ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5584/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.09.2019, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 21108/28.08.2019 emise de pârât și obligarea acestuia la plata următoarelor despăgubiri, cu titlul de daune morale, în favoarea reclamanților: 423.745 RON către reclamanta A., diferența de la suma acordată, de 26.255 RON, și cea de 450.000 RON solicitată prin cererea de plată, 428.060 RON către fiecare dintre reclamanții B. și D., diferența de la suma acordată, de 21.940 RON, și cea de 450.000 RON solicitată prin cererea de plată, 450.000 RON către fiecare dintre reclamanții C. și E., conform cererii de plată respinse prin decizia contestată, precum și obligarea pârâtului la plata unei penalizări de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a sumei datorate, cu cheltuieli de judecată, reprezentând 350 RON taxă judiciară de timbru și 1.500 RON onorariu avocațial.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 217 in data de 23.03.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte contestația formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia nr. 21108/28.08.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, obligând pârâtul să plătească următoarele sume reclamanților, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale:

- 31.076,5 RON către reclamanta A., în completare față de despăgubirile stabilite prin decizie;

- câte 18.347 RON către reclamanții B. și D., în completare față de despăgubirile stabilite prin decizie;

- câte 32.539,5 RON către reclamanții C. și E..

A respins în rest contestația, ca nefondată, obligând pârâtul să plătească reclamanților suma de 1.550 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 217 pronunțată în data de 23.03.2020 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, să se constate că decizia FGA este legală și temeinică și, în subsidiar, să se procedeze la o judecată în echitate și, păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, să acorde o sumă proporțională raportat la situația concretă.

În dezvoltarea criticilor formulate a susținut recurentul - pârât, în contextul expunerii situației de fapt, că soluția instanței de fond este netemeinică, în considerarea faptului că instanța de fond nu a apreciat corect starea de fapt raportat și la dispozitiile Legii nr. 213/2015 la scopul constituirii FGA, constituire și functionare, care nu este un asigurător sau reasigurător.

În ceea ce privește ratiunea aparitiei Legii nr. 213/2015, recurentul invocă dispozițiile Art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015, ce prevăd foarte clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedeaza la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, tinând seama de normele aplicabile în materie și de conditiile de asigurare generale specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Aceasta obligativitate a instrumentarii dosarelor de dauna de către FGA este prevazuta si de disp. Normei 16/2015 a ASF în art. 21, alin. (2): "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justiticative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidentelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicatä, cu modificările ulterioare".

Fata de aceste dispoziții, FGA a procedat si a analizat cererea reclamanților și a înscrisurilor depuse de aceștia si a inscrisurilor existente in dosarul de daună preluat de FGA de la asiguratorul F. S.A., in baza legii.

Problema care se pune este ca, FGA nu este un asigurător sau reasigurător, ci functioneaza ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător si resursele financiare ale FGA provin din următoarele surse:

a) contributii de la asigurători;

b) dobânzi penalitäti de întârziere din plata cu întârziere a contributiilor de către asigurători;

c) sume din fructificarea disponibilitătilor;

d) sume din recuperarea creantelor Fondului;

e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii;

f) împrumuturile de la institutiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului, potrivit disp. art. 5, alin. (1) din L 213/2015.

În conformitate cu art. 5 alin. (1) din L 213/2015, FGA beneficiază de o posibilitate de finanțare subsidiară în acele situatii exceptionale în care nu poate plăti compensatiile către creditorii de asigurare.

Ratiunea legiuitorului pentru includerea acestei prevederi este faptul că depozitele și plasamentele Fondului nu sunt garantate, asigurându-se prin acest articol o "plasă de sigurantä" pentru Fond însuși.

Având în vedere că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurari FGA este obligat sa actioneze ca un profesionist în gestionarea acestor fonduri, fiind în cunoștință de cauză în ceea ce privește riscurile diminuarii nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fără analiză a cererilor depuse de petenti la FGA, aceasta fiind si ratiunea introducerii in textul de lege a obligativitatii intrumentării distincte a dosarelor de dauna de către FGA al adoptării unei proceduri interne de analiză a cererilor al căror obiect este acordarea de daune-morale.

Consideră că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că acordarea de daune morale trebuie să aibă un caracter reparator, nu compensator.

Reclamantii-intimati a solicitat plata sumei de 100.000 RON pentru un numar de 55 de zile de ingrijire medicala de unde rezulta ca reclamanta apreciaza ca i s-ar cuveni o suma de cca. 1.818, 00/zi de ingrijire medicala.

