ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 870/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 04.10.2013 sub nr. x/2013, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 3.416.392,3 RON reprezentând despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală din ziua plății acesteia către banca pârâtă și până la data stingerii debitului, precum și cheltuielile de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 26 iunie 2014, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea pârâtei de calificare a acțiunii ca fiind o validare de poprire, constatându-se că legea procesuală aplicabilă este noul C. proc. civ.. De asemenea, s-au respins, ca rămase fără obiect, excepțiile de necompetență materială și de tardivitate, respectiv ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, toate invocate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 6076 din data de 3 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă.

Împotriva acestei sentințe apelanta-reclamantă A. S.A. a formulat apel principal, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. De asemenea, apelanta-pârâtă B. S.A. a formulat apel incident atât împotriva sentinței, cât și împotriva încheierii de ședință din data de 26.06.2014, solicitând anularea lor, respingerea cererii de chemare în judecată ca tardivă, iar în subsidiar, ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 2189/2021 din 9 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2013, au fost respinse, ca nefondate, atât apelul principal, cât și apelul incident. Totodată, a fost respinsă și cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal recurenta-reclamantă A. S.A., precum și recurs incident recurenta-pârâtă B. S.A.

Prin recursul principal, reclamanta, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând următoarele:

Instanța de apel a ignorat efectele lucrului judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivul de casare de la pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., norma de drept încălcată fiind aceea că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

După ce a redat o parte semnificativă din motivarea încheierii judecătorului de cameră preliminată din cadrul Tribunalului București, secția I Penală, pronunțate în dosarul nr. x/2020, recurenta concluzionează în sensul că, ignorând calificarea activității băncii pârâte ca fiind o prezumtivă activitate infracțională de înșelăciune împotriva reprezentanților societății reclamante, intrată în puterea lucrului judecat, instanța de apel a apreciat că nu s-a produs nicio probă care să dovedească culpa funcționarilor bancari.

În cadrul aceluiași motiv de casare a susținut și încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.).

În contextul faptelor evidențiate, recurenta-reclamantă arată că în urma activității de cercetare penală a solicitat instanței, la termenul din 28.10.2021, suplimentarea probatoriului în ceea ce privește culpa băncii pârâte, cu depunerea instrucțiunilor de lucru și a procedurii angajaților B. privind demararea executării garanțiilor reale mobiliare de către un terț, în calitate de creditor gajist, iar la termenul anterior, completarea expertizei administrate în cauză cu noi obiective.

Instanța de apel i-a respins cererile motivat de faptul că partea ar fi venit la fiecare termen cu solicitări noi de probatorii și că prin cererea de apel nu s-ar fi indicat vreo dispoziție legală care să permită funcționarilor toate aceste verificări, deși, în conformitate cu art. 264 C. proc. civ., magistrații trebuiau să respecte procedurile legale, de vreme ce înscrisul care a stat la baza executării silite pașnice a C. S.R.L., cu concursul B. S.A., în conivență frauduloasă, nu mai avea putere doveditoare.

Așadar, instanța nu numai că nu a dispus probe din oficiu pentru aflarea adevărului, dar a respins toate probele solicitate de reclamantă, în condițiile în care judecarea cauzei avea loc după repunerea pe rol și emiterea unei ordonanțe de către procurorul de caz, precum și a unei hotărâri de cameră preliminară. Prin urmare, încălcarea unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, trebuie să fie analizată din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reprezentând un motiv de casare.

Existau indicii care impuneau o analiză mai detaliată de către instanța de apel a documentelor solicitate a fi depuse în probațiune de către banca pârâtă și care puteau conduce la aflarea adevărului și refuzul executării silite, din toată corespondența purtată de executorii judecătorești cu angajații băncii intimate rezultând o conivență în executarea silită a sumelor în favoarea D..

