ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 393/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Parcursul procesual al cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 06 mai 2021 pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata valorii actualizate a celor 20 de cupoane a titlului de stat "Titlu de 500 RON aur, nr. x", la executarea integrală și imediată a plății acestuia, plata creanței certe, lichide și exigibile în cuantum total de 439.226.111,00 RON echivalentul a 92.311.240,00 euro valoare stabilită la data de 22.04.2019 ce urmează a se actualiza până la data plății efective în funcție de rata inflației.

Prin sentința civilă nr. 191 din 26 octombrie 2021, Tribunalul Arad – secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

Această hotărâre a făcut obiect al apelului, exercitat de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 82 din 31 martie 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 191 din 26 octombrie 2021 a Tribunalului Arad.

Împotriva deciziei civile nr. 82 din 31 martie 2022 a Curții de Apel Timișoara – secția I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 23 mai 2022, sub nr. x/2021.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și a hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a invocat drept motive de casare motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că decizia recurată nu cuprinde niciun motiv în dispozitiv, ci doar expresia "respinge apelul".

De asemenea, a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, respectiv instanța a admis autoritatea de lucru judecat a încheierii de reexaminare a taxei judiciare de timbru pe baza mențiunilor din titlul invocat în mod discreționar, însă nu a observat că în respectivul titlu sunt stipulate condițiile împrumutului și mențiunea că sunt scutite pentru totdeauna de orice taxă de timbru și alte impozite prezente sau viitoare capitalul și dobânzile titlului.

Totodată, a susținut că motivul scutirii de la plata taxei judiciare de timbru este stipulația din titlul invocat prin care se recunoaște valabilitatea titlului conform art. 969 din vechiul C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Prin urmare, părțile stabilesc scutirea de taxă, dar și "Guvernul român nu va acorda nici unui detentor de titluri cuprinse în acordul de la Berlin, condițiuni mai avantajoase ca cele stabilite prin acel acord. În caz contrariu toate avantagiile unei atari situații vor reveni automat și detentorului acestei obligațiuni".

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța a recunoscut cu caracter definitiv titlul și acordul părților din titlu care prevede că " Capitalul și dobânzile acestor titluri sunt scutite pentru totdeauna de orice taxă de timbru sau alt impozit român, prezent și viitor".

Astfel, autoritatea de lucru judecat poartă atât asupra dispozitivului sentinței, cât și asupra considerentelor acesteia, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. vechi, dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., Legea nr. 3256/31.12.1928 prin care s-a rectificat acordul încheiat la Berlin la 10 noiembrie 1928, titlurile împrumutului 4 1/2% din 1913 emise în baza Legii nr. 1372/16.04.1911 st. v., nr. 287/21.01.1912 st. v., 8 iunie 1913 st. v., nr. 1322 din 5 martie 1912 st. v., nr. 3251 din 26 aprilie 1913 st. v., nr. 4377 din 08 iunie 1913 st. v., pagina 2 din 3, nr. 4914 din 08 iulie 1913 st.v., nr. 4915 din 08 iulie 1913 st. v.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut greșit că sunt prescrise pretențiile sale din titlu. Or, Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2021, a reținut în mod definitiv și cu autoritate de lucru judecat prin încheierea finală din camera de consiliu din data de 10 iunie 2021 titlul și acordul părților din titlu care prevede că "Capitalul și dobânzile acestor titluri sunt scutite pentru totdeauna de orice taxă de timbru sau alt impozit român, prezent și viitor".

Prin urmare autoritatea de lucru judecat poartă atât asupra dispozitivului sentinței, cât și asupra considerentelor acesteia conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

