ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5959/2022

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.A. SA a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 24822 din 27.20.2020 prin care solicită să se dispună anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, și obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1048,16 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 1094/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Târgu Jiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 790 pronunțată la data de 20 mai 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 790 din 20 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei nr. 24822/27.10.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării pârâtului la plata sumei de 1048,16 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON cheltuieli de judecatăacordate prin sentința civilă nr. 1094/2017, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice și nelegale. Astfel, în cadrul primei critici a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin intermediul căreia instanța supremă a stabilit, printre altele, că acele creanțe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, reprezintă creanțe de asigurare. În acest sens a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentele de la pct. 124 din Decizia evocată nr. 29/2020, care conțin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă creanțe de asigurare, considerând astfel că decizia nu dezleagă numai problemele de drept la care se face referire în dispozitiv, dar și cu privire la alte probleme ce nu au făcut obiectul sesizării au necesitat o dezlegare menită ssă susțină ulterior dezlegările date prin dispozitiv. Ca urmare, a apreciat că prin respingerea contestației formulate pe motiv că penalitățile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanța de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 și a încălcat, totodată, și dispozițiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat instanței de recurs să dea eficiență juridică dezlegării date prin Decizia nr. 29/2020 urmând a se reține că penalitățile de întârziere aferente unei creanțe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA și reprezintă creanțe de asigurare. Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond pentru pronunțarea cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În dezvoltarea acestei critici a susținut că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanțe de asigurări toate creanțele care rezultă dintr-un contract de asigurare, apreciind eronat argumentul contrar reținut de instanța de fond, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014. Din această perspectivă a susținut, în primul rând, că polița de asigurare RCA în legătură cu care a fost formulată cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților a fost valabilă în perioada 18.11.2015 – 17.11.2016 și că din această perspectivă sunt incidente în cauză prevederile Normei ASF nr. 23/2014. În al doilea rând, citând dispozițiile art. 1 alin. (3) din Norma sus-menționată, a precizat că, potrivit acestora, conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 și în respectiva normă, iar la art. 15-38 cuprinse în Titlul I, Capitolul III din Normă-Contractul de asigurare, sunt menționate toate drepturile și obligațiile care formează conținutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanță, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Norma ASF nr. 23/2014 privind obligația de plată a despăgubirilor morale și materiale, precum și art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind obligația de plată a penalităților de întârziere. În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că ambele categorii de creanțe, respectiv: despăgubirile, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contract, motiv pentru care, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, iar faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect. A mai opinat în sensul că, independent de existența sau inexistența unei culpe, aceste categorii de creanțe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA și tocmai de aceea reprezintă creanțe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiția creanței de asigurare și din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare, și anume faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Concluzionând pe aspectul evidențiat, a arătat că nu culpa asigurătorului este criteriul în funcție de care se determină dacă o creanță este sau nu creanță de asigurare și a solicitat instanței de recurs să constate că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, prima instanță reținând în mod greșit că penalitățile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare. A mai criticat recurenta-reclamantă sentința de fond pentru greșita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015, sens în care afirmă că scopul prevăzut de aceste dispoziții legale nu ar fi deturnat dacă FGA ar fi obligat la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, din contră, FGA datorează penalități în calitatea sa de girant legal al asigurătorului aflat în faliment, deci în baza art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015, prin urmare FGA plătește despăgubirile cuvenite creditorilor de asigurare în calitatea sa de garant legal al asigurătorului aflat în faliment, iar nu ca urmare a unei culpe pe care Fondul de Garantare ar avea-o. De asemenea, a susținut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva pronunțării cu încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. În acest sens a arătat că subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, iar o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării. Or, prevederile art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi și/sau cheltuieli de judecată, iar dacă Fondul poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti și penalități de întârziere. Printr-o altă critică se susține că hotărârea recurată este contrară dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată. Referitor la chestiunile deduse judecății în litigiul purtat între A. și B. este dincolo de orice îndoială că instanță de judecată s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanțe de asigurare datorate de asigurătorul RCA. În aceste condiții, aflându-ne în prezența unei hotărâri judecătorești - act jurisdicțional care impune o dublă relativitate, a efectelor obligatorii și a autorității lucrului judecat - Fondul este ținut să respecte dezlegările și dispozițiile statuate prin aceasta fără a mai putea pune în discuție problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu titlu de penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată. A permite Fondului să repună în discuție natura juridică a sumelor acordate prin sentința civilă nr. 1094/2017, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. x/2016 echivalează cu o ignorare sau cu o negare a relativității efectelor acestei hotărâri judecătorești, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 C. proc. civ. În final, a criticat sentința de fond pentru pronunțarea acesteia cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, apreciind că prima instanță a nesocotit faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanțe de asigurare, penalitățile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc, și anume aceea de creanțe de asigurare. În susținerea opiniei exprimate a afirmat că această aplicare a principiului accesorium sequitur principale este unanim recunoscută și este prezentă în multiple materii, respectiv: dobânzile și penalitățile care însoțesc o creanță fiscală împrumută natura juridică a acesteia și sunt la rândul lor creanțe fiscale; dobânzile care însoțesc o creanță bancară împrumută natura acesteia și au, la rândul lor, natura și regimul juridic al unei creanțe bancare. Prin urmare, reținând că penalitățile de întârziere nu reprezintă o creanță de asigurare în pofida faptului că ele însoțesc și sunt izvorâte dintr-o creanță de asigurare (despăgubirea datorată de asigurătorul RCA), consideră că instanța de fond a încălcat în mod flagrant principiul accesorium sequitur principale. În plus, odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, apreciază că nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume, deoarece penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanțe de asigurări garantate de Fond. Pentru considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului formulat, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei pe fond în sensul admiterii contestației, anulării în parte a Deciziei nr. 25676 din 19.01.