Departe de a minimaliza importanta evenimentului a suferintelor reclamantului-intimat, recurentul – pârât consideră că suma este mult prea mare chiar pentru un asigurător cu atât mai mult pentru FGA care nu are resurse nelimitate instantele sunt obligate a avea în vedere aceste aspecte.

Este de notorietate faptul că au fost declarați în faliment doi mari asigurători (F. și G.) cu o cotă foarte mare de piață în asigurările de tip RCA (care duc la plata de daune morale) și astfel au fost înregistrate la FGA un număr aproximativ de cca 120.000 de cereri.

Fără tăgadă că suferințele fizice psihice nu pot fi evaluate în bani dar scopul obligării încheierii unei polite de tip RCA, care este pentru terti nu pentru asigurat, este acela de a-l garanta pe beneficiar de primirea unei anumite sume, care trebuie să fie reparatoare si nu compensatoare, pe de altă parte, de a-l proteja patrimonial pe asigurat de costurile unui eventual eveniment.

Recurentul – pârât subliniază faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un asigurator sau reasigurator și, pentru a oferi totuși un criteriu de cuantificare, legiuitorul, prin prevederile din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 14/2011 sau Ordinul 23/2014 face trimitere expresă ca și criteriu de cuantificare, la practica si jurisprudenta existentă, ca fiind unul dintre criteriile de apreciere a acestor tipuri de daune.

Ori, din considerentele hotărârii nu rezultă faptul că instanta ar fi avut în vedere jurisprudenta în materie.

Mai susține, deopotrivă că, un alt criteriu pe care instanta de judecată trebuia să-l aibă în vedere la stabilirea daunelor acordate era nu numai jurisprudenta, dar si principiul echitătii despre care se face vorbire în mod constant în doctrina referitoare la astfel de daune.

In ceea ce privește principiul echitătii, acesta nu a fost avut deloc în vedere de către instantă, deoarece el ar fi impus ca despăgubirile acordate să fie direct proportionale cu prejudiciul produs.

Din analiza textelor legale care reglementeazä autorizarea, organizarea si funcționarea asigurătorilor și politțelor RCA — contract "fortat" - rezultă faptul că, în ceea ce priveșe stabilirea cuantumurilor indemnizatiilor de despăgubire solicitate cu titlu de daune morale - acestea pot fi stabilite prin acordul păgubit-societate de asigurare fără a fi nevoie de interveniia instantei de judecată.

De aceasta asigurătorii au inspectori de daune specializati se încheie tranzacții amiabile fără a mai fi necesare procese, sau se încheie astfel de tranzacții în timpul proceselor pentru a evita pronuntarea de hotărâri cu caracter punitiv de către instanțe.

Dar, FGA nu este asigurător sau reasigurător, neputând a dispune oricum de fondurile bănești pe care la administrează, neputând a încheia tranzacții amiabile, fondurile bănești nefind fonduri private.

Consideră că, recurgerea la o procedură internä standardizată nu este de natură a contraveni vreunei prevederi legale nici de a leza dreptul persoanei îndreptätite de a primi daune morale, ci, dimpotrivä, are rolul de a asigura transparenta în procesul adoptärii solutiei administrative, precum a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevantă în adoptarea acestei practici și împrejurarea că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "Plata de cätre Fond a creantelor de asiguräri stabilite ca fiind certe, lichide exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurätorului aflat în faliment."

Așadar, de vreme ce FGA nu poate efectua plăți cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptățite a primi daune morale au tendinta de a solicita sume aflate la limita maximă a plafonului de garantare, indiferent de gravitatea leziunilor suferite, a numărului de zile de îngrijiri medicale, a consecintelor de ordin fizic si psihic concrete si particulare fiecărui individ, a activitätilor profesionale și/sau de recreere care nu mai pot fi efectuate sau care ar presupune eforturi suplimentare, apare ca fiind absolut obiectivă și rezonabilă necesitatea resimtită de FGA de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferentia fiecare situatie particulară dintre multiplele care se pot ivi în practica FGA.

Chiar dacă nu a primit de la asigurător despăgubirea respectivă, asiguratul poate exercita, împotriva celui vinovat de producerea pagubei, actiunea întemeiatä pe räspunderea civilä delictualä pentru fapta proprie.

El poate pretinde de la cel care i-a provocat prejudiciul, în temeiul faptei ilicite a acestuia, o reparație egală cu diferenta dintre despăgubirea primită în cadrul contractului de asigurare si valoarea reală a pagubei suferite.

Dacă valoarea pagubei este mai mare decât indemnizația ce i s-a plătit, cel vătămat este, pentru diferenta ce rezultă, într-o situatie identică aceleia în care nu ar fi asigurat. Deci el poate recurge la actiunea în pretentii, fără însă a cumula prin aceasta două reparațiuni, ci numai pentru a obține dezdăunarea completă pe care autorul prejudiciului i-o datorează.

