ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 307/2023

Ședința publică din data de 15 februarie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 22.11.2021 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. să-i plătească suma de 57.629,36 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor autoturismului înmatriculat sub nr. x, a penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 05.07.2019 și până la plata integrală a debitului și a cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 49/05.01.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 57.629,36 RON, contravaloarea reparațiilor autoturismului, a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu 05.07.2019 și până la plata debitului principal, precum și a sumei de 4.796,59 RON, taxe arbitrale.

Împotriva hotărârii arbitrale, S.C. B. S.A. a formulat acțiune în anulare, solicitând și suspendarea executării ei.

Prin sentința nr. 78/25.05.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis cererea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală atacată, a trimis cauza, spre soluționare, Judecătoriei Oradea și a respins cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

Împotriva sentinței menționate, a declarat recurs reclamanta, solicitând desființarea ei și, în rejudecare, respingerea acțiunii în anulare.

Introductiv, autoarea recursului a susținut că instanța de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei nr. 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel național prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum și dispoziții ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu dorește soluționarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluționarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susținut că sentința este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce atât legiuitorul european, cât și cel național, au prevăzut ca oricare dintre părțile unui litigiu de natura celui de față să poată utiliza un mijloc alternativ de soluționare, care poate fi procedura SAL-FIN sau arbitrajul, într-o situație ca cea de față. Recurgerea la aceste mecanisme materializează dreptul exclusiv de opțiune al reclamantului, fiind indiferent consimțământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidența Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaște dreptul de a apela la metode alternative de soluționare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanțelor judecătorești.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerința încheierii convenției arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuiește, în viziunea recurentei, convenția arbitrală, stabilind îndrumarea părților spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. În continuare, și-a ilustrat susținerile citând dispozițiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) și (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) și (4), reiterând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Subsecvent, autoarea recursului a citat art. 542 alin. (1) și (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în anumite limite.

Evocând noțiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. și de "petiție" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susținut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale.

A invocat, în continuare, dispozițiile art. 115 alin. (2) C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie instanța arbitrală.

Susținând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greșită concluzia că, în lipsa unei convenții arbitrale, instanța arbitrală nu poate soluționa cererea de arbitrare. Citând dispozițiile art. 23 alin. (5) și (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenție sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate. Autoarea recursului a arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicției sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică și de dispozițiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forță juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiția arbitrajului din art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a evocat art. 11 din Constituția României, care stabilește prioritatea dreptului european față de dreptul național, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competența tribunalului arbitral în soluționarea petițiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secțiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forța obligatorie a contractului, sprijinindu-și concluzia pe dispozițiile art. 1270 alin. (2) C. civ.

Referindu-se expres la dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale și speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluționarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-și susținerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părțile semnatare, deși au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenție arbitrală încheiată între asigurat și asigurător.

Față de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce privește arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 alin. (1) C. proc. civ., în care arbitrajul nu este permis.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține, cu titlu introductiv și necesar față de modul de prezentare a căii de atac, că recursul îndreptat împotriva unei sentințe pronunțate în temeiul art. 613 C. proc. civ. este supus unei duble limitări.

Pe de o parte, rămâne supus exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același act normativ și obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva sentinței, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de recurs, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

Problema de drept de care depinde soluționarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulată în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 și nesoluționată de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluționarea conflictului generat de temporizarea soluționării cererii, în lipsa unei convenții arbitrale.

La enunțarea problemei de drept, instanța supremă reține, în primul rând, ca nedisputată în cauză lipsa unei convenții arbitrale, în sensul Titlului II - Cartea a IV-a a C. proc. civ., și, în al doilea rând, că susținerea esențială a recurentei este că Norma A.S.F. nr. 18/2017 înlocuiește convenția arbitrală. Totodată, observă că niciuna dintre criticile recurentei nu justifică atribuirea competenței "Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat" în soluționarea cauzei.

Sintetizând etapele procesuale anterioare ale litigiului, pentru a facilita înțelegerea considerentelor prezentei decizii, Înalta Curte reține că recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite, urmărește obligarea pârâtei, asigurător al persoanei vinovate de săvârșirea accidentului, la repararea prejudiciului constând în cheltuielile cu repararea vehiculului avariat.

Reclamanta a înaintat pârâtei o cerere de despăgubire la 05.06.2019, asupra căreia aceasta nu s-a pronunțat, context în care, la 22.11.2021, a sesizat "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat".

