ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1748/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Municipiul Roman, în contradictoriu cu pârâtele A.-sediul Central București, A.- Sucursala Ploiești și B. S.A. Ploiești, a investit instanța arbitrală cu acțiunea având ca obiect obligarea pârâtelor la virarea sumei de 75.714,69 RON, reprezentând garanție de bună execuție constituită de B. S.A. în conturile deschise la A. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 70/24 octombrie 2022 tribunalul arbitral a unit excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. B. S.A. și a pârâtei Sucursala Ploiești a A. și excepția lipsei capacități de folosință a pârâtei A. Ploiești cu fondul cauzei; a respins acțiunea formulată de reclamanta ca fiind prescrisă.

Municipiul Roman, prin Primar, a formulat acțiune în anularea Sentinței arbitrale nr. 70/24.10.2022, solicitând desființarea hotărârii arbitrale atacate și admiterea acțiunii formulată, în temeiul art. 608 lit. f) și h) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 20/F din 21 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins acțiunea în anulare, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, Municipiul Roman, prin Primar, a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, cu consecința desființării hotărârii arbitrale nr. 70/2022 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2022 și admiterii acțiunii formulate.

Recurentul a susținut că sentința Curții de Apel București este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză.

Astfel, s-a reținut de către prima instanță faptul că recurenta nu ar fi detaliat în ce constă pretinsa incidență a dispozițiilor art. 608 lit. f) C. proc. civ. Așa cum s-a precizat, atât în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, cât și la termenul de judecată acordat, recurenta a susținut că a solicitat tribunalului arbitral, față de înscrisurile depuse și de susținerile făcute de A. în cuprinsul întâmpinării potrivit cărora, în acest moment în contul de garanție se află doar suma de 211,231ei, să le pună în vedere pârâtelor să precizeze în ce temei a dispus eliberarea garanției constituită în contul x precum și cine a ridicat această sumă.

Recurenta a solicitat a se observa că tribunalul arbitral nu s-a pronunțat în niciun fel asupra solicitării sale, nemotivând care este cauza unei eventuale respingeri a cererii formulate de aceasta.

In ceea privește soluția pronunțată de Curtea de Apel București cu privire la excepția prescripției invocată de pârâte, recurenta a considerat că instanța a făcut o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material aplicabile în cauză.

In primul rând, s-a apreciat de către instanță că în prezenta cauză a intervenit prescripția, reținând în mod eronat că tribunalul arbitral nu mai trebuia și nici nu putea să se pronunțe pe pretinsele acte de suspendare ale cursului prescripției, întrucât întreruperea/suspendarea cursului prescripției presupun un termen de prescripție în curs, nu un termen deja împlinit.

Solicită a se observa că instanța face o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2507 C. civ., iar, față de acest text de lege, este evident că recunoastrerea debitului de către pârâta A. echivalează cu o renunțare la prescripție, neavând relevanță faptul că prescripția era sau nu împlinită, cum în mod eronat a reținut prima instanță.

Mai mult decât atât, s-a reținut de către prima instanță că recurenta nu ar fi invocat pretinsa incidență a 2506 alin. (4) C. civ., decât în cadrul acțiunii în anulare. Contrar susținerilor instanței, s-a solicitat a se avea în vedere că, în urma excepțiilor invocate de pârâte prin întâmpinare, prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a precizat că în cauză a operat o renunțare la prescripție prin recunoașterea dreptului de către pârâta A., invocând în susținerea acestor apărări chiar art. 2506 alin. (4) C. civ. (pag. 4 din răspunsul la întâmpinare).

De asemenea, recurenta a solicitat a se avea în vedere că, în mod eronat, și cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează instituția prescripției, prima instanță a reținut faptul că în cauză a operat prescripția dreptului său la acțiune, întrucât aceasta ar fi rămas în pasivitate și nu a urmărit modul în care i-a fost soluționată cererea de plată formulată în carul dosarului de insolvență al debitoarei B..

Or, prima instanță nu ia în considerare apărările și situația de fapt invocate de în prezenta cauză, limitându-se să rețină, în mod formal, că recurenta ar fi stat în pasivitate și nu ar fi întreprins diligențele necesare pentru recuperarea garanției de bună execuție.

Contrar situației reținută de prima instanță, după reinserția debitoarei în circuitul civil, recurenta a susținut că a efectuat demersuri (redate în cuprinsul motivelor de recurs) care au condus la o întrerupere a cursului prescripției,.

Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității în privința primului motiv de recurs, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

În speță, din expunerea criticilor aduse sentinței recurate rezultă că, deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că aceasta este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, într-o primă critică la adresa hotărârii atacate recurenta prezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, fără a se indica în mod concret normele legale a căror încălcare sau aplicate greșită se invocă.

Astfel, criticile recurentului, prin care se arată că s-a reținut de către prima instanță faptul că nu ar fi detaliat în ce constă pretinsa incidență a dispozițiilor art. 608 lit. f) C. proc. civ. sunt legate de împrejurarea potrivit căreia titularul acțiunii a solicitat tribunalului arbitral, față de înscrisurile depuse și de susținerile făcute de A. în cuprinsul întâmpinării, să le pună în vedere pârâtelor să precizeze în ce temei a dispus eliberarea garanției constituită în contul menționat, precum și cine a ridicat această sumă, iar tribunalul arbitral nu s-a pronunțat în niciun fel asupra solicitării sale, nemotivând care este cauza unei eventuale respingeri a cererii formulate de acesta.

Or, aceste susțineri prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurentul nu a indicat în ce a constat aplicarea greșită sau încălcarea dispozițiilor de art. 608 lit. f) C. proc. civ., ci în argumentarea acestui motiv de casare aduce, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând situația de fapt, probele administrate, modul în care tribunalul arbitral a înțeles să dea relevanță acestora, ceea ce constituie aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În acest context, este de amintit că instanța devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Criticile recurentului în ceea ce privește soluția curții de apel în referire la excepția prescripției invocată de pârâte, potrivit cărora instanța face o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2507 C. civ., este legată de faptul că recunoașterea debitului de către pârâta A. echivalează cu o renunțare la prescripție, de faptul că prima instanță a reținut incidența prescripției dreptului său la acțiune, întrucât ar fi rămas în pasivitate și nu a urmărit modul în care i-a fost soluționată cererea de plată formulată în carul dosarului de insolvență al debitoarei B..

Or, aceste afirmații nu au relevanța unor critici de nelegalitate, în condițiile în care se susține, în realitate, o greșită aplicare și interpretare a legii prin raportare la valoarea probatorie a manifestării recunoașterii debitului, la conduita părții față de cererea de plată din dosarul de insolvență, aspecte ce tind la apecierea situației de fapt și a probatoriului administrat, apanaj al instanțelor de fond.

Nici susținerile recurentului prin care acesta a considerat că instanța nu ia în considerare apărările și situația de fapt invocate în prezenta cauză, limitându-se să rețină, în mod formal, că recurentul ar fi stat în pasivitate și nu ar fi întreprins diligențele necesare pentru recuperarea garanției de bună execuție, și nici cele prin care se arată că, în speță, contrar situației reținute de instanță, după reinserția debitoarei în circuitul civil, recurentul a efectuat o serie de demersuri care au condus la o întrerupere a cursului prescripției, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în argumentarea acestora recurentul se raportează la modul de interpretare a probatoriului și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele.

Interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2507 C. civ., invocate de recurent, nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care prin această apreciere se tinde la schimbarea situației de fapt, reținută de curtea de apel, fiind, de altfel o simplă afirmație neînsoțită de critici de nelegalitate, care să poate fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Chestiunile legate de invocarea sau nu a incidenței art. 2506 alin. (4) C. civ., nu au nicio relevanță în cauză, în contextul în care vizează aspectul renunțării la prescripție prin recunoașterea dreptului de către pârâta A., așadar tot elemente raportate la modul de interpretare a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurent rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticându-se, în realitate, interpretarea probatoriului, și nu interpretarea dispozițiilor legale.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că reglementările legale, a căror încălcare și aplicare greșită sunt invocate prin cererea de recurs referitoare la prescripție, nu sunt imperative, ci dispozitive, ele neavând menirea să ocrotească un interes public.

În speță, reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aceasta întrucât simpla nemulțumire a părții cu privire la aspectele care au format convingerea curții de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii și fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță și legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, recurentul neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze sentința atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., drept pentru care susținerile recurentului evidențiate în cererea de recurs nu pot fi reținute de către instanță ca și critici de nelegalitate.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul, constatând că recurentul-reclamant nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere, totodată, și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant MUNICIPIUL ROMAN, PRIN PRIMAR împotriva sentinței civile nr. 20/F din 21 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2023.