ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1460/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 22 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București –Secția a III-a Civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 309.040 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 1040 mp și construcție demolată în suprafață construită de 158,05 mp ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. 8445/CC, și valoarea de 749.410 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.03.2010, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată.

Prin sentința civilă nr. 443 din 01 aprilie 2022, Tribunalul București a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu chemații în garanție S.C. A. S.R.L, B. și C..

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă și chemata în garanție S.C. A. S.R.L., și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

A respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă.

Prin decizia nr. 1678 A din data de 11 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor prin Statul Român împotriva sentinței civile nr. 443/01.04.2022, pronunțate de Tribunalul București – secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că, prin decizia civilă recurată, deși instanța a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, statuate prin sentința civilă nr. 443/01.04.2022, a menținut, totuși, ca legală și temeinică această hotărâre, respingând ca nefondat apelul declarat de acesta.

Astfel, prin hotărârea de la fond, instanța a reținut că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei si a celui care răspunde de ea este cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege. Totodată, a apreciat că, sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripției este data de la care "Nu numai că a cunoscut, dar chiar trebuia si putea să cunoască, atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea încă din momentul întocmirii raportului de evaluare si, îndeosebi, din momentul verificării si omologării/însușirii acestuia de către Comisia Centrală".

Pe de altă parte, în considerentele deciziei civile recurate (paginile 7 și 8) instanța de control judiciar în apel a reținut, contrar considerentelor din sentința civilă nr. 4431/01.04.2022, că "Momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, în litigiul de fată, este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiar (ului/lor) - în speță, 26.08.2010, întrucât de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelanții reclamanți puteau să cunoască paguba ce va urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat si pe persoana răspunzătoare de producerea acesteia".

În acest context, recurentul susține că ar exista contradictorialitate între, pe de-o parte, considerentele deciziei civile recurate nr. 1678/11.11.2022 și, pe de altă parte, soluția de menținere ca legală și temeinică a sentinței civile pronunțată de prima instanță și de respingere ca nefondat a apelului promovat de acesta.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, instanța reținând în mod greșit, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, că acesta este cel de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiar (ului/lor), și anume 26.08.2010.

Invocă recurentul, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-ar fi statuat în sensul că, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Cu toate acestea, soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin prisma interpretării anterioare a dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, în mod eronat, instanța de control judiciar în apel a apreciat că momentul de la care acesta ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Cu privire la considerentul instanței de apel prin care s-a reținut că acesta putea lua la cunoștință de existența prejudiciului prin reprezentanții ministerului aflați în componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, arată că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților,

și nu de către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanții ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale în afara celor prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Apreciază, deci, că acesta se afla în imposibilitatea de a cunoaște paguba mai devreme de data de 30.03.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/26.03.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul susține că hotărârea instanței de apel nu satisface cerințele imperative ale art. 425 C. proc. civ., ceea ce ar atrage incideța motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect solicită a se observa cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, care ar fi inclus în calitate de reclamanți atât Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, cât și Ministerul Finanțelor, în nume propriu. Susține că pretențiile au fost formulate de ambele părți (reclamanți) în contra ANRP.

Or, prin decizia civilă nr. 1678A/11.11.2022 se face trimitere la un singur reclamant, Ministerul Finanțelor prin Statul Român, nefiind făcută nicio mențiune referitoare la apelul declarat de Ministerul Finanțelor în nume propriu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În data de 30 ianuarie 2023, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 862A/31.05.2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Totodată, în data de 13 februarie 2023 au formulat întâmpinare și intimații B. și C., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinările au fost comunicate recurentului și, reciproc, între intimați, nefiind formulat răspuns la întâmpinări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Procedând la examinarea recursului, din perspectiva dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel, deși nu a împărtășit argumentarea tribunalului cu privire la momentul subiectiv și momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție, stabilind alte momente, contrare argumentării oferite de tribunal, a respins apelul formulat, existând astfel o contradicție între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului, ca nefondat.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., recurentul s-a referit la teza privind motivarea contradictorie.

Practic, ceea ce critică recurentul subsumat acestui motiv de casare este contradicția între, pe de-o parte decizia recurată și hotărârea primei instanțe, iar, pe de altă parte, între considerentele hotărârii atacate și soluția dată asupra fondului apelului.

Critica este nefondată.

Înalta Curte observă că instanța de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă și a oferit propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță, aceea de respingere a acțiunii formulate, ca prescrisă.

