ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 986/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 98 din data de 10 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, s-a admis acțiunea A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și a fost obligată pârâta la plata sumei de 728,83 RON, reprezentând contravaloarea facturii de reparație a autoturismului, neachitată, s-a admis renunțarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, iar pârâta a fost obligată și la plata sumei de 1550 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale a formulat cerere în anulare pârâta B. S.A., iar prin sentința nr. 20 din 18 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și s-a declinat competența soluționării cauzei privind anularea Hotărârii arbitrale nr. 98/10.06.2021 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Craiova în dosarul nr. x/2021, formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu A., în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Prin sentința nr. 100/2022 din 7 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respinsă acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 98 din data de 10 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta A.. Totodată, a fost obligată reclamanta B. S.A. să plătească pârâtei A. suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta B. S.A.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 613 alin. (4) și art. 488 alin. (1), pct. 3,5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta solicită admiterea recursului, reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, admiterea acțiunii în anulare.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că în mod incorect s-a dat eficiență prevederilor art. 7 alin. (3) și (4) din cadrul Normei nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și a brokerilor de asigurare, în sensul că a reținut posibilitatea consumatorilor de a se adresa unei instanțe arbitrale fără a exista o convenție specifică în acest sens și prin extinderea acestor prevederi și față de unitățile reparatoare, ce au calitatea de profesioniști comercianți, iar nu de consumatori.

Recurenta arată că sfera de aplicare a dispozițiilor a art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 este redată chiar în cuprinsul acesteia și include societățile de asigurare, brokerii, asigurații, contractanți, beneficiarii sau persoanele prejudiciate și reprezentanții acestora, norma neprevăzând posibilitatea ca unitatea reparatoare care nu are contract cu asigurătorul, să poată invoca direct aplicabilitatea sa.

Dispozițiile textului de lege menționat creează doar o posibilitate teoretică a părților de a se adresa unei instanțe arbitrale, cu condiția ca o astfel de instanță să fie agreată printr-o clauză compromisorie sau printr-o convenție arbitrală.

Judecarea cauzei de către Tribunalul arbitral în lipsa unei convenții arbitrale atrage nulitatea hotărârii astfel pronunțate, dispozițiile art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 neavând caracter special, derogatoriu de la dispozițiile ce reglementează funcționalitatea unei clauze compromisorii sau a unei convenții arbitrale.

Recurenta mai arată că dispozițiile legale menționate prevăd doar posibilitatea de a opta pentru jurisdicția arbitrală, iar nu și obligativitatea acesteia care nu este susținută de niciun text legal, iar recurenta a ridicat excepția necompetenței materiale a Tribunalului arbitral.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 coroborat cu pct. 5 C. proc. civ. se arată că, în lipsa unei convenții sau clauze arbitrale, părțile nu puteau în mod legal să deducă disputa spre soluționare unei instanțe private, prin urmare instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 541, art. 548, art. 550 C. proc. civ. și art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, pronunțând o hotărâre lovită de nulitate.

Recurenta arată că instanța de apel a nesocotit normele procedurale de ordine publică ce recunosc competența instanțelor de drept comun.

Analizând decizia recurată în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului, întrucât între societatea recurentă și societatea pârâtă nu a existat o convenție arbitrară scrisă, aspect ce reglementează instituția arbitrajului, condiția existenței unei convenții arbitrale fiind esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competentei acesteia în soluționarea litigiului.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj și nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei sunt întemeiate, întrucât instanța nu a ținut cont de faptul că arbitrajul, potrivit dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrate încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrată sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În acest context, instanța de apel a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare greșită a prevederilor anterior menționate, prin aceea că a dat prevalență dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (4) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și recunoscând, astfel, ca legală învestirea Tribunalului arbitral în absența unei convenții arbitrale astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 și urm. C. proc. civ.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare". După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare". Se pune astfel accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale, printr-un act normativ cu forța juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziții de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, fiind de esența procedurii arbitrale.

Prin urmare, în soluționarea acțiunii în anulare devenea incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile". În raport cu cele menționate anterior, se impunea ca motivul de anulare să fie admis.

În acest context se rețin ca fondate și criticile recurentei întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, în condițiile în care competența soluționării cauzei aparține instanțelor de drept comun.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinței nr. 100/2022 din 07 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și a hotărârii arbitrale 98 din data de 10 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, și trimiterii cauzei spre soluționare instanței de drept comun competente.

În cazul de față, instanța competentă în soluționarea în primă instanță a cauzei având ca obiect despăgubiri rezultate dintr-un raport juridic de asigurare RCA este Judecătoria Buftea, în raport cu dispozițiile art. 107 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează competența de drept comun din punct de vedere teritorial pentru judecata în primă instanță, în sensul că, în absența unei norme contrare, instanța competentă este cea de la sediul pârâtei, respectiv sediul pârâtei B. S.A., care este în Voluntari, județul Ilfov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinței nr. 100/2022 din 07 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A.

Casează decizia atacată și hotărârea arbitrală nr. 98 din 10 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul de Arbitraj Instituționalizat-Sediul Zonal Craiova în dosarul nr. x/2021.

Trimite cauza pentru competentă soluționare Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2023.