Concluzia este una singură: banca a aprobat plăți curente ale C. S.R.L., deși contul era poprit, iar suplimentul de expertiză prin care recurenta-reclamantă a dorit să dovedească toate aceste lucruri nu i-a fost admis, deși o astfel de dovadă era utilă și relevantă soluționării cauzei, instanța nesocotind prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea prevederilor art. 104 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., instanța omițând faptul că la data executării (07.11.2011), Titlul VI al Legii nr. Legii nr. 99/1999 era abrogat, astfel că el nu mai putea recunoaște calitatea de titlu executoriu contractului de garanție reală mobiliară, acesta trebuind să fie în prealabil învestit cu formulă executorie.

Mai mult, deși instanța apreciază că în speță sunt incidente dispozițiile noului C. civ. (în principal art. 2465), iar nu cele ale Legii nr. 99/1999, în evaluarea caracterului de titlu executoriu al contractului de garanție mobiliară și de cesiune de creanță, aceasta reține ca temei juridic art. 17 din Titlul VI din Legea nr. 99/1999. În contextul în care D. nu a notificat anterior banca pârâtă în baza art. 2400 și 2401 din noul C. civ., creanța sa nu a dobândit caracter cert, lichid și exigibil. Prin urmare, creditorul urmăritor nu ar fi putut să inițieze executarea în temeiul art. 2465 din același cod.

Așadar, este evidentă culpa reprezentanților pârâtei-intimate, care nu au respectat normele legale în vigoare la data prezentării contractului de garanție, ei trebuind să solicite creditorului gajist un titlu executoriu valabil, pentru a putea da curs cererii de executare împotriva debitorului gajist.

De asemenea, este eronată și concluzia instanței de apel, în sensul că reprezentanții B. nu au încălcat nicio norma legală în activitatea lor și că, de fapt, nici nu aveau obligația verificării înscrisurilor prezentate de către creditorul gajist, în condițiile în care, potrivit art. 81 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în ziua primirii notificării banca este obligată să verifice dacă contractul de garanție a fost înscris la arhivă, gradul de prioritate al acestuia și conformitatea semnăturii debitorului de pe contract cu cea aflată în evidențele sale. Or, în cuprinsul ordonanței de clasare s-a reținut că actul de garanție mobiliară nu a fost semnat de reprezentanții legali ai părților la data menționată în cuprinsul contractului.

Intimata-pârâtă B. S.A., la data de 15 aprilie 2023, a depus întâmpinare prin care, în principal, pe cale de excepție, a invocat lipsa de interes a recurentei (care a fost respinsă la termenul de dezbateri), excepția inadmisibilității motivelor 1 și 3 de recurs, constând în pretinsa încălcare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și, respectiv, a art. 104 din Legea nr. 71/2011, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința respingerii acestor motive ca fiind inadmisibile, precum și excepția nulității celui de-al doilea motiv de recurs, prin raportare la art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, în măsura în care se vor respinge excepțiile invocate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile legale, pârâtă B. S.A. a formulat recurs incident, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului incident declarat de bancă și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

După prezentarea parcursului litigios, în dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanța de apel nesocotind principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în dimensiunea sa legată de necesitatea calificării corecte, din punct de vedere juridic, a pretențiilor deduse judecății, ceea ce este sancționată cu nulitatea, după cum a conchis și literatura de specialitate.

Cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă are natura unei cereri de validare a popririi, pe care partea a îmbrăcat-o sub forma unei acțiuni în răspundere civilă delictuală de drept comun în scopul eludării condițiilor restrictive prevăzute de lege pentru cererile de validare de poprire, în special a termenului de formulare. De aceea, instanța de apel era obligată să dea calificarea juridică exactă, această calificare fiind tocmai cea a validării de poprire, nefiind ținută de normele indicate de A. S.A. - art. 998-1003 din vechiul C. civ.

Dacă instanța de apel ar fi dat calificarea corectă cererii de chemare în judecată ar fi ajuns la concluzia că excepția tardivității, invocată de banca pârâtă, era întemeiată și, deci, ar fi trebuit să fie admis apelul incident, cu consecința anulării hotărârii primei instanțe pentru a se da eficiență excepției amintite.

