ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5005/2022

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 23.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta, A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat: anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 831,25 RON reprezentând penalități de întârziere, obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 446 pronunțată la data de 31 martie 2016, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii judecătorești anterior menționată a formulat recurs reclamanta A. S.A. criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei nr. 24852/27.10.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării pârâtului la plata sumei de 831,25 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice și nelegale. Astfel, în cadrul primei critici, se susține că judecătorul fondului nu a tratat motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată și nu a arătat motivele pentru care a decis să le înlăture. Simpla preluare a apărărilor formulate de intimatul pârât, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestație, nu reprezintă o motivare care să corespunsă exigențelor trasate de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de CEDO, prin urmare sentința recurată este nemotivată sub aspectul considerentelor care au condus la înlăturarea criticilor de nelegalitate formulate de A. S.A.. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub o primă critică se susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma 23/2014 și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015. În acest sens susține că spre deosebire de alte contracte de asigurare, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract de asigurare al cărui conținut și efecte sunt stabilite prin lege, respectiv art. 1 alin. (3) din Norma 23/2014, norme juridice ce reglementează conținutul contractului de asigurare. Susține recurentul că dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliței RCA emisă de asigurător, atunci și penalitățile de întârziere reglementate prin art. 38 din Norme izvorăsc și ele tot din contractul de asigurare RCA. Împrejurarea că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Argumentul prin care s-a susținut că penalitățile de întârziere sunt sancțiuni aplicate asigurătorului și că din acest motiv ele nu ar avea acoperire în contractul de asigurare este nefondat. Este de esența oricărei penalități să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părțile contractante, însă acest lucru nu înseamnă că ele nu își au sursa în contract, singurul scenariu în care o penalitate nu și-ar avea sursa în contract, ci exclusiv într-un fapt exterior contractului (culpa uneia dintre părți) este acela în care contractul nu reglementează expres plata de penalități. Trimiterea făcută la prevederile art. 1535 din C. civ. pornește de la o premisă greșită, această normă reglementând o penalitate (o sancțiune) aplicabilă pentru acele cazuri în care contractul dintre părți nu reglementează el însuși o astfel de penalitate. În cauză, însă penalitățile sunt reglementate chiar prin contractul de asigurare RCA, iar cererea de plată formulată de recurentă este întemeiată pe dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014, iar nu pe dispozițiile art. 1535 C. civ. Sub o altă critică se susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, sens în care se suține că prenalitățile de întârziere fiind un accesoriu al creanței principale, împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc. Prin urmare, în baza principiului amintit, penalitățile de întârziere au același regim juridic ca și creanța principală pe care o însoțesc, deci sunt creanțe de asigurare. Odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, și penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare.

Apărările formulate în cauză Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că FGA este ținut să efectueze plăți în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțâeles să-și execute obligațiile contractuale. Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale, penalități și cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru copmportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1353 C. civ. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin concluzii scrise de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge ca atare, în considerarea argumentelor ce succed: În legătură cu invocarea punctului 6 al articolului 488, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu are incidență în cauză, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate de reclamantă în cererea introductivă de instanță; motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune, iar nemulțumirea părții față de soluția judecătorului cu privire la pretențiile deduse judecății, nu atrage automat concluzia viciului nemotivării. Înalta Curte reamintește că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. În repetate rânduri, instanța supremă a subliniat faptul că motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului. Așadar, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmațiile reclamantei ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să apară ca fiind nefondate. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce urmează. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, precum și a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale. În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA. În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA. În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că Fondul nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorilor în faliment și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare. Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. În fapt, prin Decizia nr. 24852/27.10.2020, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea reclamantei de plată pentru suma de 6.085,82 RON reprezentând despăgubiri și a respins solicitarea acesteia de plată a sumei de 831,25 RON reprezentând penalități de întârziere. Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții prin care se definește noțiunea de creanță de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înțeles să reglementeze aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. În acest sens este esențial a se observa că din interpretarea dispozițiilor art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține, în acord cu prima instanță, că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reținute și dispozițiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Rezultă astfel în mod cert că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Așa cum s-a arătat în precedent, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică cu prioritate. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere de vreme ce nu reprezintă creanțe de asigurare, ci obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Cu referire la critica privind încălcarea principiului accesorium sequitur principale, Înalta Curte reține că nici aceasta nu este fondată, argumentele invocate de parte în susținerea opiniei exprimate din această perspectivă reflectând propriul demers de interpretare a dispozițiilor legale incidente în materie, în scopul obținerii unei soluții de admitere a sumei pretinse cu titlu de penalități de întârziere. Însușindu-și raționamentul logico-juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază just, Înalta Curte reține că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un garant al asigurătorului, fiind un garant sui generis ce răspunde doar pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, în temeiul căreia intimatul-pârât nu are obligația de a plăti și penalitățile de întârziere datorate de asigurător. Astfel, este de observat că raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care intervine falimentul asigurătorului. Ca atare, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. În acest sens, raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995, fiind aplicabil astfel principiul legalității. În consecință, nu poate fi reținută o încălcare a principiului accesorium sequitur principale, acesta nefiind aplicabil în cauză întrucât este înlăturat de principiul legalității. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24852/27.10.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. Având în vedere soluția pronunțată în cauză, prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul reclamant A. S.A.. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.