ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3870/2022

Ședința publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestația înregistrată la data de 4.07.2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat desființarea Hotărârii nr. 569 din 10.04.2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru nesocotirea flagrantă a normelor juridice speciale de atribuire a competenței administrative a hotărârii în privința cererii de apărare a reputației profesionale, recunoscute prin dispozițiile art. 75 din Legea nr. 303/2004, pentru nesocotirea flagrantă a dreptului material la reputației profesională recunoscut prin aceleași dispoziții și pentru acoperirarea cu rea credință a neregularităților grave ale raportului nr. x/2018 ale cărui concluzii au fost însușite de autoritatea publică administrativă.

Împotriva contestației promovate de reclamantuș A. a formulat întâmpinare pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul căreia a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș.

Pe fondul cererii, a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1842 din 24.03.2021 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a instanței supreme, invocată prin întâmpinare, reținând incidența art. 9 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018 și art. 30 alin. (1), (5) din Legea nr. 317/2004, introdus prin Legea nr. 234/2018 și art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că, reclamantul este judecător la Tribunalul Specializat Mureș, instanță aflată în circumscripția Curții de Apel Tg Mureș, în aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora operează o prorogare legală a competenței teritoriale, atunci când un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, instanța supremă a admis în baza art. 248 C. proc. civ. excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

La data de 01.07.2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal sub același număr unic de dosar, respectiv sub nr. x/2019.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 165/2021 din 22 septembrie 2021 Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței nr. 165/2021 din 22 septembrie 2021, pronunțată de instanța de fond, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței recurate și în urma rejudecării pe fond a litigiului, solicită desființarea hotărârii nr. 569/10.04.2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca fiind dată de o autoritate administrativă vădit necompetentă și trimiterea spre competentă deslușire a cererii inițiale de apărare a reputației profesionale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care, la data certă a înfățișării acesteia - 12.10.2018, data poștei - era exclusiv competent.

În dezvoltarea criticilor sale recurentul susține că, referindu-se exclusiv la considerentele Deciziei nr. 1842/24.03.2021 a Înaltei Curți, instanța de contencios administrativ de primă jurisdicție a socotit că aspectele relevate prin contestația cu care a fost învestită prin efectul declinatoriu al acesteia ar fi fost deja deslușite de Înalta Curte, chiar prin hotărîrea declinatorie.

Consideră că aceste argumente ale instanței de fond sunt străine de natura cauzei, pentru că Înalta Curte, pentru a tranșa aspectele de competență, a avut în vedere exclusiv emitentul și actul administrativ contestat, respectiv, o hotărâre a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, însă nu a dat nicidecum deslușire fondului esențialei critici aduse prin contestație ce ține de aplicarea în timp a normelor juridice speciale atributive de competență.

Tocmai pentru a da deslușire acestor aspecte de aplicare a legii în timp reclamate, Înalta Curte a și trimis contestația Curții de Apel Alba Iulia, însă aceasta s-a eschivat de a le tranșa, însușindu-și argumentele Înaltei Curți dedicate exclusiv verificării competenței ei.

Practic, cele reclamate au rămas fără un răspuns adecvat, instanța de fond nefăcînd nicio analiză privind aplicarea în timp a dispozițiilor relevante, respectiv, cele ale art. 75 din Legea nr. 317/2000, astfel cum acestea erau în ființă la data de 12.10.2018.

Așadar, consideră că hotărârea recurată nu satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ..(2010)-rep. din sintagma "motivele de fapt și de drept..., cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

O astfel de neglijență face deplin pertinent motivul de recurs enunțat, pe tărîmul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..(2010)-rep., lipsa motivelor concrete - analiza aplicării în timp a dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 317/2004, așa cum acestea au fost modificate, ținând seama de dispozițiile art. 24-25 C. proc. civ. - pentru care a înlăturat esențiala critică adusă prin contestație.

În lumina acestor argumente susține că apare ca vădită și sustenabilitatea criticii din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza secundă din C. proc. civ..(2010)-rep., fiind ușor conturate sub sintagma "cînd (hotărîrea) cuprinde...numai motive străine de natura cauzei".

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul susține că instanța de fond de contencios administrativ a făcut o aplicare vădit eronată a normelor juridice atributive de competențe administrativ jurisdicționale relevante, ignorând normele privitoare la aplicarea lor în timp.

