1955 din 17 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de către pârât, ca nefondate și cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin care, evocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată. De asemenea, recurenta a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a învederat că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice. A arătat recurenta că FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva B. în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA. Cu toate acestea, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia ICCJ din 13.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată ca nelegală, instanțele de judecată reținând că motivul pentru care FGA a respins cererea de plată a A. a fost unul nelegal. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma unei astfel de analize, intimatul - pârât a recunoscut dreptul A. la despăgubiri. Plata despăgubirilor nu face decât să certifice prejudiciul. În opinia recurentei, în cauza pendinte, actul administrativ nelegal este reprezentat de decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, ce reprezintă prima manieră de soluționare dată de FGA cererii de plată a A., în sensul respingerii acesteia și care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre intimatul - pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452. Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea deciziei FGA nr. 14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani. A mai opinat recurenta și în sensul că legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată și de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452. Cât privește culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că prin cererea de recurs nu a fost criticată nicio prevedere legală care să fi fost aplicată în mod greșit de instanța de judecată, argumentele prezentate de A. în memoriul de recurs fiind, în opinia intimatului, străine de aspectele reținute de instanța de fond prin sentința recurată. Pe cale de consecință, intimatul a apreciat că motivarea recursului este necorespunzătoare, neputând fi calificată drept o îndeplinire a obligației impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., motiv pentru care intimatul a solicitat aplicarea sancțiunii nulității reglementate de art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., precum și, în cazul în care A. va comunica alte motive de recurs, aplicarea sancțiunii decăderii, raportat la termenul de recurs prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 487 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică, învederând, în esență, urmare unei succinte prezentări a aspectelor solicitate prin cererea de chemare în judecată și a soluției pronunțate de prima instanță, că nu poate fi reținută îndeplinirea condiției existenței actului administrativ nelegal raportat la cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar, atât timp cât Înalta Curte de Casație și Justiție, prin anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a dispus analizarea pe fond a cererilor, iar nu plata sumelor solicitate de A.. Citând considerentele hotărârii primei instanțe, intimatul a învederat și că rolul său este de a acoperi creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, plățile făcute de Fond reprezentând obligații ale asigurătorului falimentar, plătite prin parcurgerea procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 (actualmente Norma 24/2019). A mai arătat intimatul că F.G.A. nu se substituie, nu succedă și nu reprezintă asigurătorii în faliment, fiind o instituție de drept public care are ca scop plata de despăgubiri/indemnizații în cazul falimentului asigurătorului, Legea nr. 213/2015 aplicându-se cu precădere. Or, prevederile unui astfel de act normativ, nu prevăd un termen de soluționare a cererilor de plată, acestea urmând a fi soluționate într-un termen rezonabil, astfel cum această sintagmă a fost dezvoltată de practica C.E.D.O. În ceea ce privește condiția prejudiciului cauzat, intimatul a argumentat, în esență, că aceasta nu poate fi analizată în raport cu soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, atât timp cât o atare instanță a dispus obligarea F.G.A. la analiza pe fond a cererilor de plată, și nicidecum la plată. În acest sens, intimatul a apreciat că reclamanta a solicitat despăgubiri derivate din faptul că nu i-a fost soluționată pe fond cererea de despăgubire de către F.G.A., reclamantei nefiindu-i recunoscut un drept la obținerea debitului principal (a despăgubirilor din raportul de asigurare) câtă vreme chestiunea era pendinte în fața F.G.A. și pasibilă de a fi supusă inclusiv unei noi contestații în instanță, în cazul în care F.G.A. refuza, pe fond, acordarea despăgubirilor (debit principal). Prin urmare, nefiind stabilit un drept al reclamantei la un debit principal în raportul juridic de drept administrativ, reclamanta nu putea invoca, cu temei, existența unui prejudiciu reparabil cauzat de refuzul soluționării cererii privind debitorul principal din moment ce încă nu se cunoștea dacă reclamanta avea sau nu un drept la debitul principal, prejudiciul pretins nefiind cert. Asupra dobânzii legale solicitată de recurentă din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective a despăgubirilor solicitate, intimatul a apreciat că în mod temeinic instanța de fond a hotărât că în speța prezentă nu sunt îndeplinite condițiile art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004, între nelegala respingerii a cererii de plată pentru depășirea plafonului de 450.000 RON, prin Decizia nr. 14452/2018, și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii într-un anumit termen, neexistând legătură de cauzalitate. A mai arătat intimatul că prin Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar s-a stabilit că dobânda legală poate fi penalizatoare sau remuneratorie. În ce privește dobânda penalizatoare, precum se dorește în cauza de față, textul impune existența unei "convenții" pentru stabilirea ratei dobânzii, o astfel de convenție neexistând în cauza de față. A mai subliniat intimatul că alin. (5) al art. 1 al aceluiași act normativ impune exprimarea voinței debitorului cu privire la sume la care acesta se obligă față de creditorul său, rezultând că, în lipsa exprimării voinței de a plăti sume de bani cu titlu