A mai susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 460 vechiul C. proc. civ., întrucât chiar dacă s-ar admite că acțiunea formulată de reclamantă nu este o cerere de validare de poprire, ci o acțiune fundamentată pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale, această cerere trebuia, oricum, respinsă ca inadmisibilă, iar hotărârea pronunțată pe fond ar fi trebuit anulată deoarece are ca obiect pretenții pentru care legea (art. 460) prevede o cale procedurală specială și obligatorie de valorificare, alta decât cea utilizată de parte.

Legiuitorul român a reglementat un "drept" special/particular și derogatoriu al răspunderii civile delictuale a terțului poprit, concluzie care se extrage din sfera augmentată a titularilor dreptului la acțiune (e.g. executor, debitor poprit), din termenul de decădere de trei luni calculat în raport de un singur moment obiectiv (de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă), din atribuirea exclusivă de competență în soluționarea cererilor de validare instanței de executare, dar și din regimul particular al reparării prejudiciului ("încheierea unui contract de cesiune de creanță judiciar" în favoarea creditorului urmăritor, la care se adaugă posibilitatea aplicării unei amenzi terțului poprit).

Rezultă, așadar, că legiuitorul a stabilit, pe de-o parte, dreptul general al răspunderii civile delictuale în cadrul C. civ., iar pe de altă parte, un drept special derogatoriu al răspunderii civile delictuale, analizabil și aplicabil doar în procesul de validare a popririi.

Aceeași a fost și concluzia instanței de apel, dar în ciuda acestei concluzii instanța a conchis că reclamantul are dreptul de a opta între procedura specială a validării de poprire și formularea unei acțiuni fundamentate pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale, ceea ce contravine flagrant art. 460 din vechiul C. proc. civ.. De altfel, scopul procedurii validării popririi și caracterul special al acesteia au fost subliniate de Î.C.C.J. în cadrul Deciziei nr. 7/2013 prin care a fost soluționat recursul în interesul legii cu privire la natura termenului de formulare a cererii de validare a popririi.

Analizând recursurile declarate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

În esență, prin recursul principal societatea reclamantă a criticat decizia recurată, pe de o parte, pe motiv că instanța de apel a ignorat efectele lucrului judecat, nesocotind astfel prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, pentru că judecătorii au încălcat principiului rolului activ, stabilit prin art. 22 alin. (2) din același cod, în sensul că nu doar că nu au dispus probe din oficiu pentru aflarea adevărului, dar i-au și respins mai multe probe solicitate în faza de apel, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de pct. 5 și 7 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. de asemenea, a susținut și încălcarea prevederilor art. 104 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., instanța aplicând un text de lege abrogat, respectiv art. 17 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, modificată, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

În schimb, banca pârâtă, prin recursul incident, a criticat tot încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., însă a alin. (4) și (5), prevalându-se de motivul de casare cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, prin prisma încălcării prevederilor art. 460 din vechiul C. proc. civ., susținând că instanța de apel era obligată să dea calificarea juridică exactă cererii de chemare în judecată, calificare care era cea a validării de poprire, nefiind ținută de normele indicate de partea reclamantă, iar dacă ar fi procedat în mod legal ar fi ajuns la concluzia că excepția tardivității cererii era întemeiată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește faptul că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanței de recurs fiind limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 din C. proc. civ.).

Față de aceste precizări, criticile recurentei-reclamante care urmăresc fie stabilirea unei alte situații de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în fața celor două instanțe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului pentru că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

Primele două motive de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 - nu sunt fondate, întrucât nu se identifică încălcarea efectelor lucrului judecat la care face referire societatea reclamantă.

Astfel, textul art. 431 alin. (2) din cod statuează că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar pe de altă parte, ca ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară. Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției.

