ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1379/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29.06.2015, reclamanta S.C. A. S.A., în insolvență, reprezentată de administrator judiciar B.., a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. (în prezent, S.C. D.), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.068.929,67 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere, conform contractului nr. x/2002, calculate pentru perioada 30.06.2012-30.06.2015, precum și la plata penalităților contractuale ce se vor calcula după 30.06.2015 până la data plății integrale a debitului principal în sumă de 5.605.351,26 RON, stabilit prin sentința comercială nr. 8002/14.06.2011 a Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7131/15.12.2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1054A/09.06.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 4807/13.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; ca o consecință, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel, care a pronunțat decizia civilă nr. 552A/28.03.2019, prin care a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre soluționare primei instanțe.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 3205/05.11.2019, prin care a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3.068.929,67 RON, reprezentând penalități de întârziere pentru perioada 30.06.2012-30.06.2015 și la plata în continuare a penalităților de întârziere, calculate după 30.06.2015 și până la data plății integrale a debitului principal.

Apelul declarat de S.C. D. împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 372A/02.03.2021 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă; prin aceeași decizie, a fost respinsă și excepția autorității de lucru judecat.

Împotriva acestei din urmă decizii, S.C. D. a declarat recurs, solicitând casarea ei și respingerea acțiunii fie ca inadmisibilă, ca urmare a încălcării autorității de lucru judecat, fie ca nefondată.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, a autorității de lucru judecat și a normelor de drept material; a invocat, astfel, art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu nesocotirea principiului disponibilității părților și a rolului activ al judecătorului.

În acest sens, recurenta a arătat că, deși instanța avea obligația, ca ulterior dezbaterii contradictorii a recalificării excepției autorității de lucru judecat, să se pronunțe asupra acesteia, a apreciat că argumentele pe care le-a invocat reprezintă o apărare de fond, în condițiile în care titularul căii de atac s-a opus recalificării propuse de instanță și a insistat asupra caracterului de veritabilă excepție, impus de art. 245 C. proc. civ. De aceea, a considerat că soluția instanței de apel încalcă și prevederile art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., potrivit cărora curtea de apel nu putea schimba denumirea și temeiul juridic. În continuare, a arătat că situația procesuală a litigiului nu permitea recalificarea excepției și tratarea acesteia ca o apărare de fond, iar indiferent de soluția ce urma a fi pronunțată în cazul excepției autorității de lucru judecat, instanța avea obligația de a se pronunța asupra a tot ceea ce i s-a cerut.

Al doilea motiv de recurs a vizat dispoziția instanței de apel de respingere a excepției autorității de lucru judecat, în argumentarea căreia a arătat că între aceleași părți s-a disputat un alt proces, înregistrat sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, soluționat prin sentința civilă nr. 3631/23.06.2015, rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac.

Sub acest aspect, a susținut că obiectul acțiunii din dosarul nr. x/2015 s-a identificat parțial cu obiectul prezentului litigiu.

Potrivit recurentei, din hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2015 se deduce că pe fondul raportului dintre părți, indiferent de solicitarea în plus a unor penalități de întârziere, valoarea acestora nu o poate depăși pe cea a debitului principal, stabilindu-se inexistența dreptului intimatei-reclamante de a solicita penalități ulterior datei de 30.06.2015. Or, în prezentul litigiu, prima instanță a statuat în sens contrar.

În continuare, a susținut că premisa de la care instanța de apel a pornit este una eronată, deoarece nu a invocat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești în totalitate, ci a unor considerente reținute în cuprinsul acesteia, fiind îndeplinite condițiile art. 430-432 C. proc. civ. Recurenta a apreciat că este eronată concluzia instanței de apel referitoare la lipsa autorității de lucru judecat a unor considerente din hotărârea anterioară, motivat de faptul că hotărârea pronunțată în procedura specială a ordonanței de plată aspect nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea pe fond, precizând că nu a invocat autoritatea de lucru judecat a hotărârii din procedura specială, ci efectul ei pozitiv și subliniind că normele legale care reglementează procedura ordonanței de plată nu fac referire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii pronunțate în procedura specială evocată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, deși instanța de apel avea obligația să se pronunțe asupra incidenței prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, aceasta a interpretat și a aplicat instituția prescripției extinctive doar în raport cu ce s-a reținut în ciclurile procesuale anterioare.

