ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3955/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin acțiunea înregistrată la data de 02.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată nr. x/29.01.2016 și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea, de îndată, a unei astfel de cereri, precum și la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin cererea adițională depusă în cauză, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,1% pe zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, până la data plății efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1950 din 15 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile, dar și cererea modificată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta A. S.A. ("A."), prin care, evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. De asemenea, recurenta a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea căii de atac promovate, urmare unei succinte prezentări a actelor dosarului și a soluției date de Curtea de Apel București, recurenta - reclamantă a învederat, în esență, că motivarea oferită de prima instanță este străină de natura cauzei, întrucât instanța de fond a considerat că obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea prin care A. a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani pe care aceasta ar trebui să le achite reclamantei în considerarea falimentului societății de B. S.A. Recurenta a învederat că, deși în trecut, între A. și F.G.A., au existat cauze care au avut un astfel de obiect, prezenta speță nu este una dintre ele, pretențiile din cauza pendinte fiind formulate în raport de fapta proprie a F.G.A., respectiv în baza atitudinii pe care acesta a avut-o în soluționarea cererii de plată, și nu în raport de suma pe care F.G.A. ar fi trebuit să o achite creditorului de asigurări pentru intrarea în faliment a societății de B. S.A. Din această perspectivă, recurenta a arătat că F.G.A. a achitat A. suma pe care o datora după un termen de peste 6 ani de la data depunerii cererii de plată, A. fiind lipsită de folosința sumei pe care F.G.A. trebuia să o achite, urmare soluționării cererii de plată.

Apărările formulate în cauză Prin apărările depuse în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică, învederând, în esență, urmare unei succinte prezentări a aspectelor solicitate prin cererea de chemare în judecată și a soluției pronunțate de prima instanță, că nu poate fi reținută îndeplinirea condiției existenței actului administrativ nelegal raportat la cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar, atât timp cât Înalta Curte de Casație și Justiție, prin anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a dispus analizarea pe fond a cererilor, iar nu plata sumelor solicitate de A.. Intimatul a subliniat că rolul său este de a acoperi creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, plățile făcute de Fond reprezentând obligații ale asigurătorului falimentar, plătite prin parcurgerea procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 (actualmente Norma 24/2019). A mai arătat intimatul că F.G.A. nu se substituie, nu succedă și nu reprezintă asigurătorii în faliment, fiind o instituție de drept public care are ca scop plata de despăgubiri/indemnizații în cazul falimentului asigurătorului, Legea nr. 213/2015 aplicându-se cu precădere. Or, prevederile unui astfel de act normativ, nu prevăd un termen de soluționare a cererilor de plată, acestea urmând a fi soluționate într-un termen rezonabil, astfel cum această sintagmă a fost dezvoltată de practica C.E.D.O. În ceea ce privește condiția prejudiciului cauzat, intimatul a argumentat, în esență, că aceasta nu poate fi analizată în raport cu soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, atât timp cât o atare instanță a dispus obligarea F.G.A. la analiza pe fond a cererilor de plată, și nicidecum la plată. În acest sens, intimatul a apreciat că reclamanta a solicitat despăgubiri derivate din faptul că nu i-a fost soluționată pe fond cererea de despăgubire de către F.G.A., reclamantei nefiindu-i recunoscut un drept la obținerea debitului principal (a despăgubirilor din raportul de asigurare) câtă vreme chestiunea era pendinte în fața F.G.A. și pasibilă de a fi supusă inclusiv unei noi contestații în instanță, în cazul în care F.G.A. refuza, pe fond, acordarea despăgubirilor (debit principal). Prin urmare, nefiind stabilit un drept al reclamantei la un debit principal în raportul juridic de drept administrativ, reclamanta nu putea invoca, cu temei, existența unui prejudiciu reparabil cauzat de refuzul soluționării cererii privind debitorul principal din moment ce încă nu se cunoștea dacă reclamanta avea sau nu un drept la debitul principal, prejudiciul pretins nefiind cert. Raportat la culpa F.G.A., intimatul a arătat că, deși s-a constatat nelegalitatea unei decizii emise de F.G.A. prin interpretarea unei norme legale într-un mod diferit de interpretarea ulterioară dată de Î.C.C.J. prin hotărârea pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 29/2020 nu există o culpă a pârâtului, câtă vreme interpretarea dată de F.G.A. cu privire la plafonul de garantare de 450.000 RON aplicabil per creditor de asigurare nu a fost o interpretare singulară, inclusiv alte instanțe de judecată interpretând normele legale în acest sens.