Prin încheierea din data de 27 noiembrie 2020 judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, sesizat fiind de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., în temeiul art. 549

1

C. proc. pen., nu a dispus decât în sensul admiterii propunerii procurorului de caz și desființarea înscrisurilor reprezentate de contractul nr. x/03.09.2008, încheiat între D. și C. S.R.L., respectiv de contractul nr. x/04.09.2008, încheiat între C. S.R.L. și E. și F. S.A.

Așadar, cum aspectele la care face referire recurenta, deși reținute printr-o încheiere de cameră preliminară (definitivă în procedura judiciară penală), vizează doar modul în care, în acord cu procedura specială referitoare la desființarea unui înscris în cazul clasării, legiuitorul a reglementat calea de urmat pentru desființarea unui înscris (în sensul de instrumentum) în acele situații în care instanța nu este învestită cu acțiunea penală, ci subsecvent unei soluții de clasare, nu se poate reține incidența prevederilor art. 28 din C. proc. pen.

Această normă, având denumirea marginală - Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal -, statuează, în primul alineat, că "(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (...)".

Or, deși caracterul fals al celor două înscrisuri anulate de judecătorul de cameră preliminară nu mai poate fi readus în discuție, prezintă relevanță faptul că în cadrul procesual stabilit de art. 549

1

C. proc. pen. nu au fost analizate aspectele cărora recurenta-reclamantă le conferă valențe juridice sub aspectul puterii de lucru judecat, respectiv "o prezumtivă activitate infracțională de înșelăciune" săvârșită împotriva sa de către angajații B..

În atare situație, nu i se poate reproșa instanței de apel încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că ar fi nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, care trebuia să se impună într-un al doilea proces, care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Oricum, trebuie avut în vedere și faptul că desființarea înscrisurilor nu este o modalitate de reparare a prejudiciului și, ca atare, nu este o modalitate de soluționare a acțiunii civile, procedura desființării înscrisului neținând de latura civilă, ci de latura penală a procesului penal, însăși partea reclamantă recunoscând în cuprinsul memoriului de recurs (pag. 4 paragr. 4) că "(...) în cadrul urmăririi penale nu au fost identificate acțiuni sau inacțiuni specifice tipicității infracțiunii de abuz în serviciu în sarcina angajaților B. (...)".

În consecință, această critică nu poate fi primită, urmând că fie înlăturată, nefondată fiind și apărarea pe inadmisibilitate invocată de recurenta-pârâtă B. S.A., raportat la prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât nu ne aflăm în ipoteza acestei norme, de vreme ce recurenta-reclamantă a depus la dosarul de apel respectiva încheiere penală pentru ca instanța de apel să o aibă în vedere la pronunțarea soluției în cauza civilă.

Cât privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte relevă faptul că, în exercitarea rolului activ, judecătorul are obligația de a dispune completarea probelor neîndestulătoare și de a pune în discuția părților necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona el însuși, dacă le consideră lămuritoare sau absolut necesare pentru soluționarea cauzei. Instanța este îndreptățită să aprecieze asupra pertinenței și concludenței probelor, neavând obligația să încuviințeze automat toate probele propuse de părți.

Or, instanța de apel a procedat în mod legal, cu respectarea principiului mai sus enunțat, încuviințând mai multe cereri de probațiune formulate de părți, punându-i chiar în vedere băncii pârâte să depună la dosar mai multe înscrisuri aflate în evidențele sale (a se vedea în acest sens, adresele de la fila x din vol. I, respectiv filele x din vol. II dosar de apel), respingând, însă, la termenul de dezbateri, unele probe, cum ar fi suplimentarea raportului de expertiză, precum și depunerea unor noi înscrisuri de către bancă, cu motivarea că acestea nu sunt utile, argumentând irelevanța acestora față de teza probatorie propusă.

