ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 806/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 27.04.2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 26235/12.04.2021 emise de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 7.597,95 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate de reclamantă pentru avariile aduse autovehiculului IF04MBO la data de 01.10.2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1430 din 15 octombrie 2021, Curtea a admis în parte cererea reclamantei, a anulat Decizia nr. 25235/12.04.2021 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul FGA să examineze cererea de plată formulată de reclamantă nr. 78267/10.11.2016 pe fondul ei.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și reclamanta A. S.A..

2.1. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, constatarea poliției de asigurare ca fiind falsă și, rejudecând, respingerea contestației formulate de intimata-reclamantă, ca neîntemeiată.

A susținut recurentul-pârât că instanța de fond a apreciat eronat starea de fapt dedusă judecății, referindu-se la faptul că a considerat că există dovada încasării primei de asigurare, respectiv chitanța nr. x/24.08.2015, chitanță care nu a fost emisă de B., ci de brokerul de asigurare, care nu și-a îndeplinit obligația de a vira prima de asigurare mai departe asigurătorului.

Instanța nu a luat în considerare nici faptul că, din interogarea bazei de date a ASF, numărul de înmatriculare trecut pe polița de asigurare – RBK – 151/05.02.2007 figurează un alt intermediar, C. S.R.L..

În cauză, încasarea primei de asigurare (nu se cunoaște cine a încasat această primă) a fost efectuată în numerar, dată fiind existența chitanței nr. x/24.08.2015, chitanță emisă de brokerul de asigurare, și nu de asigurător.

În aceste condiții nu se pune nici măcar problema ca prima de asigurare pentru poliță să fi fost achitată mai departe asigurătorului pentru ca polița să poată acoperi evenimentul asigurat. Totodată, nu există niciun contract de brokeraj sau de mandat între asigurătorul B. și așa-zisul broker de asigurare D..

O instanță penală nu mai poate judeca falsul, pentru că, față de autorul acestuia, acțiunea penală s-a stins prin prescripție astfel că falsul va fi cercetat și eventual stabilit de însăși instanța civilă, prin orice mijloace de probă. Fiind vorba despre un fapt, falsificarea înscrisului, sunt admisibile orice mijloace de probă. Dacă acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu poate continua, instanța civilă nu are nevoie de o sesizare pentru a proceda ea însăși la cercetarea falsului, astfel încât solicită verificarea eventualului fals direct pe temeiul legii, respectiv al dispozițiilor art. 308 C. proc. civ.. În cadrul unei asemenea cercetări, instanța civilă nu va reține nici săvârșirea unei infracțiuni, nici vinovăția unei persoane, ci strict falsificarea sau nu a înscrisului, respectiv a poliței de asigurare.

Oricum, intimata-reclamantă a achitat indemnizația de asigurare asigurătorului propriu care avea o asigurare de tip CASCO și, ulterior, reclamanta în baza dispozițiilor art. 2210 C. civ. a regresat împotriva unui asigurător declarat falit, dar condiția ca cel vinovat de producere să aibă o asigurare de tip RCA valabilă nu este cazul dedus judecății.

Astfel, a solicitat ca instanța de recurs să constate înscrisul poliță de asigurare ca fiind fals, fiind emis de o entitate care nu există, să caseze sentința recurată și, rejudecând, să constate că decizia FGA este legală și temeinică.

2.2. Reclamanta A. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 7.597,95 RON cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

A susținut recurenta-reclamantă că sentința recurată este contrară prevederilor art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât anularea actului administrativ nelegal nu constituie un remediu juridic rezonabil și eficient. Soluția de obligare a intimatului FGA la soluționarea pe fond a cererii de plată nu contribuie decât la tergiversarea soluționării cererii, dincolo de orice termen rezonabil, conducând la lipsirea de conținut a mecanismului contenciosului administrativ subiectiv de plină jurisdicție.