Astfel, curtea de apel a reținut, spre deosebire de prima instanță, că momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripție este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor.

Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanța de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susțin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și la Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, considerentele exprimate fiind clare și concise, chiar dacă în parte sunt diferite de cele ale primei instanțe.

Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să își însușească motivele hotărârii primei instanțe sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză.

Or, în acest context, nu poate fi primită susținerea recurentului vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu cele reținute de prima instanță.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre ponunțată într-o etapă procesuală anterioară.

Analizând în continuare critica recurentului din perspectiva contradictorialității între considerente și dispozitiv, se observă că instanța de apel a examinat, în detaliu, criticile din apelul declarat de acesta și a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că și din aceast punct de vedere existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, neputându-se susține în mod întemeiat existența unor motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii în cuprinsul acesteia.

Criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, astfel că dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, examinând critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 309.040 RON, reprezentând diferența dintre dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 1040 mp și construcție demolată în suprafață construită de 158,05 RON situate în Craiova, jud. Dolj și valoarea de 749.410 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.03.2010, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat Decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reține că legalitatea și temeinicia Deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/16.03.2010, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 8596/2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de către expert evaluator S.C. A. S.R.L. și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. D. S.R.L. în data de 03.12.2020.

Instanța de apel, aplicând principiul general al curgerii termenului de prescripție, reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a reținut că momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripție este momentul emiterii Deciziei de despăgubire nr. 8596/26.08.2010, sau cel mai târziu momentul la care a fost emis titlul de conversie nr. 2362/16.11.2010.

Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 30.03.2021, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/26.03.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Critica este nefondată, în condițiile în care, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente.

Nu poate fi primită susținerea recurentului cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data înregistrării adresei nr. x/26.03.2021, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia nu putea ști că există o pagubă, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție, atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor unui astfel de raport.

Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64).

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării adresei nr. x/26.03.2021, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri, opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Susținerile reclamantului în sensul că nici Statul Român și nici Ministerul Finanțelor nu au avut atribuții în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv care nu au putut fi restituite în natură sau că Statul Român nu a fost parte în procedura administrativă, finalizată cu emiterea deciziei de despăgubire, sunt nefondate, din moment ce Statul Român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligația să urmărească derularea acesteia și să controleze instituțiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menționate. Cu alte cuvinte, ANRP este o instituție înființată chiar de stat, pentru a se ocupa de procesul acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Prin urmare, Statul Român nu se poate disocia de instituțiile sale.

În egală măsură, statul (compus din totalitatea autorităților și instituțiilor publice) nu poate pretinde că nu a avut atribuții să controleze o instituție înființată special chiar de acesta, neputând susține că nu are cunoștință despre ce a făcut sau trebuia să facă el însuși.

Nefondată este si critica recurentului prin care se susține că nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Sub acest aspect, se reține că statul este reprezentat, în procedura administrativă de restituire, de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 – Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În privința ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută, ca atare, până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Prin urmare, nu este vorba despre fapte aparținând unor instituții publice, iar nu statului, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare și de ale căror consecințe statul răspunde.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte în raport cu reclamantul, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive, înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 28 septembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 862A/31.05.2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs.

Prin urmare, reține că această apărare este fondată, însă că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul critică hotărârea instanței de apel din perspectiva nerespectării exigențelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că aceasta nu ar cuprinde nicio mențiune referitoare la apelul exercitat de Ministerul Finanțelor în nume propriu.

În raport cu prevederile art. 425 C. proc. civ. evocate de recurent, "(1) Hotărârea va cuprinde: a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2) ... b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele și codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Analizând hotărârea atacată prin raportare la textul de lege redat mai sus, Înalta Curte constată că prima instanță de control judiciar a inserat în cuprinsul hotărârii toate mențiunile prevăzute la art. 233 C. proc. civ., și s-a pronunțat motivat asupra tuturor criticilor invocate prin cererea de apel, care a cuprins motive comune de nelegalitate, formulate în mod unitar de Ministerul Finanțelor, care a acționat atât în nume propriu, cât și în reprezentarea Statului Român.

Cât privește menționarea greșită în dispozitiv a părții care a declarat apel, prin omiterea referirii faptului că Ministerul Finanțelor ar fi acționat și în nume propriu, iar nu doar în reprezentarea Statului Român, aceasta poate fi îndreptată doar prin procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., iar nu în calea extraordinară de atac a recursului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1678 A din 11 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.