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării pârâtului la plata sumei de 1.638,17 RON reprezentând penalități de întârziere.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților sau dobânzilor de întârziere de către FGA. Totodată, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceeași Normă, prevede că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 și ale condițiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligația asigurătorului de plătă a despăgubiriie prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanei vătămate. Prin prisma momentului la care ia naștere obligația de plată a penalităților de întârziere, a apreciat intimatul-pârât că aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, ci, depinde întotdeauna de o acțiune sau o inacțiune a societății de asigurare. II. Soluția instanței de recurs. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge ca atare, în considerarea argumentelor ce succed: 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Ca o primă observație, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat în susținerea recursului formulat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reglementează motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii sub cele trei aspecte aferente, respectiv necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, motive contradictorii sau motive străine de natura pricinii. Astfel, deși a invocat motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii, din cererea de recurs rezultă că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel încât, reținând că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt susținute de argumente corespunzătoare, acest motiv de recurs fiind invocat în mod formal, instanța de control judiciar urmează a analiza hotărârea recurată doar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce urmează. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de prima instanță cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, a prevederilor legale din Norma ASF nr. 16/2015, precum și a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale. În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și cheltuielile de judecată și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA. În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA. În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că aceste penalități au fost gândite ca daune moratorii, iar dispozițiile legale care reglementează plata acestor penalități se aplică doar societăților de asigurare, nu și Fondului de Garantare a Asiguraților. Așadar, obligația de plată a penalităților de întârziere/cheltuielilor de judecată nu se naște în sarcina asiguratului deoarece nu este o obligație preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale/legale a societății de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci, este prevăzută în sarcina asigurătorului atunci când acesta nu-și îndeplinește la timp obligațiile sau nu și le îndeplinește în mod corespunzător. Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. În fapt, prin Decizia nr. 24822/27.10.2020, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea reclamantei de plată pentru suma de 2.818 RON reprezentând despăgubiri și a respins solicitarea acesteia de plată a sumei de 1048,6 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON cheltuieli de judecată, cu motivarea că acestea nu reprezintă creanțe de asigurare. Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții prin care se definește noțiunea de creanță de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înțeles să reglementeze aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. În acest sens este esențial a se observa că din interpretarea dispozițiilor art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, în referire la care recurenta-reclamantă a susținut că au fost aplicate în mod greșit de către instanța de fond, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține, în acord cu prima instanță, că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. În raport de aceste considerente urmează a fi respinsă și critica ce viza încălcarea de către judecătorul fondului a dispozițiilor art. 435 C. proc. civ., critică ce a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reținute și dispozițiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Rezultă astfel în mod cert că raportul de drept civil existent între recurenta reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Așa cum s-a arătat în precedent, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică cu prioritate. De asemenea, Înalta Curte reține că procedura derulată de Fondul de Garantare a Asiguraților conform Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfășurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele falimentului asigurătorului și de garantare a plății despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanțele de asigurări în condițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma A.S.F. nr. 16/2015. Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului are natură judiciară și se desfășoară, conform procedurii stipulate în Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele care exced plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum și al creditorilor ale căror creanțe, deși derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanțelor de asigurări. În concluzie, evaluarea creanței de către Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma condițiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanță de asigurare și cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată de vreme ce nu reprezintă creanțe de asigurare, ci obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor. Așadar, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului accesorium sequitur principale, Înalta Curte reține că nici aceasta nu este fondată, argumentele invocate de parte în susținerea opiniei exprimate din această perspectivă reflectând propriul demers de interpretare a dispozițiilor legale incidente în materie, în scopul obținerii unei soluții de admitere a sumei pretinse cu titlu de penalități de întârziere. Însușindu-și raționamentul logico-juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază just, Înalta Curte reține că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un garant al asigurătorului, fiind un garant sui generis ce răspunde doar pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, în temeiul căreia intimatul-pârât nu are obligația de a plăti și penalitățile de întârziere datorate de asigurător. Astfel, este de observat că raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care intervine falimentul asigurătorului. Cât privește invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 124 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în speță. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări a penalităților de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. Instanța de control judiciar urmează să rețină, în acord cu judecătorul fondului, și faptul că din considerentele de la pct. 125 al Deciziei nr. 29/2020 reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA în temeiul dispozițiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conținutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO și achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor deciziei evocate nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel încât este evident că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere/cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În acest sens al neincluderii penalităților de întârziere în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24822/27.10.2020,emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.