A mai arătat că instanța de apel nu putea interpreta această instituție prin înșiruirea unor dispoziții din hotărârile judecătorești pronunțate anterior în cauză, menționând că operează autoritatea de lucru judecat, în contextul în care instanța supremă a stabilit că prescripția extinctivă trebuia cercetată.

Potrivit recurentei, dreptul intimatei-reclamante de a solicita obligarea sa la plata penalităților de întârziere este prescris din orice perspectivă ar fi privit, având în vedere dispoziția instanței de casare.

În continuare, a dezvoltat pe larg argumente referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, susținând că, potrivit art. 16 din același decret, nu a intervenit întreruperea prescripției dreptului material la acțiune.

A mai relevat că intimata-reclamantă a recunoscut că dreptul principal s-a născut la 19.10.2005, confirmând că data de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru debitul principal este 30.10.2005, astfel că orice cerere privitoare la penalitățile solicitate pe cale separată trebuia introdusă până cel târziu la data de 30.10.2008, potrivit dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958.

De altfel, recurenta a solicitat instanței de recurs să constate că, și în condițiile în care s-ar aprecia că penalitățile au caracterul unor daune-interese moratorii stabilite convențional, fiecare zi de întârziere generează o prescripție distinctă a dreptului la acțiune cu privire la prestațiile succesive.

În final, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat eronat normele de drept material referitoare la prescripție, având în vedere argumentele sale prezentate anterior, care conduc la concluzia că demersul juridic al intimatei-reclamante de a solicita penalități de întârziere conform clauzelor din contractul nr. x/2002 este prescris.

La 23.08.2021, intimata a înaintat prin serviciul poștal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că în mod corect instanța de apel a procedat la recalificarea excepției ca o apărare de fond și pe cale de consecință, la analizarea acesteia, cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., că aspectele legate de prescripție au fost definitiv soluționate, iar argumentele recurentei sub acest aspect sunt străine cauzei.

De altfel, a mai susținut că, în cauză s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că excepția prescripției este neîntemeiată și că aceasta nu mai poate fi repusă în discuție.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și rolului activ al judecătorului, motivat de faptul că în mod greșit excepția autorității de lucru judecat a fost calificată și soluționată ca și apărare de fond.

În argumentare, a susținut că în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanța de prim control judiciar nu putea să schimbe denumirea și temeiul juridic acestei excepții.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Sub un prim aspect, se cuvine notat că dispozițiile art. 245 C. proc. civ. definesc excepția procesuală ca fiind "mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii".

În căile de atac, excepțiile procesuale sunt acele apărări procedurale care vizează neregularități ale căii de atac înseși și au ca scop respingerea acesteia, fără a se intra în cercetarea ei. De aceea, scopul urmărit prin invocarea unei excepții proprii căii de atac, parte interesată în finalizarea procesului prin respingerea căii de atac pe cale de excepție nu poate fi decât intimatul.

În schimb, criticile expuse de autorul căii de atac împotriva sentinței primei instanțe nu constituie veritabile excepții procedurale, potrivit art. 245 C. proc. civ., chiar dacă partea le denumește astfel, ci motive de apel, apărări de fond, temeinicia lor putând fi analizată numai în procesul de deliberare.

Sub un alt aspect, se cuvine subliniat că asupra naturii excepției invocate de părți numai judecătorul, în virtutea rolului său activ, poate decela, sens în care, evaluând argumentele părții expuse în argumentarea excepției prin raportare la art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și etapa procesuală în care se soluționează litigiul, stabilește dacă este o veritabilă excepție procesuală a căii de atac sau o excepție îndreptată asupra fondului cauzei.

