Dna Gyulumyan David Thór Björgvinsson dna Ziemele dna Berro-Lefèvre, judecători și judecător al secțiunii Quesada având în vedere cererea depusă la 17 septembrie 2001, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondurile cazului, având în vedere decizia parțială din 19 octombrie 2006, după ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamanții, dl Ali Aksu și dl Hüseyin Aksu, sunt resortisanți turci născuți în 1960 și, respectiv, în 1949 și trăiesc în Antalya. Ele au fost reprezentate în fața Curții de dl N. Abay, un avocat care practică în Antalya. Guvernul turc (“Guvernul”) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. În 1997, Hotărârea Generală a Aeroporturilor Naționale (Devlet Hava Meydanları İșletmesi Genel Müdürlüğü-D.H.M.İ) a emis un ordin de expropriare a plăcii de teren ale reclamanților în Antalya. Un comitet de experți a evaluat valoarea parcelelor de teren și sumele astfel evaluate au fost plătite reclamanților. La 31 decembrie 1997, reclamanții au introdus o acțiune de compensare suplimentară în fața Curții Civile Antalya de Jurisdicție Generală. La 2 iunie 1998, instanța de primă instanță a hotărât să acorde reclamanților o compensație suplimentară de 18 489.937.732 lira turcă (LTRL) plus dobânzi la rata legală, care decurge de la 11 ianuarie 1998. La 18 ianuarie 2000, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță și a ordonat acesteia să solicite rapoarte suplimentare de experți. La 19 septembrie 2000, după examinarea rapoartelor suplimentare, Curtea Civilă Antalya a hotărât să acorde reclamanților o compensație suplimentară a TRL 5.424.796.955 plus dobânzi la rata legală, de la 11 ani. La 21 noiembrie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 19 septembrie 2000. Într-o dată neespecificată, reclamanții au solicitat rectificarea hotărârii Curții de Casație. La 15 februarie 2001, Curtea de Casație a respins cererea. La 10 aprilie 2001, administrația a plătit reclamanților suma de TRL 14.967.050.000, inclusiv dobânzi. Reclamanții au susținut, fără a invoca nicio dispoziție a Convenției, că rata dobânzilor pentru întârziere plătită pentru compensarea suplimentară pentru expropriare a fost prea scăzută și că autoritatea expropriatoare a întârziat în stabilirea sumei relevante. La 19 octombrie 2006, Curtea a comunicat cererea guvernului contestat. La 1 martie 2007, Guvernul a prezentat observațiile lor privind admisibilitatea și meritul. La 2 martie 2007, reprezentantul reclamantului a fost invitat să prezinte până la 13 aprilie 2007 orice observații suplimentare în răspuns, însoțite de orice reclamație de satisfacție echitabilă. La 22 Mai 2007 Registrul a trimis o scrisoare înregistrată reprezentantului reclamanților, informându-i că perioada permisă pentru prezentarea observațiilor reclamanților s-a expirat la 13 aprilie 2007 și că nu s-a solicitat prelungire a timpului. Curtea constată că, în scrisoarea respectivă, reprezentanții reclamanților au fost atrase atenția la art. 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, care se menționează după cum urmează: „1. În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să își persecute cererile;” Registrul nu a primit niciun răspuns până în prezent. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții nu mai doresc să își continue cererea, în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului. În consecință, este necesar să se întrerupă aplicarea articolului 29 § 3 din Convenție, iar cazul ar trebui eliminat din listă. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate pentru a elimina cererea din lista de cazuri. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului
Application no. 958/02
by Ali AKSU and Hüseyin AKSU
against Turkey
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 30
August 2007 as a Chamber composed of:
Mr
B.M.
Zupančič
,
President
,
Mr
C.
Bîrsan
,
Mr
R.
Türmen
,
Mrs
A.
Gyulumyan
,
Mr
David Thór
Björgvinsson
,
Mrs
I.
Ziemele
,
Mrs
I.
Berro-Lefèvre,
judges
,
and Mr
S.
Quesada
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 17 September 2001,
Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together,
Having regard to the partial decision of 19 October 2006,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Mr Ali Aksu and Mr Hüseyin Aksu, are Turkish nationals who were born in 1960 and 1949 respectively and live in Antalya. They were represented before the Court by Mr N. Abay, a lawyer practising in Antalya. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court.
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
In 1997 the General Directorate of National Airports
(Devlet Hava Meydanları İșletmesi Genel Müdürlüğü-D.H.M.İ)
issued an order for the expropriation of the applicants’ plot of land in Antalya. A committee of experts assessed the value of the plots of land and the amounts so assessed were paid to the applicants.
On 31 December 1997 the applicants brought an action for additional compensation before the Antalya Civil Court of General Jurisdiction. On 2
June 1998 the first-instance court decided to award the applicants additional compensation of 18,489,937,732 Turkish liras (TRL) plus interest at the statutory rate, running from 11
January 1998.
On 18 January 2000 the Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court and ordered the latter to request additional expert reports.
On 19 September 2000, following the examination of additional reports, the Antalya Civil Court of General Jurisdiction decided to award the applicants additional compensation of TRL
5,424,796,955 plus interest at the statutory rate, running from 11
January 1998.
On 21 November 2000 the Court of Cassation upheld the judgment of 19
September 2000.
On an unspecified date, the applicants requested the rectification of the Court of Cassation’s decision.
On 15 February 2001 the Court of Cassation dismissed their request.
On 10 April 2001 the administration paid the applicants the sum of TRL
14,967,050,000 including interest.
The applicants alleged, without invoking any provision of the Convention, that the rate of interest for delay payable on the additional compensation for expropriation was too low and that the expropriating authority delayed in settling the relevant amount.
On 19 October 2006 the Court communicated the application to the respondent Government. On 1 March 2007 the Government submitted their observations on admissibility and merits. On 2 March 2007 the applicants’ representative was invited to submit by 13 April 2007 any further observations in reply, together with any claims for just satisfaction. On 22
May 2007 the Registry sent a registered letter to the applicants’ representative, informing him that the period allowed for the submission of the applicants’ observations had expired on 13 April 2007 and that no extension of time had been requested. This letter was delivered to the applicants’ representative on 31 May 2007.
The Court notes that, in the said letter, the attention of the applicants’ representatives was drawn to Article 37 § 1 (a) of the Convention, which reads as follows:
“1.
The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that
(a)
the applicant does not intend to pursue his application;”
The Registry has received no response to date.
In these circumstances, the Court considers that the applicants may be regarded as no longer wishing to pursue their application, within the meaning of Article 37 § 1 (a) of the Convention. Furthermore, in accordance with Article
37 § 1
in fine
, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case.
Accordingly, it is appropriate to discontinue the application of Article 29 § 3 of the Convention and the case should be struck out of the list.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to strike the application out of its list of cases.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Registrar
President