S-a mai susținut de către recurentul-reclamant că instanța a apreciat greșit faptul că reclamantul nu a făcut dovada tragerii la sorți a plătii titlului său pentru a opera prescripția de 30 de ani înscrisă în titlu, cu toate că la data repunerii în termenul de valabilitate a titlurilor de valoare și plata obligațiunilor externe ce au acoperit inclusiv pretențiile având conexiuni cu convențiile încheiate la 7 februarie 1929 și la 27 iunie 1934 între Guvernul României și B., achitate de Guvernul României, cu aplicarea Legii pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei privind reglementarea pretențiilor suedeze nesoluționate, semnat la București, la 24 iunie 2001, conform Monitorului Oficial nr. 673, joi 25 octombrie 2001 si a Decretului Președintelui României privind promulgarea legii pentru aprobarea surselor de plată pentru achitarea de către Ministerul Finanțelor a obligațiilor rezultate din plata serviciului datoriei publice externe, București, 22 octombrie 2001, nr. 827.., l-au repus în termen neputând fi defavorizat față de detentorii acestor titluri care aveau ultima dată a plătii pe data de 30 iunie 2002 din legea pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei privind reglementarea pretențiilor suedeze nesoluționate, semnat la București Ia 24 iunie 2001, publicat în M. Of. al României partea I la data de joi, 25 octombrie 2001 echivalează cu o tragere la sorți a obligațiilor din titlul său și ca urmare acestea se prescriu după 30 de ani, respectiv la data de 30 iunie 2002 plus 30 de ani, astfel termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este la data de 30 iunie 2032 și mai mult termenele de prescripție ar urma să curgă de la data la care hotărârea de recunoaștere ar fi definitivă deoarece celor înscrise pe titlul său "Guvernul român nu va acorda nici unui detentor de titluri, cuprinse în acordul de la Berlin, condițiuni mai avantajoase ca cele stabilite prin acel acord. În caz contrariu toate avantagiile unei atari situații vor reveni automat și detentorului acestei obligatiuni." Astfel în convențiile încheiate la 7 februarie 1929 și la 27 iunie 1934 între Guvernul României și B., achitate de Guvernul României, cu aplicarea Legii pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Regatului Suediei privind reglementarea pretențiilor suedeze nesoluționate, semnat la București, la 24 iunie 2001, conform Monitorului Oficial nr. 673, joi 25 octombrie 2001 și a Decretului Președintelui României privind promulgarea Legii pentru aprobarea surselor de plată pentru achitarea de către Ministerul Finanțelor a obligațiilor rezultate din plata serviciului datoriei publice externe, București, 22 octombrie 2001, trebuiau menționate și titlurile pe care le deține.

În opina recurentului-reclamant aplicarea termenului de prescripție este similar unei hotărâri pronunțate cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, a cărei comunicare nu poate fi făcută, iar partea atacă soluția primei instanțe înainte de a avea comunicarea sentinței motivate, ceea ce nu duce la respingerea ca prematur introdus a apelului.

Astfel prescripția nu a început să curgă, deoarece, titlul său nefiind recunoscut în mod nelegal la plată, recurentul-reclamant a fost nevoit a se adresa instanței.

A mai susținut recurentul-reclamant că în niciun cod nu se regăsesc prevederi referitoare la titlurile de creanță, însă sunt aplicabile dispozițiile referitoare la contract, acesta fiind legea părților. Or, Statul Român și proprietarul titlului au stabilit de comun acord "Guvernul român nu va acorda niciunui detentor de titluri cuprinse în acordul de la Berlin, condițiuni mai avantajoase ca cele stabilite prin acel acord. În caz contrariu toate avantagiile unei atari situații vor reveni automat și detentorului acestei obligațiuni".

De asemenea, în raportul de evaluare ANEVAR nr. 10/22.04.2019, la capitolul Istoric se menționează, printre altele, "Obligațiunile prezentate au un caracter cert, lichid și exigibil și se pot tranzacționa în condițiile ASE și CNVM (Comisia Națională de Valori Mobiliare) și sunt reglementate de această instituție".

Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu care este emis de Guvernul României. Creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui, este determinat și determinabil conform scrierii din titlu și expertizei evaluatorii. Creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată, este ajunsă la scadență și nu este decăzut din beneficiul termenului de plată fiind repus în termen conform verso titlului unde la "CONDIȚIUNILE ÎMPRUMUTULUI, ....cupoanele exigibile și TITLURILE se vor plăti după alegerea detentorului: În București la casele statului în RON aur . . . . . . . . . .Guvernul român nu va acorda nici unui detentor de titluri cuprinse în acordul de la Berlin, condițiuni mai avantajoase ca cele stabilite prin acel acord. În caz contrariu toate avantagiile unei atari situații vor reveni automat și detentorului acestei obligațiuni".

Și astfel plata obligațiunilor externe ce au acoperit inclusiv pretențiile având conexiuni cu convențiile încheiate la 7 februarie 1929 și la 27 iunie 1934 între Guvernul României și B., achitate de Guvernul României, cu aplicarea Legii pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei privind reglementarea pretențiilor suedeze nesoluționate, semnat la București, la 24 iunie 2001, conform Monitorului Oficial nr. 673, joi 25 octombrie 2001 și a Decretului Președintelui României privind promulgarea Legii pentru aprobarea surselor de plată pentru achitarea de către Ministerul Finanțelor a obligațiilor rezultate din plata serviciului datoriei publice externe, București, 22 octombrie 2001, nr. 827, l-au repus în termen neputând fi defavorizat față de detentorii acestor titluri.