În speță, excepția autorității de lucru judecat a fost invocată chiar de autoarea căii de atac în cursul judecății apelului său, pentru a paraliza demersul judiciar al intimatei-reclamante fără o cercetare a cauzei pe fond.

Din această perspectivă, curtea de apel, apreciind că argumentele părții vizează hotărârea primei instanțe, respectiv însuși fondul cauzei, a calificat-o ca o excepție de fond, pronunțându-se asupra ei cu ocazia soluționării apelului.

Această calificare este corectă și nu vine să încalce principiul disponibilității și nici pe cel al rolului activ al judecătorului, din moment ce, dând eficiență celui din urmă, a stabilit, raportat la efectele pe care admiterea excepției le-ar produce în etapa procesuală în care se afla litigiul, că argumentele dezvoltate în susținerea ei vizează hotărârea primei instanțe și nu neregularități procedurale în apel.

Nici încălcarea prevederilor art. 24 alin. (4) și (5) C. proc. civ. nu poate să fie reținută, atât timp cât, în cauză, astfel cum rezultă din analiza deciziei recurate, denumirea și temeiul juridic al excepției nu au fost schimbate, analiza acesteia realizându-se în mod prioritar, în condițiile art. 248 C. proc. civ. și nici nu justifică o vătămare a intereselor părții, de vreme ce aceasta a fost analizată și soluționată ca excepție.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care reglementează ipoteza încălcării autorității de lucru judecat, în argumentarea căruia a susținut că dezlegările date prin sentința civilă nr. 3631/23.06.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în procedura ordonanței de plată aveau autoritate de lucru judecat, întrucât procesul în care a fost pronunțată s-a purtat între aceleași părți și a avut parțial același obiect.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte notează că este susțineri au fost înlăturate în apel, motivat de faptul că hotărârea sus-menționată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți, în condițiile în care cererea de emitere a ordonanței de plată fusese respinsă pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 1013 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 1021 C. proc. civ., "(1) Dacă debitorul contestă creanța, instanța verifică dacă contestația este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar și a explicațiilor și lămuririlor părților. În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanța va respinge cererea creditorului prin încheiere. (2) Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanța va respinge cererea creditorului privind ordonanța de plată prin încheiere. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun".

Așadar, în situațiile în care stabilirea situației de fapt și confirmarea pe deplin a pretențiilor creditorului nu pot fi realizate pe calea ordonanței de plată, respectiv în care judecătorul este împiedicat, din pricina limitării probatoriului, să lămurească pe deplin situația dedusă judecății, încheierea de respingere a cererii de emitere a ordonanței de plată deschide creditorului, potrivit art. 1021 alin. (3) C. proc. civ., calea unei acțiuni de drept comun, în cadrul căreia susținerile și apărările părților, să poată fi reanalizate pe fondul lor de către instanța învestită cu acțiunea întemeiată pe dreptul comun.

Într-adevăr, în materia ordonanței de plată, legea conferă expres autoritate de lucru judecat numai ordonanței de plată, adică numai actului de procedură emis în condițiile art. 1022 C. proc. civ., nu și încheierii de respingere a unei cereri de emitere a unei ordonanțe de plată, însă împrejurarea că textul de lege nu prevede expres că încheierea pronunțată în condițiile art. 1021 C. proc. civ. nu are autoritate de lucru judecat nu este de natură a conduce spre concluzia propusă de recurentă, de vreme ce lipsa efectului autorității de lucru judecat a încheierii de respingere rezultă din chiar art. 1021 alin. (3) C. proc. civ., într-o formulare diferită, însă lipsită de echivoc.