Așa fiind, prima instanță de control judiciar și-a exercitat rolul activ, respectând obligația prevăzută de lege în sarcina sa, astfel încât societatea reclamantă să nu constate abia din lectura hotărârii judecătorești că instanța socotea lămuritoare ori absolut necesare anumite dovezi pe care le-ar fi putut administra dacă ar fi avut cunoștință despre această situație. De altfel, respingerea motivată a unor cereri de încuviințare a unor probe suplimentare, raportat la situația concretă și la probatoriul deja administrat, nu reprezintă dovezi de încălcare a drepturilor părților. Dacă s-ar accepta argumentele recurentei ar însemna ca instanța de judecată să dea soluții favorabile tuturor cererilor formulate de părți, fără posibilitatea de a cenzura aceste solicitări, după caracterul util, pertinent și concludent, ceea ce ar lipsi de eficiență normele procedurale edictate în scopul bunei desfășurări a procesului civil.

Nici încălcarea dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ. nu poate fi reținută, întrucât critica recurentei-reclamante vizează, de fapt, aprecierea unor probe, partea susținând că, de vreme ce instanța de apel a fost sesizată imediat după suspendarea cauzei cu "înscrisul care a stat la baza executării pașnice a C., cu concursul B., în conivență frauduloasă", aceasta "trebuia să se pronunțe cu privire la lipsa puterii doveditoare a acestui înscris".

Într-adevăr, norma menționată prevede că instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul urmând să le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Nemulțumirea părții rezidă, însă, în aceea că, în opinia sa, în speță "erau indicii care impuneau la o analiză mai detaliată de către instanță a acestor documente și care puteau conduce la aflarea adevărului și refuzul executării silite", dar o asemenea analiză excede examenului de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta, motivat de împrejurarea că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept. Or, calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, prin intermediul acesteia nu se devoluează în fața judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, alin. (3) al art. 483 din C. proc. civ. statuând ritos că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Recurenta își expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situația de fapt reținută de instanțele devolutive și la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Totodată, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Nu în ultimul rând, nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nu este fondat.

Recurenta a invocat, sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, nesocotirea prevederilor art. 104 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., întrucât instanța de apel a omis să aibă în vedere faptul că la data demarării de către D. a executării silite asupra conturilor bancare deținute de C. S.R.L., Titlul VI din Legea nr. 99/1999 era abrogat (excepție făcând doar cap. IV), astfel că creditorul urmăritor nu mai deținea un titlu executoriu.

Mai mult decât atât, susține că deși instanța a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile noului C. civ. (în principal art. 2465), iar nu cele ale Legii nr. 99/1999, în evaluarea caracterului de titlu executoriu al contractului de garanție mobiliară și de cesiune de creanță a reținut ca temei juridic art. 17 din Titlul VI din Legea nr. 99/1999.

Prin urmare, consideră că este evidentă culpa reprezentanților băncii pârâte sub aspectul nerespectării normelor legale în vigoare la data prezentării de către societatea creditoare a contractului de garanție, pentru a putea da curs cererii de executare împotriva debitorului gajist aceștia având obligația de a-i solicita un titlu executoriu valabil.

Criticile recurentei-reclamante, pe de o parte, nu pot fi primite, pentru că sunt invocate omisso medio, iar pe de altă parte, sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că prin recursul principal au fost aduse, pentru prima oară în calea extraordinară de atac, critici în legătură cu legea aplicabilă în materia executării garanțiilor mobiliare, ceea ce încalcă prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

În altă ordine de idei, așa cum corect a reținut și prima instanță de control judiciar, nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că funcționarii bancari ar fi cunoscut sau ar fi putut prevedea caracterul fals al celor două contracte (de garanție reală mobiliară, respectiv de cesiune de creanță) ori că aceștia ar fi participat la falsificarea înscrisurilor.

Așadar, concluzia justă a instanței a fost că nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite comise de intimata B. S.A., nefiind îndeplinită nici condiția existenței vinovăției întrucât aceasta a acționat cu respectarea prevederilor legale și în baza instrucțiunilor primite de la societatea creditoare, care beneficia de o garanție mobiliară.

