ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1623/2023

Ședința publică din data de 22 iunie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 28.09.2022 reclamanta A. S.A. a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 104 din data de 27.07.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2022.

Reclamanta a arătat că societatea pârâtă a înaintat acțiunea în pretenții pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, înregistrată sub nr. x/2022, prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 259,73 RON, reprezentând diferența contravalorii lipsei de folosință în urma evenimentului rutier din data de 11.08.2018, penalități de întârziere și 550,00 RON cheltuieli arbitrale. A menționat că suma de 7844,24 RON, reprezentând contravaloarea reparației, a fost achitată la data de 07.03.2019, iar suma de 177,60 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a fost achitată la data de 08.05.2020.

Având în vedere faptul că între cele două societăți nu a existat o convenție arbitrală în vederea soluționării litigiilor pe cale amiabilă, iar A. S.A. a arătat că nu dorește soluționarea diferendului de către instanța arbitrală, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 2 din Regulile de Procedură ale Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, sens în care a arătat că în mod nelegal tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra acțiunii în pretenții formulate de B. S.R.L., neavând competență materială să judece.

Prin sentința civilă nr. 15 din 01.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost admisă în parte cererea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 104/27.07.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Târgoviște în dosarul nr. x/2022, de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.,. A fost anulată hotărârea arbitrală nr. 104/27.07.2022 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în Dosarul nr. x/2022 și trimisă cauza la Judecătoria Oradea, competentă material și teritorial.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta B. S.R.L. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta invocă lipsa calității de reprezentant legal al reclamantei A. S.A. în ceea ce privește formularea acțiunii în anulare, motivat de lipsa împuternicirii legale de la dosarul cauzei, în temeiul art. 810 din C. civ.

Recurenta susține că instanța de fond a reținut că fără o convenție arbitrală valabilă sub forma clauzei compromisorii sau a compromisului între părți, nu poate exista arbitraj, indicând în acest sens art. 549 C. proc. civ. conform căruia convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, ori stabilită într-o convenție separată la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului.

În ceea ce privește Norma ASF nr. 18/2017, instanța de fond a apreciat că reglementează procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea unităților enunțate chiar în titlul normei, însă o acțiune în pretenții îndreptată împotriva unei societăți de asigurări, cum este prezenta cauză, nu face parte din obiectul reglementat de normă.

Curtea a mai reținut că, și în condițiile în care s-ar considera că prin "Petiție", se înțelege orice pretenție pe care ar putea să o aibe un terț prejudiciat la care într-adevăr se referă art. 7 alin. (3) din Norma ASF nr. 18/2017 împotriva unei societăți de asigurări, context în care aceasta normă s-ar aplica în prezenta cauză, faptul că, în cuprinsul acesteia se menționează că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluționare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul", arbitrajul poate fi aplicat în cazul persoanelor juridice, însă nu este obligatoriu, ca urmare a alegerii unui reclamant, fără ca pârâta din acțiunea arbitrală să fie de acord, cu soluționarea acțiunii pe calea arbitrajului.

Față de considerentele menționate anterior, recurenta susține că instanța de fond a dat o altă interpretare față de cea avută în vedere de Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare, care prevede ca statele membre să stabilească în legislația națională o procedură de arbitraj sau o procedură care să ofere garanții comparabile.

Conform dispozițiilor Legii nr. 24/27.03.2000, Norma nr. 18/2017 emisă de ASF reprezintă un act normativ cu caracter special, ale cărui dispoziții au caracter de lege ceea ce atrage aplicabilitatea acesteia în cauză întrucât este o lege specială ale cărei dispoziții au prioritate față de normele generale, respectiv față de dispozițiile art. 548 din C. proc. civ.

Recurenta consideră sentința civilă atacată ca fiind nelegală și netemeinică, reținerile instanței de fond neavând fundament juridic, întrucât atât legiuitorul european, cât și cel național a prevăzut ca oricare dintre părți să se poată adresa pentru soluționarea diferendului dintre acestea, unei instanțe de soluționare alternativă a litigiului, alegând în funcție de situație, fie procedura C., fie arbitrajul în funcție de speță, deci nu a prevăzut ca alegerea să fie de comun acord, ci a lăsat la latitudinea reclamantului această posibilitate fără a fi necesar vreun acord de la pârât în alegerea procedurii, fiind efectiv atributul exclusiv al reclamantului în alegerea procedurii. Faptul că pârâtul își da sau nu consimțământul în acest sens sau nu, nu produce niciun efect juridic în acest sens.

Conform art. 541 din C. proc. civ. arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat, prin urmare legiuitorul nu obliga la soluționarea conflictelor între persoane fizice sau juridice prin intermediul instanțelor judecătorești ci recunoaște dreptul acestora de a apela la metode alternative de soluționare a litigiilor.

Arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale, încheiată conform dispozițiilor din C. proc. civ., și care poate avea forma unei clauze contractuale (clauza compromisorie) sau a unui act scris încheiat ulterior unui contract (compromis). Aceasta are ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitrai, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitrai trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Așadar, regula este că înainte să ajungă pentru soluționarea unui litigiu de instanța arbitrală, părțile trebuie să fi optat pentru aceasta această modalitate de a se soluționa conflictul dintre ele, într-un cadru contractual.

Însă, există domenii de activitate, în cauză asigurările, unde se poate considera că se aplică o excepție de la această regulă, inclusiv de la natura voluntară a arbitrajului.

Practic prin Norma ASF nr. 18/2017 care are caracter de lege, s-a produs o derogare de la regula convenției arbitrale în domeniul asigurărilor.

Recurenta consideră că este greșită interpretarea că în lipsa unui acord privind judecarea litigiului pe calea alternativă, instanța jurisdicțională nu poate soluționa cererea de arbitrare.

Dispozițiile C. proc. civ. - legea generală - prevăd ca fiind nescrisă o eventuală alegere a competenței de soluționare a litigiului. Cum nu se face o referire expresă dacă este prohibită o clauză cu privire la competența teritorială, si cum nu se poate adăuga la lege, se concluzionează că legiuitorul a avut în vedere și competența materială a celor două instanțe, respectiv cea statală și cea jurisdicțională.

Chiar Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, în art. 23 pct. 5 și 6, stabilește modalitatea de plată a despăgubirilor, atunci "când părțile nu se înțeleg".

Competența de soluționare a litigiilor este dată, expres de lege, motiv pentru care nu se impune existența unei astfel de convenții sau clauze compromisorii, care este chiar interzisă de legiuitor.

Trebuie avut în vedere și faptul că tribunalul arbitral este recunoscut prin chiar dreptul comun - C. proc. civ. -în Cartea a IV-a, unde o normă generală permite ca în administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul competent să stabilească reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun. Singura condiție este ca aceste reguli derogatorii să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii.

Astfel, este lăsată posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme inferioare -regulamentele de arbitraj.

Concluzionând recurenta consideră că tribunalul arbitral poate soluționa orice petiție sub forma cererii care are la bază pretențiile și procedurile născute din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie și a Normei nr. 18/2017 a Autorității de Supraveghere Financiară asupra evoluției arbitrajului în România, fiind o competență alternativă a acestei instanțe în fața instanțelor statale.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru considerentele care urmează:

Prin memoriul de recurs recurenta a invocat lipsa calității de reprezentant legal al reclamantei motivat de lipsa împuternicirii legale de la dosarul cauzei în ceea ce privește acțiunea în anulare, în temeiul art. 810 din C. civ., excepție care se reține ca nefondată.