Mai susține recurentul că autorul faptei ilicite nu poate fi exonerat de obligatia de a repara paguba cauzată, invocând existenta contractului de asigurare, deoarece, pe de o parte, acest contract creează raporturi produce efecte numai între părțile contractante, în timp ce el este o terță persoană, iar, pe de altă parte despăgubirea respectivă poate să nu corespundă valoric pagubei reale, situatie în care autorul prejudiciului, tinut la o reparatie integrală, va trebui să plătească diferenta.

In cazul asigurarilor RCA, asiguratul este cel vinovat de producere a evenimentului rutier, este cel care raspunde delictual însă, patrimonial raspunde asiguratorul, legiuitorul stabilind obligativitatea incheierii acestor tipuri de asigurari raportat la impactul social în ceea ce privește circulația pe drumurile publice.

Se cunoaste importanta rolului jucat de principiul cauzalității în procesul de determinare a prejudiciului reparabil. Raportul de cauzalitate reprezintă, concomitent, atât o conditie indispensabilă pentru angajarea răspunderii civile, cât măsura întinderii acesteia. Cu alte cuvinte, susține că prejudiciul dovedit de către o persoană nu prezintä interes juridic decât în măsura în care el se constituie într-o urmare a faptei generatoare de răspundere.

Divizarea prejudiciului, în direct indirect, a avut ca punct de pornire, atât pentru literatura de specialitate, cât și pentru practica judiciară, art. 1.533 fraza a doua din C. civ. român actual: "daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinta directă si necesară a neexecutării obligatiei", normă juridică despre care s-a afirmat si se afirmă că are valoarea unei norme generale, cu aplicabilitate în întreaga materie a răspunderii civile reparatorii, dând "expresie unei legături de cauzalitate care constituie criteriul de stabilire a domeniului de aplicare a acestei răspunderi, care nu este si nu poate fi fără hotar".

Prejudiciul direct este cel care se află într-o legătură de cauzalitate bine caracterizată, certă, cu fapta ilicită, fiind urmarea necesară a acesteia, pe când prejudiciul indirect este cel care se află atât de departe în lantul cauzal, încât este aproape imposibil să fie atașat faptei generatoare de răspundere, socotindu-se că nu are nicio legătură cu aceasta, neputând constitui nici măcar o conditie favorizatoare a concretizării acesteia.

Tinand cont de aceste aspecte recurentul apreciază că a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, in lipsa unor criterii limite legale, la un criteriu obiectiv rezonabil (zilele de ingrijiri medicale) și in baza procedurii interne care a fost stabilita în raport de practica instanțelor judecătorești.

În determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile cauzate unei persoane printr-un accident rutier, instantele sunt obligate să aibă în vedere principiul echității și stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată.

Aceasta întrucât scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfactii morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfactii patrimoniale.

În concluzie, recurentul solicită casarea sentinței recurate și, prin rejudecarea litigiului pe fond, să se constate că decizia FGA este legală și temeinică, și, în subsidiar, să procedeze la o judecată în echitate păstrând principiul proporționalitătii justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate să acorde o sumă proportională raportat la situatia concretă.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de către intimații-reclamanți s-a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității și pe cale de consecință, să se constate nul recursul declarat de către recurent, în subsidiar, să se respingă recursul, ca nefondat.

În susținerea excepției nulității intimații – reclamanți arată că din întreaga motivare a recursului nu se indică, nu se evidențiază de către recurent normele de drept material a căror aplicare o consideră nelegală, criticându-se că souția instanței de fond, în sensul că aceasta este neîntemeiată, instanța de fond neapreciind corect starea de fapt raportat la dispozițiile Legii nr. 213/2015 și la scopul constituirii și funcționării FGA, care nu este asigurător sau reasigurător., aceste critici vizând netemeinicia hotărârii, excedând însă limitelor prevăzute de lege prin care se poate uza de calea de atac extraordinară de reformare, prin care se realizează un control exclusiv de legalitate.

Pe fondul recursului, susțin în esență intimații – reclamanți că, deși pârâtul –recurent nu este asigurător sau reasigurător, cum susține, ci doar garantează plata despăgubirilor creditorilor de asigurări, evident în limita plafonului de asigurare de 450.000 RON pentru fiecare creditor de asigurări, aceștia din urmă sunt îndreptăți la obținerea de despăgubiri în baza principiului răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul suferit, cu respectarea legislației speciale în materie de asigurări RCA și a nrmelo de drept comun, întrucât izvorul acestor drepturi și obligații constă într-un contract de asigurare de răspundere civilă autor (RCA) încheiat între o societate de asigurare și asiguratorul răspunzător de producerea accidentului rutier, iar terții beneficiari sunt persoanele păgubite, victime ale evenimentului rutier, ale căror drepturi nu pot fi restrânse prin norme interne ale FGA.