În probațiune, s-a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul instanței de fond și al celei de apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 și urm. C. proc. civ.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.

De asemenea, a solicitat respingerea acțiunii pe calea excepției prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât și, totodată a invocat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că excesul de putere semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești în atribuțiile puterii legislative sau executive.

Astfel, instanța de apel a săvârșit un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, a consființit cu valoare legală texte abrogate, s-a pronunțat pe cale de dispoziții generale, a ieșit din sfera atribuțiilor sale prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești, a încălcat dreptul la un proces echitabil.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Faptele relevante recursului de față, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond, sunt, pe scurt, următoarele:

Prin cererea dedusă judecății înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata valorii actualizate a celor 20 de cupoane a titlului de stat "Titlu de 500 RON aur, nr. x", la executarea integrală și imediată a plății acestuia, plata creanței certe, lichide și exigibile în cuantum total de 439.226.111,00 RON echivalentul a 92.311.240,00 euro valoare stabilită la data de 22.04.2019 ce urmează a se actualiza până la data plății efective în funcție de rata inflației.

Tribunalul Arad a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea, reținând, în esență, că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 5 ani așa cum se menționează în titlu, iar nu cel de 30 de ani, întrucât reclamantul nu a făcut dovada că titlul exhibat ar fi ieșit la sorți. Prin urmare, a apreciat că termenul de prescripție a dreptului la acțiune s-a împlinit cel mai târziu la data de 01 ianuarie 1995, iar acțiunea a fost formulată la mai bine de 16 ani de la împlinirea termenului de prescripție.

Împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul Arad, reclamantul a formulat apel, Curtea de Apel Timișoara respingându-l ca nefondat, reținând, astfel cum a reținut și instanța de fond, că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 1907 C. civ. de la 1864 care a început să curgă de la data de 01 mai 1947, însă cursul acestuia a fost suspendat ca urmare a instaurării regimului comunist în România și a fost reluat cel mai târziu la data de 01 ianuarie 1990, data reinstaurării regimului democratic în România. Prin urmare, la data de 01 ianuarie 1995 s-a împlinit termenul de prescripție.

În aceste coordonate, recurentul-reclamant a reproșat instanței de apel, prin cererea de recurs, că decizia recurată nu cuprinde niciun motiv în dispozitiv ci doar expresia "respinge apelul" și că aceasta conține motive contradictorii, că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021, precum și că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., Legea nr. 3256/31.12.1928 prin care s-a rectificat acordul încheiat la Berlin la 10 noiembrie 1928, titlurile împrumutului 4 1/2% din 1913 emise în baza Legii nr. 1372/16.04.1911 st. v., nr. 287/21.01.1912 st. v., 8 iunie 1913 st. v., nr. 1322 din 5 martie 1912 st. v., nr. 3251 din 26 aprilie 1913 st. v., nr. 4377 din 08 iunie 1913 st. v., pagina 2 din 3, nr. 4914 din 08 iulie 1913 st.v., nr. 4915 din 08 iulie 1913 st. v.

Aceste motive de nelegalitate, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfățișate.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești.

Motivarea constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Acest caz de casare conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată.

Potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispozițiile art. 476 C. proc. civ., apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt și de drept, instanța de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant.

Prin criticile subsumate acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant pretinde că hotărârea instanței de apel nu cuprinde niciun motiv în dispozitiv, ci doar expresia "respinge apelul", precum și că respectiva hotărâre cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanța a admis autoritatea de lucru judecat a încheierii de reexaminare a taxei judiciare de timbru pe baza mențiunilor din titlu invocat în mod discreționar, însă nu a observat că tot în titlu sunt și prevederi referitoare la condițiile împrumutului, valabilitatea titlului conform art. 969 C. civ. de la 1864 și la faptul că dobânzile și capitalul titlului respectiv sunt scutite pentru totdeauna de taxe și impozite.

Astfel, referitor la susținerea recurentului-reclamant cu privire la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde niciun motiv în dispozitiv, Înalta Curte reține că dispozitivul este ultima parte a hotărârii și cuprinde soluția pronunțată în cauză, conținutul acestuia fiind reglementat în mod detaliat de art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. ("(1) Hotărârea va cuprinde: (...) c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.")