Critica esențială adusă prin contestație este cea care reclamă că, în raport de data certă a cererii de apărare a reputației profesionale, adică data de 12.10.2018, competența administrativ jurisdicțională exclusivă aparținea Plenului CSM.

Numai prin Legea nr. 242/12.10.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 868/15.10.2018, dispozițiile art. 75 din Legea nr. 317/2004 au fost modificate în sensul atribuirii competenței pe seama secției corespunzătoare a CSM, însă acestea au intrat ulterior în vigoare, mai precis la data de 18.10.2018, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 24/2000.

Dispozițiile art. 24-25 C. proc. civ. 9201O)-rep. arată limpede că dispozițiile art. 75 din Legea nr. 317/2004 Legea nr. 242/2018, în forma lor modificată prin Legea nr. 242/2018, se aplică numai acelor cereri de apărare a reputației profesionale înfățișate temporal sub incidența acesteia din urmă, adică începând cu data de 18.10.2018, nicidecum cererii inițiale de apărare a reputației profesionale care poartă o dată certă anterioară, 12.10.2018.

Așadar, în temeiul dispozițiiilor art. 25 C. proc. civ..(2010)-rep., ținînd seama de forma Legii nr. 317/2004 din 12.10.2018, competent sa examineze cererea de apărare a reputației profesionale era Plenul CSM, nicidecum secția de judecători a CSM care a examinat-o în concret.

Dacă ar fi ținut seama de toate aceste reguli de aplicare a legii în timp, instanța de fond ar fi trebuit sa primească contestația sa fără nicio rezervă și să dispună în consecință, adică, nulitatea hotărârii date de o autoritate cu prerogative administrativ jurisdicționale vădit necompetentă și trimiterea cererii de apărare a reputației profesionale celei competente, respectiv, Plenului CSM.

Or, nefacând-o, a dat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, ceea ce ar determina primirea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..(2010)-rep.

În continuare, recurentul mai susține că, abia prin Legea nr. 242/12.10.2018, intrată în ființă la data de 18.10.2018, adică ulterior cererii sale inițiale de apărare a reputației profesionale, ce poartă data certă de 12.10.2018, legiuitorul a dat în competența secției pentru judecători a CSM deslușirea unor cereri în această materie, pînă la data de 18.10.2018 fiind de competența exclusivă a Plenului CSM.

Ca un aspect marginal, chiar și inspectorul care a întocmit raportul cu privire la aspectele reclamate prin cererea de apărare a reputației profesionale, a solicitat înaintarea acestuia Plenului pe care îl socotea (încă) competent să dea deslușire cererii.

Admite faptul că, nu întâmplător a înfățișat cererea de apărare a reputației profesionale chiar la data când Legea nr. 242/2018 a fost adoptată de Parlament, adică 12.10.2018, tocmai pentru că, având cunoștință de influențele oculte ale unor persoane în legătură cu aspectele afirmate prin cererea de apărare a reputației profesionale, a anticipat simulacrul în cazul în care deslușirea ei ar fi fost dată de secția de judecători, socotind că, poate, Plenul, cu a lui componență mai diversă, măcar o să purceadă la o examinare efectivă.

In ciuda destinatarului raportului alăturat cererii de apărare a reputației profesionale - adică, Plenul CSM - administrația de la acel moment a CSM aflată sub președenția d-nei B. ce tocmai își începuse mandatul de un an, cu nesocotirea flagrantă a principiului consfințit prin dispozițiile art. 6 alin. (1)-(2) C. civ..(2009), în sens material, respectiv, ale art. 24-25 C. proc. civ..(2010)-rep., în sens formal/procesual, a cuprins examinarea cererii de apărare a reputației profesionale pe ordinea de zi a secției de judecători.

În acest fel, hotărârea acestei secții apare ca fiind dată, în raport de data respectivei cereri, de o autoritate administrativă vădit necompetentă, ceea ce ar atrage fără greș nulitatea ei absolută și necondiționată - art. 176 pct. 3 C. proc. civ..(2010)-rep.

Consideră că aceasta ar face imperios necesară, în temeiul dispozițiilor art. 497 alin. (1) a doua teză a doua ipoteză C. proc. civ..(2010)-rep. ("pentru lipsa de competență, cînd cauza va fi trimisă...sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii."), odată cu primirea recursului și casarea hotărârii instanței de contencios administrativ de primă jurisdicție, iar după deslușirea fondului contestației, ca urmare a primirii criticii esențiale, constatarea nulității hotărârii contestate dată de secția de judecători a CSM și trimiterea cererii sale inițiale de apărare a reputației profesionale Plenului CSM care la data de 12.10.2018 avea competența exclusivă administrativă de a o desluși.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurentul - reclamant A., intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca legală și temeinică.

