ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1813/2023

Ședința publică din data de 30 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamanții A., B. și C., în calitate de moștenitori ai defunctului A., au chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: fixarea sumei definitive ce li se datorează de către pârât cu titlu de penalități, ca urmare a neexecutării de către acesta, în mod culpabil, a obligației prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015; stabilirea, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care pârâtul le-o datorează, pentru neexecutarea în natură a obligației prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015.

Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a invocat exceptia prescripției dreptului de a obține executarea silită, exceptia lipsei de obiect si implicit a interesului, excepția inadmisibilității cererii.

Prin sentința civilă nr. 1567 din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția inadmisibilității și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., în calitate de moștenitori ai defunctului A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 1567 din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C., în calitate de moștenitori ai defunctului A., au declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenții au susținut că, întrucât jurisprudența nu a fost unitară în prezenta speță, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri care să stabilească care anume este instanța competentă să soluționeze cererile privind executarea silită cu privire la titlul executoriu indicat mai sus, cauză care face obiectul Dosarului nr. x/2022, cu termen de judecată în data de 07.11.2022 (astfel cum rezultă din extrasul de pe portalul Înaltei Curți de Casație și justiție anexat).

Pe cale de consecință, până la pronunțarea unei hotărâri în acest sens de către Înalta Curte de Casație si Justiție, nu se știe cu certitudine care este instanța competentă să soluționeze cererile privind executarea silită cu privire la titlul executoriu în discuție, respectiv fie instanța de drept comun, fie instanța de contencios administrativ, acesta fiind motivul pentru care recurentii au înțeles să invoce motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, în opinia sa, în ipoteza în care se stabilește de către Înalta Curte de Casație și Justiție faptul că instanța competentă în acest caz este instanța de drept comun, se impune admiterea prezentului și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă să soluționeze cauza.

Cu privire la interpretarea eronată a dispozițiilor de drept material și drept procesual, recurenții au arătat că prima instanță a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 24 alin. (3) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv dispozițiilor art. 1436 alin. (3) C. civ.

Astfel, având în vedere dispozițiile legale de mai sus, procedura prevăzută în art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, contrar susținerilor primei instanțe, a fost îndeplinită, întrucât a fost cerută deja, de cel puțin unul dintre creditorii din cadrul dosarului cu privire la care se solicită executarea silită, amendarea primului-ministru al României la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la pronunțarea Deciziei I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2370/08.05.2019 în dosarul nr. x/2015 până la executarea obligației impuse în decizia menționată, amendă care se va face venit la bugetul de stat (conform extrasului de pe portal anexat la prezenta).

Totodată, față de dispozițiile art. 1436 alin. (3) C. civ., potrivit cărora, "Hotărârea judecătorească obținută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profită și celorlalți creditori", au susținut recurenții că atâta vreme cât există deja o hotărâre pronunțată potrivit dispoziției art. 24 alin. (3) Legea nr. 554/2004, aceasta profită și celorlalți creditori din speță.

In ipoteza în care s-ar admite contrariul, s-ar ajunge ca primul-ministru să fie obligat de cel puțin 10.000 ori (numărul creditorilor din speță), prin hotărâri civile distincte, la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la pronunțarea aceleiași hotărâri, respectiv Decizia I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2370/08.05.2019 în dosarul nr. x/2015, până la executarea obligației impuse în decizia menționată.

Pe cale de consecință, s-a hotărât deja de către Curtea de Apel București, cu titlu definitiv și cu putere de lucru judecat față de recurenti, amendarea primului-ministru la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la pronunțarea Deciziei I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2370/08.05.2019 în dosarul nr. x/2015.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți Prim-ministrul României și Guvernul României au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 30 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art. I al O.G. nr. 55/2003, în derularea procesului de privatizare a SNP Petrom, Ministerul Economiei și Comerțului va vinde direct pachetul de acțiuni către salariații societății care au drept de cumpărare, iar potrivit art. V din O.G. nr. 55/2003, care a modificat art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, salariații SNP Petrom au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare, cota procentuală ce urmează să fie achiziționată și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia urmând să fie stabilite prin hotărâre de Guvern.

În anul 2015 pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal s-a înregistrat dosarul nr. x/2015 având ca părți un litisconsorțiu format din 14.378 reclamanți, 8.485 intervenienți, persoane salariate în cadrul SNP Petrom S.A.. În cadrul acelui litigiu petenții au solicitat instanței, în contradictoriu cu Guvernul României, emiterea unei hotărâri de guvern pentru aplicarea dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea SNP Petrom S.A.. Prin sentința nr. 1901/2015, Curtea de Apel București a respins acțiunea. În recurs, prin decizia nr. 2370/08.05.2019 (titlul executoriu) Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința de fond și, rejudecând fondul litigiului, a admis acțiunea și a obligat Guvernul României să adopte o hotărâre pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV Petrom S.A. (denumire în urma reorganizării SNP Petrom) până la limita de 8% din capitalul social la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Instanța de recurs a reținut un drept legitim al petenților de a achiziționa acțiuni și o culpă a Guvernului prin pasivitatea de a adopta o hotărâre de Guvern pentru mai mult de 10 ani. Penalitățile au fost stabilite în baza art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. La data de 14.07.2020 instanța de recurs a respins solicitarea Guvernului de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 2370/08.05.2019.

In acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantii A., B. și C., în calitate de moștenitori ai defunctului A., au chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: fixarea sumei definitive ce li se datorează de către pârât cu titlu de penalități, ca urmare a neexecutării de către acesta, în mod culpabil, a obligației prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015; stabilirea, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care pârâtul le-o datorează, pentru neexecutarea în natură a obligației prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, reclamantii exercitând calea de atac a recursului întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., presupune nereguli procedurale în ceea ce privește încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.", iar în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) același Cod, "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Alin. (2) al aceluiași articol statuează că "În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop".

Textele menționate sunt expresia intenției legiuitorului de a stabili clar aspectul competenței unei instanțe, nerespectarea termenului procedural de invocare a necompetenței atrăgând decăderea din dreptul de a pune în discuție necompetența instanței, respectiv lipsirea instanței sesizate de posibilitatea invocării necompetenței cu depășirea termenului procedural menționat, cu consecința corelativă a consolidării competenței instanței învestite, independent de norma care reglementează competența instanței.

Efectul omisiunii de a invoca necompetența materială la primul termen de judecată la care părțile erau legal citate este stabilirea competenței instanței învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată.

Verificând dosarul de fond, se constată că reclamanții au adresat cererea de chemare în judecată Curții de Apel București, iar părțile nu au invocat excepția necompetenței materiale a instanței.

Față de cele expuse anterior, se reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Nici motivul de nelegalitate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză.

În accepțiunea acestor dispoziții legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel cum s-a reținut, recurenții au solicitat instanței să dispună: fixarea sumei definitive ce li se datorează de către pârât cu titlu de penalități, ca urmare a neexecutării de către pârât, în mod culpabil, a obligației prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015; stabilirea, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care pârâtul le-o datorează, pentru neexecutarea în natură a obligației prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015, întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, față de împrejurarea că pârâtul nu a înțeles, în mod culpabil, să execute obligația sa prevăzută în titlul executoriu menționat.

Prin criticile de recurs, aceștia au susținut că procedura prevăzută în art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, contrar susținerilor primei instanțe, a fost îndeplinită, întrucât a fost cerută deja, de cel puțin unul dintre creditorii din cadrul Dosarului cu privire la care se solicită executarea silită, amendarea primului-ministru al României la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la pronunțarea Deciziei I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2370/08.05.2019 în dosarul nr. x/2015 până la executarea obligației impuse în decizia menționată, argumente care sunt nefondate.

Astfel, conform paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunțată de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017), procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:

a)Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării).

Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani.

Această etapă are un dublu scop:

- pe de o parte, dă efect principiului disponibilității care guvernează executarea silită și în materia contenciosului administrativ (într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, așa cum rezultă explicit din dispozițiile art. 24 alin. (5); altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) nu există executare silită în materia contenciosului administrativ (pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) și (4) lit. b) și c) și art. 24 alin. (1) deoarece s-a încălca principiul disponibilității; în plus, spre diferență de dreptul comun, executarea silită în astfel de situații se face de instanța de executare și nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc deoarece în discuție este constrângerea la exercițiului puterii publice;

- pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligația care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanța de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului și penalitățile în favoarea creditorului.

b) Într-o a doua etapă, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării -), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligației amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, daca în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu executa obligația prevăzuta în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalități de întârziere conform legii nr. 554/2004:

- pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) și (6), odată cu soluționarea acțiunii sau a recursului, la cererea părții interesate (reclamantul);

- pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

De altfel, art. 18 alin. (5) și (6) nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziția creditorului de a cere încă din cursul judecății executarea obligației principale sub sancțiunea penalităților, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalități în temeiul art. 24 alin. (3), fiind aceleași penalități, care de data aceasta încep să curgă diferit.

Penalitățile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanța de executare (care este instanța de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligația de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului și, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalități și de despăgubire.

Acțiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înțelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanșarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu și-a îndeplinit obligația, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanța fiind chemată doar să constate una din cele trei situații posibile).

În situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și totuși formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde și aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanța este ținută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligația întocmai și la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligația nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că în speță, cererea de fixarea sumei definitive ce li se datorează de către pârât cu titlu de penalități, ca urmare a neexecutării de către acesta, în mod culpabil, a obligației prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015 și de stabilire, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care pârâtul le-o datorează, pentru neexecutarea în natură a obligației prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019, este inadmisibilă, fiind eronată interpretarea recurenților cu privire la îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât a fost cerută deja de cel puțin unul dintre creditorii din cadrul dosarului cu privire la care se solicită executarea silită, cu trimitere la dispozițiile art. 1436 alin. (3) C. proc. civ. referitoare la hotărârea judecătorească obținută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun care profită si celorlați creditori, în condițiile în care de hotărârea pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se poate prevala doar creditorul cu privire la care s-a pronunțat hotărârea, iar nu un alt creditor.

De altfel, Înalta Curte constată că recurenții invocă sentința nr. 1393/2022 a Curții de Apel București, astfel cum rezultă din extrasul de pe portalul instanțelor de judecată aflat la dosar, prin care a fost obligat Prim ministrul României la plata unei amenzi și a penalităților de întârziere, în baza prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar în cauza de față aceștia solicită fixarea cuantumului despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, se constată că în cadrul litigiului respectiv, recurenții nu au avut calitatea de parte, astfel că nu pot fi primite argumentele recurenților astfel cum au fost formulate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C. împotriva sentinței civile nr. 1567 din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.