Măsura anulării deciziei administrative nelegale trebuie să fie însoțită de măsura obligării intimatului FGA la plata sumei pretinse prin cererea de plată sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Pretențiile sale de obligare a intimatului FGA la plata despăgubirilor sunt confirmate și de prevederile art. 13 alin. (3) și (5), art. 14 alin. (2) și art. 16 din Legea nr. 213/2015 care reglementează soluționarea cererilor de plată, conform cărora intimatul FGA este obligat să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singură etaptă, raportat la documentele justificative atașate.

Așadar, întrucât cererea de plată a fost deja soluționată ca urmare a analizării fondului acesteia, în maniera nelegală în care a procedat FGA, următorul demers care se impune a fi întreprins nu constă în obligarea FGA la emiterea unui alt act asemănător, ci în obligarea acestuia la plata directă a despăgubirilor.

Eventuala reanalizare a cererii de plată de către intimat nu va constitui decât un prilej de tergiversare a soluționării cererii, cu încălcarea termenului rezonabil și a dreptului la o bună administrare, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare față de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

4.1. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reține instanța că, sub imperiul acestui motiv de casare, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, hotărârea putând fi casată atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

Însă, recurenta-reclamantă A. S.A. l-a invocat în mod formal, fără a preciza nicio critică de nelegalitate a sentinței recurate care să se circumscrie acestuia.

Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond ar fi interpretat eronat dispozițiile de drept material (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) și că ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata directă a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, în ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, autoritatea pârâtă urmând a fi obligată, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în prezentul litigiu, după cum reiese din conținutul Deciziei nr. 26235/12.04.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, acesta a respins cererea de plată doar pe considerentul că nu a identificat în baza de date a asigurătorului B. o poliță RCA pentru autoturismul x (din culpa conducătorului căruia s-a produs incidentul), reținând că, în lipsa unei polițe de răspundere civilă auto valabilă la data accidentului, care să fie emisă de asigurătorul în faliment, nu poate fi antamată răspunderea contractuală a asigurătorului și, implicit, nici răspunderea legală în baza Legii nr. 213/2015, fără a face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal prima instanță a reținut că nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă A. S.A., întrucât ar însemna să eludeze procedura ce intră în competența autorității publice, prevăzută chiar de dispozițiile legale invocate prin recurs de către recurenta-reclamantă (art. 13 alin. (3) și (5), art. 14 alin. (2) și art. 16 din Legea nr. 213/2015), și să se substituie atribuțiilor acesteia, avându-se în vedere că autoritatea pârâtă nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, ci s-a limitat să constate că nu ar fi existat o poliță RCA valabilă.

Or, în aceste condiții, singura consecință admisibilă a cererii reclamantei este aceea de obligare a autorității publice pârâte la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în litigiu de către instanță.

4.2. În ceea ce privește recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condițiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepția nulității recursului ridicată din oficiu.

Recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului).

Înalta Curte are în vedere că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reținute, Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât a precizat că își întemeiază recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestui motiv.

Textul de lege menționat se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Înalta Curte reține că prima instanță a răspuns, punctual, argumentelor invocate prin acțiune, în raport cu actele depuse la dosar, cu apărările pârâtului formulate prin întâmpinare și cu conținutul deciziei atacate.

Însă, după cum s-a expus la pct. 2.1. al prezentei decizii, recurentul nu a combătut și nu și-a circumstanțiat în niciun mod criticile de nelegalitate în raport cu considerentele hotărârii recurate, ci a combătut situația de fapt, a solicitat readministrarea probatoriilor și a reiterat argumentele expuse prin întâmpinare, solicitând constatarea falsului poliței de asigurare.

În actuala reglementare a C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere/calificare a situației de fapt deduse judecății și a probatoriului administrat, instanța de control judiciar, în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având competența de a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

Or, o astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul recurentei-reclamante, ca nefondat, iar, în baza art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 1430 din 15 octombrie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Constată nulitatea recursului formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.