ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1353/2023

Obiectul cererii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a-III-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.443.313 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 4.112.892 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/22.01.2010 și valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 48963 mp situat în str. x, mun. Botoșani, jud. Botoșani, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 341 din 10 martie 2022, Tribunalul București – secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă; a anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu chemații în garanție S.C. A. S.R.L., B., C. și D.; a obligat pârâta să plătească către S.C. A. S.R.L. suma de 1000 RON cheltuieli de judecată, onorariu de avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1693A din 14 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 341 din 10 martie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București – secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 02 martie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă sub nr. x/2021. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În susținerea recursului, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ. Astfel, recurentul-reclamant a susținut că, în ceea ce privește momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, instanța de apel în mod greșit a statuat că "de la momentul la care titlul de conversie emis în baza acestei decizii a fost comunicat Fondului Proprietatea, la care Statul Român deținea la acel moment calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în forma de la momentul emiterii actelor administrative respective, apelanții-reclamanți aveau la dispoziție elemente pe baza cărora puteau avea reprezentarea producerii unei pagube" (pag. 8, penultimul paragraf din decizie). Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță, susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel în mod eronat a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea. Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. A mai susținut recurentul-reclamant că titlul de conversie, ce reprezintă, în opinia instanței de apel, momentul de început al curgerii prescripției, este întocmit în baza deciziei de despăgubire care este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă. Simpla comunicare a titlului de conversie Fondului Proprietatea, nu poate da naștere la curgerea termenului de prescripție din moment ce chiar Curtea de Conturi a apreciat că este necesară o verificare de specialitate de către experți ANEVAR a rapoartelor de expertiză întocmite în dosarele administrative de despăgubire soluționate în perioada 2009-2011, pentru a identifica posibile prejudicii prin nerespectarea standardelor de evaluare internaționale de către experții evaluatori contractați de către ANRP. De asemenea, a mai susținut că atât timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: - verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; - reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, reclamantul-recurent din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: - raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; - raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. Cu privire la susținerea instanței de apel că în speță ar fi incidente considerentele Deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019, recurentul-reclamant a susținut că raționamentul instanței de fond, cât și al instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din decizia mai sus amintită. Astfel, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs în interesul legii, instanțele de fond și de apel și-au însușit concluziile reținute în decizie și le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul că ne aflăm totuși în altă materie de drept. În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel în mod eronat a reținut următoarele: "Chiar dacă decizia menționată a avut în vedere dispozițiile Codului muncii, regula arătată are aplicabilitate generală în materia prescripției dreptului la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, incidența sa nefiind condiționată de specificul raportului juridic concret, ci de atitudinea persoanei care se pretinde păgubită" (pag. 10, penultimul paragraf din decizia recurată). Dimpotrivă, tocmai de aceea a fost învestită ÎCCJ cu soluționarea recursului în interesul legii, pentru a lămuri stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție atunci când sunt vizate prejudicii rezultate din exercitarea raporturilor de muncă, în funcție de legea specială aplicabilă sau legea de drept comun. În esență, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost chemată să soluționeze în materia dreptului muncii, consecința aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privința momentului de la care se naște dreptul la acțiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate" pot fi cerute în termen de 3 ani de la data "producerii pagubei", în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă. Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acțiune. În speța analizată, dat fiind specificul relațiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naște dreptul la acțiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective. Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt deslușite de către Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei și s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate. Astfel, în decizia menționată, în urma analizării speței, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naște dreptul la acțiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba și nu momentul la care a fost descoperită existența prejudiciului de către Curtea de Conturi. Prin urmare, analiza, argumentarea și concluzia Înaltei Curți de Casație se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ținând cont de specificul relațiilor de muncă. În schimb, în speța de față, este vorba de dreptul comun. Mai mult decât atât, în speța prezentă Curtea de Conturi nu a identificat existența unui prejudiciu, ci prin decizia acesteia a stabilit ca ANRP să verifice dacă în perioada 2009-2011, în procesul de evaluare a imobilelor care au făcut obiectul despăgubirilor, s-au respectat standardele de evaluare internaționale de către experții evaluatori. În concluzie, în speța de față, cu privire la calcularea termenului de prescripție atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, deși nu este vorba de aceeași ipoteză analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care instanța a invocat-o în soluționarea cauzei. În drept au fost invocate toate actele normative indicate în cuprinsul recursului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că cererea de recurs nu este motivată temeinic și a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului. În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)". Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. În drept a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și urm. C. proc. civ. și actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurenții-reclamanți critică decizia recurată pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție și în art. 2528 C. civ. Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate. Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/17.08.2009, întocmit în dosarul nr. x/2009 de către S.C. A. S.R.L., ceea ce a condus la supraevaluarea imobilului și implicit la prejudicierea bugetului de stat cu sume considerabile, respectiv suma de 4.112.892 RON în cazul de față. De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/17.08.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8014/23.03.2010 în favoarea petenților B., C. și D.. Ulterior, au fost emise în favoarea petenților următoarele titluri de conversie: decizia nr. decizia nr. 949/03.08.2010, decizia nr. 885/21.07.2010 și decizia nr. 884/20.07.2010. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă; de asemenea, a anulat cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu SC A. S.R.L., B., C. și D.. În considerentele sentinței s-a reținut, în esență, că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea lui anterior efectuării controlului de către Curtea de Conturi, astfel că dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut chiar din momentul emiterii titlurilor de plată: 20.07.2010, 21.07.2010, 03.08.2010. Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reținând că, de la momentul comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea, reclamantul era obligat ca, în cadrul termenului de prescripție, să declanșeze mecanisme care să îi permită depistarea existenței unor eventuale pagube. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat. Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, în opina recurentului-reclamant, și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18 februarie 2020, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de 19 februarie 2020, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul. Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită din punct de vedere legal, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției. De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia simpla comunicare a titlului de conversie Fondului Proprietatea nu poate da naștere la curgerea termenului de prescripție din moment ce chiar Curtea de Conturi a apreciat că este necesară o verificare de specialitate de către experți ANEVAR a rapoartelor de expertiză întocmite în dosarele administrative de despăgubire soluționate în perioada 2009-2011, pentru a identifica prejudicii prin nerespectarea Standardelor de Evaluare Internaționale de către experții evaluatori contractați de către intimata-pârâtă. Referitor la această susținere, instanța de recurs reține că instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu, relevant în cauză, în decizia nr. 19/2019 că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. Paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul. S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției. Așadar, statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte, așa cum corect a reținut și instanța de apel. Pentru aceleași considerente nu poate fi primită nici susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire. În realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanța de apel și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță – prin adresa nr. x/18.02.2020, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe la data de 19.02.2020 – decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție. Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea. Or, în cazul de față, paguba invocată ar consta în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, așa cum a reținut instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicțional, încă de la momentul la care titlul de conversie a fost transmis Fondului Proprietatea, al cărui acționar unic era Statul la acel moment, reclamantul avea la dispoziție elementele pe baza cărora putea avea reprezentarea producerii unei pagube, cu atât mai mult cu cât însuși reclamantul era titularul obligației de plată. În concluzie, statuarea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data comunicării către Fondul Proprietatea a titlurilor de conversie emise în favoarea petenților B., C. și D., nu a fost realizată prin încălcarea prevederilor legale incidente. Înalta Curte nu poate primi nici aserțiunile recurentului-reclamant în sensul că nu se poate realiza în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși, atâta timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954. Astfel, instanța de recurs constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși statul. De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții. Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurentului-reclamant cu privire la inexistența răspunderii statului sunt eronate. Referitor la aserțiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuatificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că și aceasta este eronată. Astfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire). Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice. Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că din punct de vedere al legalității, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire, nu este conturată prin încălcarea normelor juridice incidente. Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că din punct de vedere legal, în mod judicios a reținut instanța de apel că acesta beneficia de pârghii legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În concluzie, față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte reține faptul că statuarea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data comunicării titlurilor de conversie, care marchează și momentul de început al curgerii termenului de prescripție de trei ani, în speță fiind aplicabil momentul obiectiv al începutului prescripției care, în cauza pendinte, este cu mult înaintea datei la care se raportează recurentul-reclamant și cu privire la care susține că a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, elemente necesare care să-l îndreptățească să acționeze, nu a fost configurată prin încălcarea, ignorarea prevederilor legale incidente. Înalta Curte constată că în calitate de instanță de recurs, este ținută de elementele stării de fapt decelate definitiv de către curtea de apel, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicțional. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel a apreciat că în speță ar fi incidente considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deși concluziile reținute în respectiva decizie s-ar raporta la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări: Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept. Dina această definiție se desprinde concluzia că rolul și funcția recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în privința acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătorești definitive. Prin instituția recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale". Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Astfel, decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanțe, se impune cu aceeași forță ca legea în ceea ce privește problemele de drept dezlegate. Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept. Problema de drept supusă analizei și dezlegată prin decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați. Chiar dacă în speța pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuși există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când este incidentă premisa emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, statuările instanței supreme cu privire la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu și sunt obligatorii pentru instanțe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speța pendinte, instanțele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripției configurat de Decretul nr. 167/1958 și ulterior noul C. civ. și nu Legii nr. 62/2011 privind dialogul social la care face trimitere recurentul în mod neîntemeiat. Instanța de apel nu a făcut, cu privire la calcularea termenului de prescripție, aplicarea prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cum eronat a susținut recurentul-reclamant, ci s-a raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel cum au fost tranșate de instanța supremă prin decizia nr. 19/2019. Pe cale de consecință, critica recurentului-reclamant în această direcție este nefondată, instanța de apel făcând o aplicare corectă a deciziei nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată. Din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate și constatând totodată, că recursul promovat nu este inadmisibil, întrucât finele de neprimire invocat de intimată vizează un alt raport juridic decât prezent, instanța de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, dispozițiile legale invocate în cererea de recurs fiind respectate de curtea de apel, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.