Înalta Curte constată că această excepție a fost soluționată de instanța de fond care a reținut că, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că semnatarii acțiunii în anulare, respectiv directorul general are drept de reprezentare și că acesta a dat împuternicire coordonatorului Direcției Juridice, așadar criticile recurentei prin care se susține contrariul sunt nefondate.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că, în ceea ce privește dispozițiile art. 7 alin. (3) din Norma ASF nr. 18/2017, instanța de fond a dat o altă interpretare față de cea avută în vedere de Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare, care prevede ca statele membre să stabilească în legislația națională o procedură de arbitraj sau o procedură care să ofere garanții comparabile.

Înalta Curte va înlătura această critică având în vedere că dispozițiile Directivei 2009/138/CE nu sunt de natură să inducă ipoteza neobligativității existenței convenției arbitrale pentru utilizarea arbitrajului ca alternativă la instanțele de judecată, ci doar asigurarea unui mecanism eficient de protejare a asiguraților prin existența unor remedii procesuale adecvate.

În consecință, textul de lege indicat, respectiv dispozițiile art. 7 alin. (3) din Norma ASF nr. 18/201, a fost corect interpretat și aplicat în cauză, în condițiile în care acesta nu prevede derogări de la regimul juridic al arbitrajului, astfel cum acesta este reglementat de C. proc. civ.

Recurenta a susținut că Norma nr. 18/2017 emisă de ASF reprezintă un act normativ cu caracter special, ale cărui dispoziții au caracter de lege ceea ce atrage aplicabilitatea acesteia în cauză ca lege specială ale cărei dispoziții derogă de la art. 548 din C. proc. civ.

Și această critică va fi reținută ca nefondată având în vedere că din chiar titlul actului rezultă că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare".

După ce se prezintă modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare."

Se pune astfel accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Înalta Curte va înlătura și critica prin care recurenta consideră că sentința atacată este nelegală întrucât atât legiuitorul european cât și cel național ar fi prevăzut ca oricare dintre părți să se poată adresa pentru soluționarea diferendului dintre acestea, unei instanțe de soluționare alternativă a litigiului, alegând în funcție de situație, fie procedura C., fie arbitrajul în funcție de speță, deci nu ar fi prevăzut ca alegerea să fie de comun acord, ci a lăsat la latitudinea reclamantului această posibilitate fără a fi necesar vreun acord de la pârât în alegerea procedurii, fiind efectiv atributul exclusiv al reclamantului în alegerea procedurii, lipsa consimțământului pârâtului în acest sens neproducând niciun efect juridic.

Potrivit dispozițiilor din Cartea a-IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Așadar, procedura arbitrală nu poate fi utilizată în lipsa unei convenții arbitrale, după cum corect a reținut și instanța de fond, Norma invocată făcând trimitere la dispozițiile legale în vigoare, acestea fiind în speță dispozițiile C. proc. civ., de la care nu se poate deroga.

În consecință, acțiunea în anulare a fost soluționată prin aplicarea corectă a prevederilor anterior menționate, prin aceea că instanța de apel nu a dat prevalență dispozițiilor art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, ci dispozițiilor C. proc. civ., reținând ca nelegală învestirea Tribunalului arbitral în absența unei convenții arbitrale, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 și urm. C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, Norma ASF nr. 18/2017 nu reprezintă o excepție de la regula existenței convenției arbitrale, excepțiile fiind de strictă interpretare, iar nu deduse pe cale de interpretare, cum se susține de către recurentă.

În acest sens este de menționat Decizia Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, conform căreia, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită. Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrată sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Faptul că potrivit art. 541 C. proc. civ. se stipulează că în administrarea arbitrajului părțile litigante și tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun nu înseamnă că legiuitorul a lăsat deschisă posibilitatea unei părți litigante să uzeze de această procedură în lipsa unei convenții arbitrare.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale, printr-un act normativ cu forța juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziții de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, fiind de esența procedurii arbitrale.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se constată că recurenta nu a formulat critici care să corespundă ipotezelor prevăzute de acesta.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 15 din 01.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 15 din 01.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu - practicianul în insolvență D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2023.