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 iulie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că toate argumentele de ordin critic expuse de reclamantă în memoriul de recurs au privit, în realitate, motivarea dată de prima instanță soluției ce vizează fondul cauzei, neexistând critici care să privească excepția inadmisibilității și excepția tardivității (analizată de prima instanță din perspectiva prescripției dreptului la acțiune). De asemenea, se constată că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("F.G.A.") nu a formulat recurs. În raport de limitele învestirii în recurs, Înalta Curte reține că nu a fost chemată să analizeze și legalitatea soluției date de prima instanță unor astfel de excepții. Cât privește fondul cauzei, din circumstanțele concrete ale acesteia, instanța de control judiciar reține că recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului F.G.A. la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată nr. x/29.01.2016, prin decizia nr. 14452/03.05.2018 emisă de pârât. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011), calculate de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Pe cale de consecință, reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ, în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu o acțiune în răspundere patrimonială de drept administrativ, în raport de emiterea, de către autoritatea pârâtă, a unui act administrativ. Din analiza sentinței pronunțate de prima instanță rezultă că aceasta a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma prevederilor Legii nr. 213/2015, apreciind, în esență, că penalitățile, dobânzile și cheltuielile de judecată nu ar reprezenta creanțe de asigurare și că pârâtul F.G.A. protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fără să poată fi obligat la plata actualizărilor creanțelor pe care asigurătorii Casco le-au recuperat de la asigurătorul R.C.A. înainte de insolvență sau penalitățile stabilite de instanțe împotriva asigurătorului R.C.A. și nici la cheltuielile de judecată ale acestora, întrucât nu din culpa F.G.A. s-au realizat aceste cheltuieli ori întârzieri. În acest sens, instanța de fond a reținut că F.G.A. realizează plăți în condițiile strict reglementate de Legea nr. 213/2015, iar un astfel de act normativ nu conține reglementări exprese în sensul că F.G.A., ca schemă de garantare, ar avea obligația de a plăti penalități, dobânzi și cheltuieli de judecată aferente despăgubirilor. O atare motivare a sentinței primei instanțe este, însă, una străină de natura cauzei, câtă vreme, după cum s-a arătat în paragrafele anterioare, acțiunea dedusă judecății în cauza pendinte este întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar, prin aceasta, partea reclamantă a supus analizei instanței de contencios administrativ fapta proprie a pârâtului F.G.A., în calitatea sa de autoritate emitentă a unui act administrativ, pe care reclamanta a apreciat-o ca fiind cauzatoare de prejudicii, motiv pentru care a solicitat acordarea despăgubirilor aferente. Pentru aceste considerente, în raport de limitele învestirii, întrucât hotărârea Curții de Apel București asupra fondului cauzei cuprinde numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reține incidența cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care se impune casarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe, soluție de natură a nu priva părțile de un grad de jurisdicție. Justificarea soluției de casare în parte a hotărârii atacate rezidă în împrejurarea că demersul primei instanțe de a-și întemeia întregul său raționament ce a privit fondul cererii de chemare în judecată pe identificarea eronată a naturii cauzei a lăsat neanalizate aspectele concret evocate prin acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă, astfel cum a fost aceasta modificată, fapt ce determină casarea în parte a sentinței pronunțate în aceste condiții și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, care urmează să o analizeze pe fond. Întrucât, după cum s-a arătat și în paragrafele anterioare, soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității și tardivității nu a format obiectul niciunei critici din recurs, instanța de control judiciar, în raport de limitele învestirii, va menține o atare soluție. Față de considerentele expuse în paragrafele anterioare, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A, va casa în parte, sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, menținând dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepțiilor.