ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1323/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Compania Municipală Pază și Securitate București S.A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București la plata sumei de 519.584,94 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria x nr. x/02.12.2020, emisă pentru tarifarea serviciilor de pază și protecție prestate la obiectivul "Stadionul Arena Națională" în perioada 01.05.2019 - 15.07.2019, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3178/10.12.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Compania Municipală Pază și Securitate București, prin lichidator judiciar A.., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta Compania Municipală Pază și Securitate București S.A., prin lichidator judiciar A.., prin care a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței și obligarea pârâtei la plata sumei de 519.584,94 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria nr. x/02.12.2020, emisă pentru tarifarea serviciilor de pază și protecție prestate la obiectivul "Stadionul Arena Națională" în perioada 01.05.2019 - 15.07.2019, factura emisă în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/12.06.2018, a cărui durată a fost prelungită, potrivit actului adițional nr. x, până la data de 30.04.2019, iar ulterior, la solicitarea expresa a pârâtei, acționar majoritar al Companiei Municipale Paza și Securitate București S.A., și decident al activității companiei apelante, și plata dobânzii legale, calculată de la data scadenței facturii și până la data plății efective.

Prin decizia civilă nr. 1944 din 14 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei și obligarea pârâtei la plata sumei de 519.584,94 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria nr. x/02.12.2020, emisă pentru tarifarea serviciilor de pază și protecție prestate la obiectivul "Stadionul Arena Națională" în perioada 01.05.2019 - 15.07.2019, factura emisă în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/12.06.2018, a cărui durată a fost prelungită, potrivit actului adițional nr. x, până la data de 30.04.2019, iar ulterior, la solicitarea expresa a pârâtei, acționar majoritar al Companiei Municipale Pază și Securitate București S.A., și decident al activității companiei apelante, și plata dobânzii legale, calculată de la data scadenței facturii și până la data plății efective.

O primă critică a recurentei privește faptul că instanța de fond nu a ținut cont în niciun fel de prevederile art. 1240 C. civ., afirmând în mod neîntemeiat faptul că nu există dovada acordului verbal.

Susține recurenta că dovada faptului că a existat un acord verbal nu poate fi făcută cu mijloace materiale, însă acest fapt rezultă fără niciun echivoc din următoarele fapte certe:

- pârâta a permis agenților de securitate ai recurentei să intre în incinta obiectivului și să exercite serviciul de pază și după expirarea contractului. Dacă nu ar fi existat o înțelegere verbală, la 01.05.2019, pârâta ar fi trebuit să dea dispoziție Poliției Locale să preia obiectivul și să interzică accesul, așa cum a procedat în anul 2021, la finalizarea contractului x/15.07.2019;

- pârâta nu a dorit și a cerut recurentei să întocmească procesul-verbal de predare a obiectivului, nu a angajat o altă firmă de pază care să asigure serviciul începând cu 01.05.2019 și nici nu a predat obiectivul în paza Poliției Locale aflată în subordinea și la dispoziția sa;

- pârâta nu a purtat negocieri și nu a lansat cereri de ofertă de la alte entități similare care să preia în pază obiectivul, tocmai datorită faptului că a contractat verbal cu recurenta continuarea serviciului de pază până la finalizarea procedurilor sale super birocratice.

În perioada 01.05.2019 - 15.07.2019, în care nu a existat un contract scris, susține că a acționat cu bună-credință, exact în sensul prevederilor art. 1240 pct. 1 C. civ., deci sub incidența unui contract verbal, susținut și prin înscrisuri cu privire la intenția PMB de a asigura continuitatea serviciilor de pază indispensabile și obligatorii din punct de vedere legal.

Consideră că, în cauză, pârâta a contractat verbal și a beneficiat tacit și material de continuarea serviciului de pază pentru perioada în litigiu, uzând și de poziția sa dominantă de acționar majoritar al companiei și, în consecință, consideră că pârâta are obligația legala și morală de a achita contravaloarea prestației de care a beneficiat.

O a doua critică a deciziei instanței de apel se referă la interpretarea eronată a dispozițiilor art. 7 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 333/2003, privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor.

Astfel, arată că, prin decizia recurată, instanța de apel a anulat aplicarea acestui text normativ, reținând că respectiva prevedere se aplică doar la schimbarea firmei prestatoare, ceea ce în opinia recurentei este o interpretare eronată.

În acest sens, susține că, cerința primordială și scopul textului de lege se referă strict la obligativitatea de continuare a serviciului de pază pentru încă 30 zile, de la expirarea contractului de pază, indiferent de cine urmează să preia serviciul de pază, tocmai în scopul de a elimina riscurile ce ar apărea inevitabil în cazul încetării bruște a serviciului.

Totodată, susține că sintagma "schimbarea furnizorului serviciului de pază" se referă strict la schimbarea contractului de pază vechi, la expirarea acestuia, cu unul nou, întrucât, în caz contrar, o asemenea interpretare ar genera numeroase conflicte și evenimente antisociale în situații similare celei analizate în această speță.