Răspunsul la întâmpinare

Împotriva apărărilor formulate de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul întâmpinării, recurentul - reclamant A. a depus Răspuns la întâmpinare, în cadrul căruia a susținut în esență că, prin interpretarea trunchiată a aplicării în timp a normelor atributive de competență a fost privat de examinarea cazului reclamat de către Plenul CSM precum și de calea specială de atac atașată - contestația la ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 13.05.2022 s-a fixat primul termen pentru soluționarea recursului la data de 13.09.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea recurentului-reclamant, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin raportare la criticile formulate și la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

În prealabil, în ceea ce privește motivele de recurs formulate, Înalta Curte reține, ca o primă observație, că, deși recurentul - reclamant a invocat în cadrul recursului motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., acesta a prezentat distinct doar criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile întemeiate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. fiind expuse împreună.

Examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat doar formal de către recurentul-reclamant.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", iar potrivit prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

Înalta Curte analizând criticile formulate de recurent nu a identificat norme de procedură cu privire la care recurentul să invoce încălcarea acestora, dispozițiile art. 24 și 25 din C. proc. civ., ce se referă la aplicarea legii în timp, având legătură cu fondul litigiului, urmând să fie analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului sub acest aspect vizând în esență necompetența secției pentru judecători din cadrul CSM de a-i soluționa cererea de apărare a reputației profesionale, raportat la data depunerii cererii de către recuret, respectiv 12.10.2018 și aplicarea în timp a dispozițiilor art. 75 din Legea 317/2004, din perspectiva dispozițiilor art. 24 și 25 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate de recurentul -reclamant se încadrează doar în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., hotărârea atacată nefiind analizată și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, constată Înalta Curte că, în cadrul acestuia recurentul - reclamant a invocat în esență nemotivarea hotărârii, susținând că instanța de fond nu a răspunsul tuturor criticilor sale și nu a făcut nici o analiză privind aplicarea în timp a dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 317/2004 prin raportare la art. 24 și 25 din C. proc. civ.

A mai susținut deopotrivă ca fiind incidentă teza a II-a din cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce reglementează situația când " hotărârea cuprinde ...numai motive străine de natura cauzei".

În susținerea acestei critici recurentul a considerat ca fiind străine de natura cauzei reținerile instanței de fond cu privire la dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal aspectului referitor la competența de soluționare a cererii de apărare a reputației profesionale, în sensul că aparține secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și nu Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum susține reclamantul.

Instanța de control judiciar, contrar celor susținute de recurentul - reclamant, nu poate aprecia ca fiind străine de natura cauzei reținerile instanței de fond cu privire la aspectul dezlegat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal referitor la competența de soluționare a cererii de apărare a reputației profesionale, raportat la dispozițiile art. 135 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., ce prevăd că " 2) Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere".

Cum prin hotărârea de declinare a competenței, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a statuat inclusiv cu privire la aspectul referitor la competența de soluționare a cererii de apărare a reputației profesionale, în sensul că aceasta aparține secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și nu Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în mod corect instanța de fond, luând act de dezlegarea dată de instanța supremă, a reținut că primul motiv de anulare a Hotărârii nr. 569 din 10.04.2019, invocat de reclamant pe considerentul că cererea sa de apărare a reputației profesionale trebuia soluționată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii și nu de secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, este nefondat, neputând trece peste cele dezlegate definitiv de Înalta Curte prin hotărârea de declinare a competenței.

Prin urmare, criticile recurentului, în sensul că hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei, sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Nici criticile ce vizează nemotivarea corespunzătoare a sentinței de fond nu sunt fondate, judecătorul de primă jurisdicție analizând cauza sub toate aspectele invocate, în fapt și în drept, argumentând judicios și legal soluția adoptată.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Reține instanța de control judiciar că motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile/criticile invocate de reclamant cu privire Hotărârea nr. 569/10.04.2019 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de casare cercetat; prima instanță reținând corect situația de fapt și, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