Soluționând excepția necompetenței materiale, tribunalul arbitral a reținut, în principal, că, "având în vedere că soluționarea litigiului prin arbitraj, în cadrul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, este solicitată de către «consumator», precum și faptul că reclamanta este persoană juridică, (…) sunt aplicabile dispozițiile Normei nr. 18/2017 a A.S.F. (…) care îmbracă forma unei legi speciale" și că "ne aflăm în situația în care printr-o prevedere legală este constituită o convenție arbitrală". S-a reținut astfel că "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat este competent să soluționeze cauza", iar prin sentința arbitrală, cererea reclamantei a fost admisă.

Curtea de apel, învestită cu judecarea acțiunii în anulare, a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că tribunalul arbitral a soluționat cauza în lipsa unei convenții arbitrale, motiv pentru care a anulat hotărârea arbitrală și a trimis cauza Judecătoriei Oradea. În esență, prima instanță a reținut că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este aplicabilă unei acțiuni în pretenții, îndreptate împotriva asigurătorului.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu a argumentat nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate și analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenței de soluționare a litigiului către tribunalul arbitral. Convenția arbitrală este un contract procesual și, deci, are a fi analizat prin prisma respectării normelor de drept procesual.

Motivul de casare urmează a fi înlăturat, fiind vădit nefondat.

Înalta Curte subliniază că interpretarea recurentei, care o conduce la concluzia arbitrabilității obligatorii a litigiilor de asigurări, contravine dreptului la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; în acest sens, sunt utile statuările și jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului cu privire la condițiile în care art. 6 al Convenției permite înființarea de instanțe arbitrale pentru soluționarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, par. 48 și 49, din care rezultă că justițiabilii nu pot fi împiedicați să renunțe la dreptul lor la a se adresa unei instanțe judecătorești în favoarea uneia arbitrale, cu condiția ca această renunțare să fie liberă, licită și fără echivoc, dar și că, dacă se referă la un arbitraj forțat, în sensul că arbitrajul este impus de lege, iar părțile nu au nicio posibilitate de a a-și sustrage litigiul de la decizia unei instanțe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanțiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție.

Niciuna dintre cele două garanții impuse de Convenție nu se regăsesc în susținerile recurentei.

Instanța supremă constată că cererea de arbitrare a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și nu soluționarea litigiilor derivând din dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenți este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluționarea litigiului prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată".

Chiar dacă, potrivit art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 a A.S.F., conducerea executivă a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor asigură participarea la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator, aceste dispoziții nu derogă de la regula generală, înscrisă în art. 548 și urm. C. proc. civ.

Deși art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere și la "acordul entității de soluționare a litigiului", litigiul de față nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluționate de o atare entitate, nici titularul inițial al creanței și nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituția arbitrală ca "entitate de soluționare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Nici alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 132/2017 nu susține interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă". Or, potrivit art. 606 C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă și obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităților alternative neangajante de soluționare a disputelor.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, și, în acord cu curtea de apel, reține că, într-un litigiu de natura celui de față, inițiat de un profesionist, în lipsa unei convenții arbitrale, competența de soluționare a litigiului revine instanței judecătorești.

Susținerile privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări nu sunt fondate.

Dreptul pozitiv conține dispoziții în care părțile anumitor raporturi juridice își pot deduce disputele spre soluționare unor instanțe arbitrale, de exemplu, furnizorii de servicii de sănătate. Dar, în primul rând, aceste prevederi sunt adoptate prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care, prin art. 307, organizează o comisie centrală de arbitraj, iar regulamentele de organizare și normele de procedură sunt stabilite de Guvern și, respectiv, de Ministerul Justiției. În respectiva ipoteză, caracterul precis al reglementării este suficient pentru a deduce lipsa de temeinicie a interpretării propuse de recurentă.

În schimb, Norma A.S.F. nr. 18/2017, stabilind că petenții pot apela la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", nu face decât să le semnaleze existența, fără a exonera petenții de la obligația respectării condițiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Criticile vizând greșita interpretare de către curtea de apel a Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) și a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări (reformare), analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, legislația Uniunii evocată contrazicând interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii și din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanță, nu este una care să respecte dispozițiile naționale.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 78/25.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 februarie 2023.