Așadar, dispozitivul nu poate conține altceva decât soluția din minuta întocmită cu ocazia deliberării.

Motivele pentru care s-a ajuns la soluția din dispozitiv sunt cuprinse în acea parte a hotărârii denumită considerente sau motivare, iar nu în dispozitiv, cum în mod greșit susține recurentul-reclamant, considerentele reprezentând partea esențială a oricărei hotărâri judecătorești, respectiv raționamentul, logica, ce a stat la baza pronunțării soluției; acestea trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Or, hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care conduc la soluția la care s-a oprit instanța de apel, astfel că această critică este nefondată.

De asemenea, este nefondată este și critica cu privire la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Sunt contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acele motive care se anihilează reciproc, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, neputându-se stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

În speța pendinte, Înalta Curte observă că nu există contradicție între reținerea de către instanța de apel a faptului că efectele autorității de lucru judecat ale încheierii din camera de consiliu din data de 10 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021, nu se răsfrâng asupra fondului cauzei, și faptul că în titlu se menționează condițiile împrumutului, precum și că se recunoaște valabilitatea titlului conform art. 969 din C. civ. de la 1864, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul considerentelor nu se regăsește niciun argument cu privire la stipulațiile din titlu (condițiile împrumutului, valabilitatea titlului), instanța tranșând aspectul legat de curgerea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Se observă, de asemenea, că pretinsa contradicție invocată de către recurentul-reclamant, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menționat, accepțiunea dată de parte fiind deturnată de la sensul normei care o consacră.

Prin urmare, având în vedere că nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției, critica recurentului-reclamant nu poate fi primită și nu este în măsură să atragă casarea deciziei atacate, aceasta fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a pretins nelegalitatea deciziei recurate și pe motiv că au fost încălcate dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel încălcând autoritatea de lucru judecat a încheierii din data de 10 iunie 2021 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021.

Este necesar a se preciza că autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârii judecătorești, ca act jurisdicțional emanând de la o putere publică a statului, trăsătură ce o deosebește în mod fundamental de alte acte juridice.

În esență, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, semnifică faptul că o cerere nu poate să fie judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

Cele două forme de manifestare a autorității de lucru judecat sunt reglementate prin dispozițiile art. 431 C. proc. civ.: cea negativă (extinctivă), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză, și cea pozitivă care înseamnă că oricare dintre părți poate opune, într-un proces, lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, potrivit art. 430 alin. C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Astfel cum rezultă din textul anterior menționat, autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În cauză, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel, prin decizia recurată, a reținut în mod corect că efectele autorității de lucru judecat ale încheierii civile invocate se limitează la stabilirea taxei judiciare de timbru, nefiind în măsură a se răsfrânge asupra fondului cauzei.

Astfel, Înalta Curte reține că nu este încălcată autoritatea de lucru judecat a încheierii de ședință din 10 iunie 2021, având în vedere că prin această încheiere, Tribunalul Arad a tranșat chestiuni litigioase legate exclusiv de taxa judiciară de timbru aferentă cererii deduse judecății, iar nu aspecte legate de fondul pricinii sau aspecte care au fost deduse judecății ulterior, reținând în considerente mențiuni stipulate în Titlul de 500 RON care au condus la soluția de admitere a cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru și la constatarea faptului că acțiunea promovată este scutită de plata taxei de timbru.

În consecință, hotărârea instanței de apel nu contrazice încheierea prin care a fost soluționată cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru și nici nu statuează diferit asupra modului în care anterior a fost dezlegată chestiunea timbrajului, întrucât în apel chestiunea litigioasă dezlegată este cea referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

În acest context, se constată că susținerile recurentului-reclamant circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate.

Și acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi expuse.

Se constată că dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță, care constă în plata de către pârât a sumei de 439.226.111 RON, echivalentul a 92.311.240 euro, reprezentând valoarea actualizată a celor 20 de cupoane a titlului de stat la purtător "Titlu de 500 RON aur nr. x" din luna ianuarie 1929.

Este lipsită de fundament critica recurentului-reclamant conform căreia dreptul său la acțiune nu este prescris, întrucât a fost repus în termen la data de 30 iunie 2002, iar termenul de prescripție de 30 de ani se împlinește la data de 30 iunie 2032.