penalizator, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal, iar motivația acordării acesteia este o adăugare la lege care nu poate fi primită, fapt pentru care obligarea FGA la plata dobânzii legale este lipsită de orice temei legal. Mai mult decât atât, intimatul a apreciat că FGA este o instituție de drept public, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, iar nu un profesionist căruia i se pot aplica dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 invocate de reclamantă. Intimatul a opinat și în sensul că, în fața instanței de contencios administrativ, pentru a se putea analiza dreptul reclamantei la despăgubiri (penalități/dobânzi), ar trebui să existe, prealabil, un refuz administrativ pe fond al FGA privind o cerere cu un atare obiect (penalități/dobânzi), instanța de judecată neputând analiza, pentru prima dată, direct în fața sa, o atare cerere în temeiul Legii nr. 213/2015 (în lipsa unui refuz administrativ) Totodată intimatul a argumentat că dobânda legală penalizatoare este datorată pentru neîndeplinirea unei obligații la scadență, fiind pretinsă de reclamantă pentru neîndeplinirea de către FGA a obligației de soluționare în termenul legal a cererii de plată. Cât privește chestiunea culpei F.G.A., intimatul a arătat că, deși s-a constatat nelegalitatea unei decizii emise de F.G.A. prin interpretarea unei norme legale într-un mod diferit de interpretarea ulterioară dată de Î.C.C.J. prin hotărârea pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 29/2020, nu există o culpă a pârâtului, câtă vreme interpretarea dată de F.G.A. cu privire la plafonul de garantare de 450.000 RON aplicabil per creditor de asigurare nu a fost o interpretare singulară, inclusiv alte instanțe de judecată (în speță Curtea de Apel București) interpretând normele legale în acest sens.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 iulie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, pentru următoarele considerente: A. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, constatând că argumentele de ordin critic formulate în memoriul de recurs, prin care recurenta a invocat, în esență, faptul că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind răspunderea patrimonială a autorității publice și prevederile C. civ. privind existența prejudiciului, toate coroborate cu prevederile Legii nr. 213/2013 și cu prevederile ce reglementează dreptul la plata dobânzii legale, prezintă structura necesară spre a fi calificate drept critici de nelegalitate prin care recurenta tinde la evocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind străine de natura cauzei sau de aspectele evocate de prima instanță prin hotărârea atacată. Pe cale de consecință, recurenta și-a îndeplinit obligația de a motiva cererea de recurs, conform prevederilor art. 486 alin. (1) pct. d), coroborat cu art. 488 Coc procedură civilă, motiv pentru care solicitarea intimatului de aplicare a sancțiunii reglementate de art. 489 C. proc. civ. este neîntemeiată. B. Răspunzând criticilor aduse de recurenta - reclamantă A. S.A ("A.") sentinței atacate și subsumate de aceasta prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează. Din circumstanțele concrete ale cauzei se reține că recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016 (ce viza creanța de asigurare în cuantum de 12204,13 RON). Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Pe cale de consecință, fapta clamată de reclamantă a fost cea a emiterii, de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, de respingere a cererii de plată, recurenta apreciind că, prin emiterea unui astfel de act administrativ, a fost generat prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute prin cererea de plată. Plecând de la astfel de repere ale demersului de învestire a instanței de contencios administrativ, Înalta Curte reamintește că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 prin emiterea unui act administrativ nelegal este o răspundere patrimonială de drept administrativ, ce se antrenează în prezența condițiilor generale ale răspunderii delictuale prevăzute de C. civ. Potrivit art. 1349 C. civ.: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Astfel, pentru nașterea obligației de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condițiile răspunderii civile: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ce privește vinovăția, ea nu este o condiție necesară pentru admiterea acțiunii în repararea prejudiciului, introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorității publice răspunzătoare. De asemenea, Înalta Curte reține că, întrucât posibilitatea persoanei vătămate de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 554/2004 a fost constant calificată drept o expresie a contenciosului subiectiv de plină jurisdicție, aspect care presupune, în prealabil, o verificare nu doar a caracterului nelegal al actului administrativ, ci și a vătămării produse părții care se adresează instanței, dreptul la despăgubiri fiind accesoriu acțiunii în anularea actului administrativ, în cazul cererii de despăgubire formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 (ce reprezintă calea procesuală de excepție, la care se recurge atunci când reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare) nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 213/2015 și nici cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitoare la obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile, nefiind, astfel, necesară formularea unei cereri de plată a despăgubirilor (penalități/dobânzi) care să fi fost adresată, anterior învestirii instanței, de către recurenta - reclamantă A. intimtatului - pârât FGA. În cauză, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 12204,13 RON cu nr. 5815/28.01.2016 (aspect confirmat de intimat prin întâmpinarea depusă în faza de judecată a fondului), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON și a fost respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». În acest context, Înalta Curte constată că, în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății. Așadar, creanța principală - 12204,13 RON - solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, dreptul pretins de A. la acordarea penalităților de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenței sau inexistenței dreptului la acordarea sumei de 12204,13 RON în beneficiului părții reclamante. Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/28.01.2016, la data de 29.10.2021 pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv a sumei de 12204 RON vizată de cererea de plată indicată mai sus (conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021 - dosar de fond), context în care se poate observa că a fost confirmată chiar de către pârât îndreptățirea A. la plata sumei de 12204 RON. Această împrejurare nu a fost avută în vedere de către instanța de fond, care în mod greșit a reținut caracterul neîntemeiat al cererii reclamantei pe motiv că în speță nu există certitudinea acordării sau nu, în întregime sau în parte, a sumei solicitate prin cererea de plată. Or, la dosarul cauzei reclamanta a depus atât note scrise precizatoare ale pretențiilor solicitate, cât și înscrisurile însoțitoare, inclusiv exatrasul de cont din care rezulta plata despăgubirii ce face obiectul cererii înregistrate de FGA sub nr. x/28.01.2016. Așadar, în speță s-a dovedit că Fondul a recunoscut dreptul recurentei-reclamante la plata creanței principale. În acest context, se reține că respingerea cererii de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința dreptului pretins pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluționarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Concluzionând, Înalta Curte consideră că, odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 12204 RON, ce a fost, însă, reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 12204 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă, la rândul său, un prejudiciu suferit de reclamantă. Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată. În acest context, Înalta Curte subliniază că, prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților manifestată între data înregistrării cererii de plată (28.01.2016) și data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018. Astfel, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 12204 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Conform dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". Contrar celor evocare de recurenta - reclamantă, în cauza pendinte nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 64 alin. (4) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 (sau art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014), coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează conținutul contractului de asigurare RCA din perspectiva penalităților aplicabile în caz de neplată, întrucât, după cum s-a arătat și mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018). De asemenea se reține că, deși este adevărat că recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs (12204 RON), în cazul plății dobânzii legale, legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată și în achitarea sumei solicitate prin cererea de plată înregistrată la data de 28.01.2016 sub nr. x. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 12204 RON pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021. Cu privire la argumentele intimatului-pârât, în sensul că, în speță, nu este vorba de raporturi juridice ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, Înalta Curte reține că art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 se referă în mod expres la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, astfel cum sunt acestea reglementate la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., astfel că susținerile intimatului-pârât cu privire la acest aspect sunt neîntemeiate. De asemenea, Înalta Curte consideră că dispozițiile alin. (1) și (5) ale art. 1 din O.G. nr. 13/2011 nu put fi interpretate în sensul propus de intimat, astfel de prevederi normative nefiind menite a restrânge sfera de aplicare a prevederilor alin. (3) al art. 1 din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme acest din urmă text normativ nu distinge între obligații ce își au izvorul într-o convenție a părților sau în exprimarea de voință a părții debitoare, pe de o parte și alte obligații ce incumbă debitorului (precum cea din litigiul pendinte), pe de altă parte. În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 12204 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. În sfârșit, dincolo de faptul că, după cum s-a arătat și mai sus, în cazul răspunderii administrativ-patrimoniale vinovăția nu trebuie dovedită, apărările intimatului - pârât privind lipsa culpei FGA nu pot fi valorificate nici drept elemente care ar indica prezența unor circumstanțe exoneratoare de răspundere. În acest sens, Înalta Curte reține că emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, pârâtul alegând să promoveze, prin actele emise, o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, ce nu a fost confirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept, ce a format obiecul deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, Înalta Curte reține că soluția primei instanțe de respingere a excepțiilor inadmisibilității acțiunii, tardivității acesteia și prescripției dreptului material la acțiune în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu a fost atacată cu recurs, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat. Pentru aceste motive o astfel de soluție a primei instanțe, dată excepțiilor, va fi menținută. Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei societatea A. S.A. dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferentă valorii despăgubirii în cuantum de 12204 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/28.01.2016 pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021. Totodată, observând cererea recurentei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată atât pentru faza procesuală a fondului, cât și în recurs, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va admite o astfel de cerere și va obliga pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 1918 RON pentru fond și recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 350 RON achitată în faza de judecată a fondului, 100 RON taxă judiciară de timbru achitată în faza de judecată a recursului, 879,39 RON onorariu de avocat în fond (conform înscrisurilor aflate la filele x ale dosarului primei instanțe) și 588,93 RON onorariu de avocat în recurs (conform înscrisurilor aflate la filele x ale dosarului de recurs).