ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1262/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 28 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.265.975 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 4.379.150 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x din data de 12 ianuarie 2011, întocmit de A. S.R.L., pentru imobilul, compus din teren de 1.844 m.p. și construcțiile demolate, situat în municipiul Pitești, str. x (fostă str. x) nr. 72, județul Argeș, și valoarea de 3.113.175 RON, stabilită, cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, pentru același imobil, prin raportul de expertiză din data de 12 decembrie 2019 întocmit de B. S.R.L. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința nr. 639 din data de 28 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă: a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu numita C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cerea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu A. S.R.L., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosință; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare; a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor ca prescrisă. I.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia nr. 1436/A din data de 13 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 639 din data de 28 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru judecarea procesului pe fond. Prin decizia nr. 1942A din data de 15 decembrie 2022, pronunțată în același dosar, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1942A din data de 15 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 martie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. I.

Motivele de recurs Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-a declarat, cu consecința modificării hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant, în esență, a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1241 C. civ. Astfel, a arătat că a învederat instanțelor de judecată (primei instanțe și celei de apel) – chiar prin cererea de chemare în judecată – împrejurarea că, în cadrul probei cu înscrisuri, depune, printre altele, acte în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A precizat că "a dovedi" sau "a proba" înseamnă, într-o accepțiune generală, a stabili realitatea unei afirmații, a demonstra că o susținere corespunde adevărului, a arăta cu argumente existența sau inexistența unui fapt sau a unei situații; în drept, termenul probă are mai multe accepțiuni, în speță, interesând, din punctul său de vedere, sensul de mijloc de probă, prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, în acest sens fiind art. 1170 din vechiul C. civ., potrivit căruia "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ". Recurentul-reclamat a învederat că, în speță, prin înscrisuri, înțelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate, anterioare ivirii litigiului și care oferă garanții de sinceritate și exactitate. A mai susținut și că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit, astfel că, din această împrejurare rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte din prezenta cauză). Recurentul-reclamant a subliniat că efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei – cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului. A subliniat că, și în raport de dispozițiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ. în materie de contracte), înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, s-a bucurat/se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare. În opinia recurentului-reclamant, în prezenta cauză, cea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Reiterând faptul că înscrisurile pe care le-a depus la dosar au fost înaintate Ministerului Finanțelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, arată și că acestea reprezintă înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. Menționează că, din actele dosarului, rezultă faptul că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experți și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare, aceasta fiind cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului (reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de B. S.R.L.) și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia. A apreciat recurentul-reclamant că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost transmisă chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei. Ca atare, a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., precum și a art. 1241 C. civ. Totodată, a susținut și că instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității părților, încălcând prevederile art. 9 C. proc. civ., întrucât nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, substituindu-se, astfel, intimatei-pârâte, prin încuviințarea unei apărări pe care această parte nu a formulat-o. De asemenea, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, arătând că în mod eronat instanța de apel a apreciat că nu există un raport de prepușenie între expert și intimata-pârâtă, întrucât între aceștia există un raport contractual, precum și că nu există o bază legală care să permită reținerea existenței unui raport de prepușenie. Cu referire la acest aspect, a menționat că selectarea și contractarea experților evaluatori, autorizați și acreditați ANEVAR, s-a efectuat de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, potrivit H.G. nr. 527 din data de 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru și a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizați, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente. Făcând trimitere la prevederile art. 1000 din vechiul C. civ., a arătat că este adevărat că între intimata-pârâtă și expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală față de aceasta, însă între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator, prin expertiza defectuoasă efectuată, nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului – intimata-pârâtă – pentru faptele prepusului său, expertul evaluator. A considerat că afirmația instanței de apel în sensul că "reclamantul nu a dovedit nici fapta ilicită, nici prejudiciul invocat" nu este fundamentată din moment ce intimata-pârâtă, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Ca atare, în opinia sa, din moment ce există un prejudiciu recunoscut și cuantificat de intimata-pârâtă, există și o faptă ilicită cauzatoare a acestuia. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că acesta nu este temeinic motivat. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurentul-reclamant a înțeles să invoce o chestiune asupra căreia s-a statuat în mod definitiv într-o speță similară. Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prioritar, în ce privește excepția inadmisibilității recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține că, la termenul de judecată din data de 19 septembrie 2023, instanța a apreciat că aceasta nu este în sine o veritabilă excepție și a calificat-o a fi o apărare de fond. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În susținerea nelegalității deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 și a celor ale art. 269-271 C. proc. civ. prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata-pârâtă. Toate criticile formulate de recurentul-reclamant au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar și care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului. Potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Altfel spus, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii. Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă, în urma raționamentului juridic pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțate, câtă vreme analiza instanței s-a circumscris apărărilor așa cum au fost ele inserate în cererea dedusă judecății. Astfel, instanța de apel, judecând pricina pe fond (după admiterea apelului declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței tribunalului, anularea acesteia și reținerea cauzei pentru judecarea pe fond a procesului), a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Prin acțiunea introductivă, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați – în calitate de prepuși ai autorității, cât și în omologarea raportului de evaluare de către intimata-pârâtă, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 9865 din data de 26 mai 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii a depus acte cu privire la care a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 269-270 C. proc. civ., precum și că i-au fost înaintate de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x din data de 12 ianuarie 2011 întocmit de către A. S.R.L.; raportul de verificare nr. x a raportului nr. x din data de 12 ianuarie 2011; raportul de evaluare întocmit de către B. S.R.L. la data de 12 decembrie 2019; titlul de conversie – Decizia nr. 2648 din data de 25 iulie 2011 – emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; Decizia nr. 9865 din data de 26 mai 2011, în dosarul ANRP nr. x/CC, conexat cu dosarul nr. x C. civ. Instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea întrunirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte și a ajuns la concluzia neîntrunirii cerințelor privind existența faptei ilicite și a prejudiciului. În ce privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite, având așadar aceeași valoare probatorie. Analizând, atât raportul de evaluare nr. x din data de 12 ianuarie 2011, cât și raportul de expertiză întocmit de B. S.R.L. în anul 2019, a apreciat că, în ceea ce îl privește pe primul, nu s-a dovedit că, din punct de vedere metodologic, acesta nu era conform cu standardele internaționale de evaluare, precum și că al doilea nesocotește dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. Aceste constatări ale instanței de apel au dus în final la concluzia inexistenței atât a faptei ilicite, cât și a prejudiciului pretins de recurentul-reclamant, condiții obligatorii pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte. Or, deși a invocat că instanța de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înțeles să se folosească, în realitate criticile recurentului-reclamant vizează relevanța dată acestora de către curtea de apel în soluționarea cauzei, aspect ce nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs. Din susținerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanței a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2011, depus, de asemenea, la dosar de către recurentul-reclamant, afirmându-se că din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei-pârâte cu privire la conținutul înscrisurilor. Înalta Curte reține că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către recurentul-reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile recurentului-reclamant privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Înalta Curte observă că instanța de apel, așa cum s-a arătat anterior, a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2011 și raportul de reevaluare din anul 2019, așadar recunoscând acestora o valoarea probatorie egală, neexistând argumente pentru a se reține prevalența unuia dintre cele două înscrisuri, astfel cum pretinde recurentul-reclamant. Dimpotrivă, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect instanța de apel le-a analizat și a înlăturat motivat concluziile unuia dintre cele două rapoarte, respectiv pe cele ale celui de-al doilea, reținând că acesta nesocotește dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. În plus, a arătat că nu poate fi reținută susținerea recurentului-reclamant în sensul că însușirea de către intimata-pârâtă a concluziilor raportului de verificare și a concluziilor raportului de evaluare din 2019 este suficientă pentru admiterea acțiunii, în condițiile în care părțile nu au încheiat o tranzacție. Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanței de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 C. proc. civ., în contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constate prin înscrisurile de care recurentul-reclamant a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către acesta, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Prin urmare, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcarea a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât și a art. 269-271 din același act normativ. De asemenea, pentru aceleași motive, Înalta Curte apreciază nefondată și critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins o încălcare a art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), argumentele părții, sub acest aspect, fiind aceleași cu cele invocate în afirmarea incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care au fost apreciate ca fiind nefondate, astfel cum s-a arătat în analiza anterioară. Este nefondat și motivul de recurs prin care se pretinde o nesocotire a prevederilor art. 1000 din vechiul C. civ., respectiv că este eronată interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și intimata-pârâtă, întrucât între aceștia există un raport contractual. Ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită comitent – de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că sunt raporturi juridice de tip comitent-prepus între intimata-pârâtă și membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, raport de prepușenie rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005, în timp ce raportul dintre aceasta și expert este un raport contractual, neexistând o bază legală care să permită existența unui raport de prepușenie. Această concluzie a instanței este una corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert și intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract, fiind lipsită de relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că selecția evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006. Pe de altă parte, chiar recurentul-reclamant a arătat că evaluatorul are o răspundere contractuală față de intimata-pârâtă, iar argumentul pe care l-a adus în susținerea criticii formulate a fost acela că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și evaluator, nu poate recupera prejudiciul care i-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului – intimata-pârâtă – pentru faptele prepusului său – expertul evaluator. Ca atare, ceea ce susține în fapt recurentul-reclamant este răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului său. Or, instanța de apel a analizat dacă se poate reține răspundere intimatei-pârâte pentru fapta prepușilor săi, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite de către membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, pe care i-a apreciat a fi prepușii aceștia, și a concluzionat că o atare faptă nu poate fi constatată în condițiile în care, nu se dovedește că, din punct de vedere metodologic, raportul de evaluare din 2010 nu era conform cu standardele internaționale de evaluare. De altfel, a apreciat și că nu se poate constata existența unei fapte ilicite săvârșite de către expert. În plus, deși face referire la dispozițiile art. 1000 din vechiul C. civ., pe care le-a enunțat în cuprinsul cererii de recurs, tinzând a susține, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a acestora, recurentul-reclamant nu aduce alte critici concrete și nu arată în ce mod instanța de apel a nesocotit aceste prevederi legale, care este eroare cuprinsă în argumentele instanței prin raportare la norma de drept invocată, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.