Teza propusă de autoarea căii de atac sub acest aspect nu poate fi primită, întrucât înlătură efectele prevăzute art. 1021 alin. (3) C. proc. civ. ale încheierii pronunțate în condițiile art. 1021 alin. (1) sau (2) C. proc. civ., respectiv dreptul creditorului de a invoca aceleași pretenții pe calea dreptului comun, transformând acest drept într-unul iluzoriu.

Prin urmare, de vreme ce sentința civilă nr. 3631/23.06.2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește fondul raportului juridic litigios, pentru cele ce preced, instanța de apel în mod corect și cu respectarea art. 430-432 C. proc. civ. a reținut că hotărârea sus-menționată nu poate fi opusă cu acest titlu în cauză, nici în partea ei dispozitivă, nici în privința considerentelor.

Așa fiind, Înalta Curte constată că susținerile părții îndreptate împotriva dispoziției instanței de apel de respingere a excepției autorității de lucru judecat nu sunt de natură să imprime un viciu de legalitate deciziei recurate prin prisma ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care le va înlătura.

Un ultim motiv adus în dezbatere în recurs și circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privește soluția instanței de apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În argumentare, recurenta a afirmat că, deși instanța de prim control judiciar avea obligația să se pronunțe asupra incidenței prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, aceasta a interpretat și a aplicat instituția prescripției extinctive doar în raport cu ce s-a reținut în ciclurile procesuale anterioare, în contextul în care prin decizia de casare, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a stabilit că aceasta trebuie analizată de instanța de apel.

În primul ciclu procesual, recursul declarat de către Societatea Filiala de Întreținere și Servicii Energetice Electrica SERV S.A. a fost admis, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel, reținându-se că erau incidente prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și că dreptul intimatei-reclamante nu era prescris, perioada pentru care puteau fi solicitate daunele-interese moratorii fiind cea de 3 ani anterior introducerii cererii de plată a dobânzii. În acest context, s-a stabilit ca, în rejudecare, cererea de chemare în judecată să fie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, ținând cont de îndrumările instanței de recurs.

În rejudecare, dând eficiență prevederilor art. 501 C. proc. civ., instanța de apel, apreciind că prin decizia instanței supreme s-a constatat că dreptul material la acțiune nu era prescris și că reclamanta putea solicita penalități de întârziere începând cu 29.06.2015, a anulat sentința apelată, prin care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, ca o consecință, a trimis cauza primei instanțe în vederea soluționării acesteia pe fond.

În acord cu dispozițiile instanței de prim control judiciar, prima instanță a trecut apoi la analiza pretențiilor și s-a pronunțat prin hotărârea apelată pe fondul acțiunii, fără a mai repune în discuție și a analiza instituția prescripției, reținând că acest aspect fusese dezlegat definitiv de instanțele anterioare.

Pe calea apelului exercitat împotriva sentinței primei instanțe, autoarea căii de atac a reluat susținerile privind prescripția dreptului material la acțiune, curtea de apel reținând că ele sunt străine de natura cauzei, având în vedere că problema prescripției a fost tranșată în ciclurile procesuale anterioare, iar repunerea lor în discuție ar aduce atingere autorității de lucru judecat.

Recurenta a susținut că prescripția trebuia să fie analizată și în acest ciclu procesual, omițând însă că, în primul ciclu procesual, s-a constatat că dreptul nu era prescris, aspect care, în rejudecare, s-a impus cu caracter obligatoriu, în temeiul art. 501 C. proc. civ. și a fundamentat dispoziția instanței de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, de anulare a sentinței primei instanțe, precum și cadrul procesual în care rejudecarea cauzei s-a realizat de către prima instanță. Așa fiind, în mod judicios instanța de prim control judiciar a stabilit că problema prescripției a fost dezlegată în ciclurile procesuale anterioare și că reevaluarea incidenței acesteia nu mai putea fi repusă în dezbatere.

Constatând că nici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se poate justifica soluția de casare a deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. împotriva deciziei civile nr. 372A/02.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.