Contrar acestei susțineri, instanța de apel a determinat corect că, în speță fiind vorba despre o obligațiune la purtător emisă în anul 1929, însoțită de 42 de cupoane, pentru determinarea momentului de începere a cursului prescripției, trebuie luată în considerare data scadenței înscrisă pentru fiecare cupon – identificată, conform mențiunilor existente pe acestea, ca fiind cuprinsă între 01.04.1929 (data înscrisă pe primul cupon) și 01.10.1949 data înscrisă pe ultimul cupon).

Astfel, față de intervalul de referință menționat și prin raportare la data emiterii titlului în discuție, anul 1929, instanța de apel a constatat în mod corect că sunt incidente normele instituite de art. 1907 C. civ. din 1864 în materia obligațiilor având ca obiect prestații periodice socotite pe an sau pe termene mai scurte (Decretul nr. 167/1958 nefiind incident în cauză, întrucât titlul a fost emis anterior intrării în vigoare a acestui decret).

Potrivit dispozițiilor art. 1907 C. civ. din 1864 "Veniturile renditelor perpetue sau pe viață, prestațiunile periodice ale pensiunilor alimentare, chiriile caselor și arenzilor bunurilor rurale, dobânzile sumelor împrumutate și în genere tot ce se plătește cu anul sau la termene periodice mai scurte se prescriu prin cinci ani".

În funcție de scadența obligației de restituire se rezolvă problema privind începutul prescripției extinctive. Astfel, pentru fiecare rată neplătită reclamantul avea la dispoziție un termen de 5 ani pentru formularea unei acțiuni îndreptate împotriva Ministerului de Finanțe.

Cu toate acestea, prin Legea nr. 142/1947 titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a statului s-au declarat scadente anticipat la data de 01 mai 1947 pentru toate ratele neachitate de stat.

Prin urmare, termenul de prescripție de 5 ani a început să curgă la data de 01 mai 1947 – data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1947 - și s-a împlinit la 01 mai 1952.

Instanța de apel a reținut în mod corect că nu se aplică termenul de prescripție de 30 ani, întrucât recurentul-reclamant nu a făcut dovada că titlul său a fost tras la sorți.

De asemenea, corect a reținut și faptul că instituția repunerii în termenul de prescripție nu este reglementată de normele procesual civile și nu a fost reglementată nici de dispozițiile C. civ. de la 1864 aplicabile speței.

Se mai observă că în mod corect s-a apreciat de către instanța de apel cu privire la cauzele de suspendare a termenului de prescripție. Astfel, împlinirii cursului prescripției i s-a opus o situație de forță majoră – aceea dată de instaurarea și funcționarea regimului comunist în perioada 1945-1989, dându-se eficiență principiului de drept conform căruia prescripția nu curge contra celui care nu poate acționa (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Concluzia corectă a fost aceea a reluării cursului prescripției după încetarea suspendării, ceea ce în speță a însemnat ianuarie 1990, dată raportat la care termenul de 5 ani, prevăzut de 1907 C. civ. de la 1864, era cu mult timp împlinit (01 ianuarie 1995) anterior promovării acțiunii (06 mai 2021).

În consecință, statuarea de către instanțele fondului, în sensul promovării acțiunii de față cu nerespectarea dispoziiilor legale incidente referitoare la termenul de prescripție extinctivă, este corectă, criticile formulate pe calea recursului fiind nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs.

Prin urmare motivele de recurs se depun în termenul de exercitare a căii de atac și, dacă acest termen curge de la comunicarea hotărârii atacate, motivarea se face prin însăși cererea de recurs.

În speța pendinte motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu a fost invocat prin cererea de recurs, ci prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 08 august 2022.

Chiar dacă motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este un motiv de ordine publică, numai instanța poate să-l invoce și să-l rețină după împlinirea termenului de motivare a recursului, acest drept nefiind recunoscut și părții.

Deși dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de instanță, aceasta reprezintă o posibilitate, iar nu o obligație a instanței.

Astfel, având în vedere că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat de către recurentul-reclamant după împlinirea termenului de motivare (14 mai 2022 fiind ultima zi de declarare și motivare a recursului), Înalta Curte nu poate reține spre analiză acest motiv.

Ca atare, Înalta Curte are în vedere numai criticile formulate în termen, prin cererea de recurs, neputând analiza aspectele invocate în plus de către recurentul-reclamant, după depășirea termenului impus de dispozițiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., prin răspunsul la întâmpinare.

Din perspectiva tuturor elementelor enunțate, instanța de recurs apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 82 din 31 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2023.