Menționează că, este adevărat că furnizorul nu s-a schimbat la încetarea contractului nr. x/2018, însă acest fapt s-a produs din cauza pârâtei, care nu a dorit acest lucru. Însă, tot pârâta a decis să recontracteze cu recurenta prestarea serviciului de pază, iar în orice situație sau condiții, obligația prevăzuta la art. 7 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 333/2003 a subzistat, întrucât o instituție nu putea rămâne fără pază în perioada perfectării noului contract, cu atât mai mult cu cât de tergiversarea semnării noului contract se face în mod cert vinovata pârâta.

Solicită instanței de recurs să constate că, dacă recurenta nu ar fi asigurat serviciul de pază în continuare, după data de 01.05.2019, toate furturile și distrugerile intervenite la un obiectiv atât de important, în care se desfășurau săptămânal evenimente sportive și în care zilnic există un aflux foarte mare de persoane, ar fi fost imputate recurentei de către pârâtă, exact în temeiul art. 7 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 333/2003.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta susține că instanța de apel trebuia să oblige pârâta să facă dovada materială a faptului că a comunicat către recurentă adresa nr. x/22.04.2019, prin care îi solicita acesteia din urmă să comită o infracțiune prevăzută de Codul fiscal. Arată că această adresă a fost comunicată recurentei, în realitate, la 09.08.2019, iar instanța nu a sancționat faptul că pârâta s-a folosit de o adresă antedatată pentru a-și susține propria culpă.

Învederează că, data comunicării acestei adrese este deosebit de relevantă în cauză, întrucât, în tot acest timp, recurenta a considerat cu bună-credință că intimata-pârâtă va achita contravaloarea prestațiilor, fiind de notorietate împrejurarea legală că există o incompatibilitate între scopul lucrativ al companiei recurente, organizată ca societate comercială pe acțiuni și prestarea serviciilor de pază cu titlu gratuit, interzise de lege.

Totodată, arată că recurenta nu a fost niciodată de acord cu solicitarea intimatei de a presta servicii de pază cu titlu gratuit.

Sub un ultim aspect, precizează că instanța de apel nu a sancționat afirmațiile neadevărate ale pârâtei din adresa nr. x/04.06.2021 și adresa x/07.07.2021, prin care aceasta a afirmat că factura nr. x/02.12.2019, în valoare de 519.584,94 RON, nu figurează în evidențele Direcției Generale de Investiții și în evidențele contabile ale Primăriei Municipiului București, nesesizând faptul că, în data de 26.11.2020, cu adresa nr. x/2020, recurenta a trimis spre înregistrare pârâtei factura și toate documentele care dovedesc efectuarea prestației, însă aceasta, cu intenție și rea-credință, le-a returnat recurentei prin adresa x/01.12.2020, refuzând plata prestației.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatului-pârât Municipiul București la 21.02.2023.

La 24.03.2023, intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, ca efect al admiterii excepției nulității, în temeiul art. 489 alin. (1) raportat la alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca inadmisibil. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de apel nu a aplicat în mod eronat normele de drept material ce reglementează forma contractului.

Este adevărat că, potrivit art. 1240 alin. (1) și (2) C. civ., invocate de recurenta-reclamantă, voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris, precum și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.

Ceea ce a arătat însă instanța de apel, iar recurenta-reclamantă nu a contestat, este faptul că, în cauză, sunt aplicabile prevederile Instrucțiunii Președintelui Agenției Naționale pentru Achiziții Publice nr. 1/2018, privind modul de interpretare a aplicării prevederilor art. 31 din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice și ale H.C.G.M.B. nr. 130/2018 pentru aprobarea Normei interne privind modalitatea de atribuire a contractelor către și între entitățile juridice la care Municipiul București este acționar majoritar.

Totodată, a reținut că H.C.G.M.B. nr. 130/2018, care a guvernat încheierea acestor tipuri de contracte, prevede o întreagă procedură de atribuire care se materializează în formă scrisă, ce implică: redactarea unei documentații de atribuire ce cuprinde cel puțin caietul de sarcini, instrucțiuni privind modul de elaborare și de prezentare a propunerii tehnice și financiare întocmite în conformitate cu cerințele caietului de sarcini și a valorii estimate, formularele și draft-ul de contract (art. VI.5); depunerea unei oferte scrise (art. VI.6) și evaluarea ofertelor (art. VII).

În plus, instanța supremă reține că, potrivit art. VIII din același act normativ, "direcția/compartimentul solicitant are obligația de a comunica rezultatul procedurii de atribuire a contractului de achiziție, de a încheia contractul de lucrări/servicii/produse și de a-l înregistra în Registrul Unic de Contracte.

Așadar, instanța de prim control judiciar a reținut în mod corect că H.C.G.M.B. nr. 130/2018 instituie forma scrisă pentru încheierea valabilă a contractului de prestări servicii de pază și protecție, ce este incompatibilă cu forma verbală pe care o invocă apelanta-reclamantă.

De altfel, recurenta nu se poate prevala de necunoașterea procedurii de încheiere a unui astfel de contract, din moment ce a fost parte contractantă în contracte similare, pentru același obiectiv, încheiate cu intimata Primăria Municipiului București, atât înainte cât și după perioada 01.05.2019-15.07.2019.