Dimpotrivă, judecătorul fondului a expus în mod clar și logic raționamentul în baza căruia a reținut legalitatea actului administrativ cu caracter individual ce a făcut obiectul judecății, neputându-se reține astfel nemotivarea hotărârii.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat criticile invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, aceasta respectând cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Lecturându-se considerentele hotărârii, se constată cu ușurință că judecătorul de primă jurisdicție a expus într-un mod clar și convingător argumentele pentru care a înlăturat motivele de nelegalitate a hotărârii invocate de reclamant în cadrul contestației.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe, respectiv că instanța nu și-a însușit criticile recurentului, dimpotrivă, le-a respins, expunând și argumentele pentru care a procedat astfel, nu înseamnă că hotărârea este nemotivată.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceasta să răspundă argumentelor esențiale, aceste argumente putând fi tratate grupat.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În speța de față, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată respectă exigențele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele prin care a înlăturat criticile de nelegalitate expuse de recurentul - reclamant, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale, asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cadrul acestui motiv de recurs recurentul a reluat critica de nelegalitate ce a vizat necompetența secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii de a soluționa cererea sa de apărare a reputației profesionale, susținând că, raportat la dispozițiile art. 24 și 25 din C. proc. civ. și la data formulării cererii - 12.10.2018- competența administrativ jurisdicțională exclusivă aparținea Plenului Consiliul Superior al Magistraturii și nu secției pentru Judecători.

Această critică nu poate fi avută în vedere de instanța de control judiciar, ce constată netemeinicia susținerilor recurentului raportat la dezlegarea definitivă dată inclusiv sub acest aspect de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 1842 din 24.03.2021, dezlegare corect reținută de instanța de fond.

Astfel, se constată că, prin Legea nr. 234/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 850 din 08 octombrie 2018, a fost modificat art. 30 din Legea nr. 317/2017 în sensul că " Secțiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii au dreptul, respectiv obligația corelativă de a se sesiza din oficiu pentru a apăra judecătorii și procurorii împotriva oricărui act de imixtiune în activitatea profesională sau în legătură cu aceasta, care ar putea afecta independența sau imparțialitatea judecătorilor, respectiv imparțialitatea sau independența procurorilor în dispunerea soluțiilor, în conformitate cu Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și împotriva oricărui act care ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, secțiile Consiliului Superior al Magistraturii apără reputația profesională a judecătorilor și procurorilor. Sesizările privind apărarea independenței autorității judecătorești în ansamblul său se soluționează la cerere sau din oficiu de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii."

Prin urmare, în condițiile în care, înainte de înregistrarea cererii formulate de recurentul - reclamant la data de 12.10.2018, (cererea fiind înregistrată la data de 17.10.2018), respectiv la data de 08.10.2018, legea specială a Consiliului Superior al Magistraturii a fost modificată în sensul că Plenul nu mai avea atribuția soluționării cererilor judecătorilor de a le fi apărată reputația profesională, acesta fiind competent să analizeze doar " Sesizările privind apărarea independenței autorității judecătorești în ansamblul său", în mod corect cererea reclamantului privind apărarea reputației profesionale a urmat noua procedură, potrivit modificărilor Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, fiind emisă o hotărâre de către secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și nu de către Plenul CSM.

Înalta Curte reține că, în speță, competența organului administrativ pentru soluționarea cererii de apărare a reputației profesionale se stabilește în raport de momentul soluționării cererii, iar nu raportat la data formulării acesteia, nefiind vorba de un organ cu atribuții administrativ-jurisdicționale în ceea ce privește cererea de apărare a reputației.

Prin urmare, critica recurentului referitoare la nelegalitatea actului atacat din perspectiva pretinsei necompetențe a emitentului acestuia nu poate fi reținută.

Sunt, de asemenea, neîntemeiate și susținerile recurentului - reclamant referitoare la nesocotirea prevederilor art. 24 și art. 25 din C. proc. civ., ce reglementează legea aplicabilă proceselor noi și proceselor în curs, judecata desfășurată în fața instanței de fond realizându-se cu respectarea acestor dispoziții.

Constatând, deopotrivă, că recurentul - reclamant nu a formulat critici și cu privire la cele reținute de instanța de fond pe cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat de parte, respectiv că hotărârea a cărei desființare o solicită nu a ținut seama de toate argumentele și obiecțiunile sale, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea acestei căi de atac, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii pronunțate de prima instanță.

Așa fiind, Înalta Curte reține că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât niciunul dintre motivele de casare invocate de recurentul - reclamant nu poate conduce la reformarea hotărârii atacate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentul - reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 165/2021 din 22 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 septembrie 2022.