Or, față de situația de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs, aceste condiții nu sunt întrunite în cauză, după cum legal a reținut instanța de apel. De altfel, art. 81 și 82 din Legea nr. 99/1999, modificată, stabilesc că în ziua primirii notificării banca este obligată să verifice dacă contractul de garanție a fost înscris la arhivă, gradul de prioritate al acestuia și conformitatea semnăturii debitorului de pe contractul de garanție cu cea aflată în evidențele sale. După blocarea contului, potrivit art. 81 alin. (2), banca va plăti din acest cont datoria debitorului garantat, potrivit cererii creditorului. Banca nu răspunde pentru plățile astfel efectuate atât timp cât respectă cu strictețe dispozițiile prezentului titlu și instrucțiunile primite de la creditor o dată cu notificarea.

În ceea ce privește recursul incident, se reține faptul că banca pârâtă a criticat încălcarea alin. (4) și (5) ale art. 22 C. proc. civ., prin raportare la art. 460 din vechiul C. proc. civ., ceea ce ar constitui, în opinia sa, motivul de casare cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, întrucât instanța de apel era obligată să dea calificarea juridică exactă cererii de chemare în judecată, respectiv pe aceea de validare de poprire.

Critica nu este întemeiată, deși este real faptul că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat doar să pună în discuție calificarea juridică exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, prevalându-se de dispozițiile art. 998-1003 din vechiul C. civ., iar nu de instituția validării de poprire care, are o reglementare distinctă, specificul popririi fiind determinat de caracterul triunghiular al acestei operațiuni juridice procesuale care, în principal, presupune participarea indispensabilă a trei părți: creditorul popritor, debitorul poprit și terțul poprit.

Operațiunea implică, de asemenea, existența a două operațiuni juridice distincte: prima între creditor și debitorul său, iar a doua între debitorul urmărit și terțul poprit; pe calea popririi se naște un al treilea raport juridic, între creditorul popritor și terțul poprit, în conținutul căruia intră obligații diferite de cele ale debitorului urmărit. În aceste condiții, dacă creditorul popritor ca titular al unui titlu executoriu face dovada celor două raporturi juridice inițiale, sumele datorate de terț debitorului urmărit se vor indisponibiliza în măsura necesară pentru realizarea dreptului creditorului și, dacă, în ciuda interdicției de plată, terțul plătește totuși sumele datorate de el debitorului urmărit, se poate cere validarea, care constă în verificarea și confirmarea popririi printr-o hotărâre judecătorească care constituie titlu executoriu pentru creditorul popritor față de terțul poprit, devenit astfel debitorul direct al creditorului popritor.

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este cel al disponibilității părților, conform căruia părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop; prin urmare, părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Prin urmare, dacă reclamanta a înțeles să solicite concursul instanței pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat de banca pârâtă printr-o pretinsă faptă ilicită, cauza acțiunii fiind, așadar, în mod neechivoc determinată, instanța era datoare să soluționeze cererea de chemare în judecată în limita acestei învestiri, respectând astfel principiul enunțat anterior, cu atât mai mult cu cât nu se punea problema unui proces tripartit, privit din perspectiva efectelor validării popririi.

Procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, iar principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată.

De altfel, prin Decizia RIL nr. 7/2013, de care se prevalează recurenta-pârâtă, instanța supremă nu a făcut decât să asigure interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 460 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., referitor la natura juridică a termenului de 3 luni, prevăzut la dispoziția creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanța de executare cu validarea popririi, statuând în sensul că acesta este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix și absolut, a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii.

Pe de altă parte, în condițiile în care dezlegarea dată de prima instanță cererii reclamantei, păstrată în apel, urmează să fie confirmată, recursul principal nefiind fondat, autoarea căii de atac incidente nu mai justifică nici interes în reluarea judecății, după casare, pentru a obține reformarea sentinței, prin admiterea excepției tardivității.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată, ambele recursuri urmând să fie respinse,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2189/2021 din 09 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2023.