În plus, instanța supremă reține că, există o diferență între contract - având natura juridică de negotium iuris, respectiv manifestare de voință exprimată cu intenția de a produce efecte juridice și înscrisul care îl constată - având natura juridică de instrumentum probationis.

În cauză, însă, instanța de apel a reținut faptul că, apelanta-reclamantă nu a prezentat nicio probă din care să rezulte că între cele două părți ar fi avut loc o înțelegere verbală cu privire la contractarea serviciilor de protecție și pază pentru obiectivul "Stadionul Arena Națională", nu au fost prezentate argumente și probe din care să rezulte clauzele și condițiile contractuale pe care părțile să le fi agreat verbal, inclusiv asupra elementului esențial privitor la prețul prestării acestor servicii.

Cu alte cuvinte, a reținut instanța de apel că, și în situația în care s-ar recunoaște posibilitatea încheierii contractului de prestări servicii în mod verbal, reclamanta nu a făcut dovada manifestării de voință a pârâtului în sensul de a încheia un asemenea contract.

Instanța de control judiciar amintește împrejurarea că, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constituie motiv de casare, pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Așadar, este necesar ca norma juridică să fie încălcată sau aplicată greșit, iar probele administrate în fața primei instanțe și în cursul judecării apelului nu se circumscriu noțiunii de norme de drept material, ele putând fi, eventual, reapreciate, în cadrul căii de atac devolutive a apelului, nicidecum în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum, în realitate, urmărește recurenta-reclamantă prin susținerile sale.

Prin urmare, nu vor fi primite criticile referitoare la valoarea probantă pe care judecătorii din apel au acordat-o înscrisurilor, elementelor circumstanțiale și comportamentului părților în perioada 01-05.2019-15.07.2019, expuse de recurentă în memoriul de recurs pentru a demonstra voința reală a pârâtului, întrucât nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.

În mod asemănător, nu poate cenzura instanța de recurs, învestită cu o cale extraordinară de atac și limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate, modul în care judecătorii din apel au evaluat poziția procesuală a pârâtului, pretins oscilantă în ce privește comunicarea adresei nr. x/22.04.2019, emisă de Direcția Urmărire Proiecte din cadrul Primăriei Municipiului București, și în ce privește primirea și înregistrarea în evidențele contabile a facturii nr. x/02.12.2019, emisă de recurentă.

De altfel, în privința susținerilor recurentei privind omisiunea instanței de a obliga pârâta să facă dovada comunicării adresei nr. x/22.04.2019, instanța supremă reține că, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și nu le-au administrat în condițiile legii.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că este nefondată și critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 333/2003, privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor.

În mod judicios a reținut instanța de apel că, în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din acest act normativ, conform căruia, în cazul în care are loc schimbarea furnizorului serviciilor de pază sau al serviciilor de monitorizare și intervenție, fostul furnizor este obligat, la solicitarea scrisă a beneficiarului, să asigure prestarea serviciilor, contra cost, conform prevederilor contractuale, până ce noul furnizor va realiza instituirea serviciului de pază sau conectarea în întregime a sistemelor tehnice de alarmare ale unității, dar nu mai mult de 30 de zile de la data comunicării deciziei de reziliere a contractului, atât timp cât nu este îndeplinită situația premisă avută în vedere de textul normativ, respectiv nu a avut loc o schimbare a furnizorului, ca urmare a rezilierii contractului cu fostul furnizor.

Astfel, conform situației de fapt, necontestată de părți, atât înaintea perioadei 01.05.2019-15.07.2019, ce face obiectul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, cât și ulterior acestei perioade, recurenta-reclamantă a fost furnizorul serviciilor de pază și protecție prestate la "Stadionul Arena Națională", neintervenind o schimbare a furnizorului, iar contractul nr. x/12.06.2018 a încetat prin ajungere la termen la 30.04.2019, iar nu prin reziliere, așa cum prevede textul normativ al art. 7 alin. (1) din Normă.

Totodată, instanța supremă constată și că, în urma analizării probatoriului, pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a făcut nici dovada unei solicitări scrise din partea beneficiarului (intimatul-pârât), în vederea continuării prestării serviciilor de pază.

Instanța supremă reține, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că art. 7 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 333/2003 este o normă de excepție, ce prevede o limitare a dreptului de liberă manifestare a consimțământului cu privire la desfășurarea serviciilor de pază sau de monitorizare și intervenție, fiind de strictă interpretare și aplicare, sfera sa de aplicare neputând fi extinsă prin analogie.

Așadar, nefiind îndeplinite premisele aplicării acestui text normativ, instanța de recurs reține că, în mod nefondat se prevalează recurenta de obligația legală de a continua furnizarea serviciilor de pază după expirarea contractului nr. x/12.06.2018.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA MUNICIPALĂ PAZĂ ȘI SECURITATE BUCUREȘTI S.A., prin lichidator judiciar A.., împotriva deciziei civile nr. 1944 din 14 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.