Răspunsul la întâmpinare

Deși întâmpinarea intimaților – reclamanți i-a fost comunicată recurentului – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților în termenul legal, acesta nu a combătut apărările acestora în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 470 alin. (4) coroborat cu art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07.09.2020 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 14.06.2022, în ședință publică, cu citarea părților.

La data de 28 ianuarie 2021 intimații – reclamanți au transmis pe e-mail la instanță o Cerere de preschimbare a termenului de judecată fixat pentru data de 14.06.2022, solicitând fixarea unui unui termen mai apropiat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 09 martie 2021, instanța învestită cu judecarea dosarului, analizând cererea de preschimbare formulată de intimații – reclamanți, a constatat că motivele invocate în susținerea cererii sunt temeinice, potrivit art. 230 C. proc. civ., sens în care, admițând cererea, a preschimbat termenul de judecată fixat inițial la data de 14.06.2022, la data de 16 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2021, Înalta Curte, luând act de solicitarea părților, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

În prealabil, în ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimații – reclamanți în cadrul întâmpinării, amintește Înalta Curte că a fost soluționată în ședința publică de la acest termen de judecată, înainte de a se închide dezbaterile, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de instanță în pronunțarea respectivei soluții fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Situația de fapt reținută de prima instanță

La data de 08.03.2014 a avut loc un accident rutier soldat cu decesul numitului H., accident produs din culpa comună a acestuia și a conducătorului autoutilitarei cu nr. de înmatriculare x, asigurată RCA, la data evenimentului rutier, la S.C. G. S.A. cu polița x, ca urmare a avizării daunei fiind constituit dosarul de daună nr. x.

Prin cererile de plată nr. x, 34912, 34913, 34916, 34917/07.06.2017, înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 14.06.2017, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat să fie despăgubiți din disponibilitățile Fondului cu suma de 450.000 RON fiecare pentru daunele suferite în urma evenimentului rutier din data de 08.03.2014.

Prin Decizia nr. 21108/28.08.2019, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererile de plată formulate de reclamanții A., pentru suma de 26.255 RON daune morale, respectiv B. și D., pentru suma de 21.940 RON daune morale fiecare, și a respins cererile de plată formulate de reclamanții E. și C..

În cuprinsul deciziei s-a arătat că, la cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral cauzat de decesul numitului H., au fost avute în vedere sumele consemnate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, gradul de rudenie al solicitanților cu defunctul, precum și faptul că accidentul s-a produs din culpă comună. În ce privește despăgubirile pretinse de nepoții victimei, s-a arătat că, față de prevederile art. 1390 și 1391 alin. (2) C. civ. și potrivit Procedurii FGA de soluționare a pretențiilor izvorând din vătămări corporale sau decese, aceștia nu sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri, nefiind în întreținerea defunctului și lipsind posibilitatea administrării unui probatoriu care să releve eventuala legătură de afecțiune și intensitatea acesteia.

În acest context, reclamanții A., B., D., C. și E., acesta din urmă prin reprezentant legal B., au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 21108/28.08.2019 și obligarea pârâtului la plata cu obligarea pârâtei la plata daunelor solicitate prin cererea de plată, adică: 423.745 RON către reclamanta A., diferența de la suma acordată, de 26.255 RON și cea de 450.000 RON solicitată prin cererea de plată, 428.060 RON către fiecare dintre reclamanții B. și D., diferența de la suma acordată, de 21.940 RON, și cea de 450.000 RON solicitată prin cererea de plată, 450.000 RON către fiecare dintre reclamanții C. și E., conform cererii de plată respinse prin decizia contestată, precum și obligarea pârâtului la plata unei penalizări de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a sumei datorate, cu cheltuieli de judecată, reprezentând 350 RON taxă judiciară de timbru și 1.500 RON onorariu avocațial.

Prin sentința recurată a fost admisă în parte contestația formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anulată în parte Decizia nr. 21108/28.08.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în sensul obligării pârâtului să plătească următoarele sume reclamanților, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale:

- 31.076,5 RON către reclamanta A., în completare față de despăgubirile stabilite prin decizie;

- câte 18.347 RON către reclamanții B. și D., în completare față de despăgubirile stabilite prin decizie;

- câte 32.539,5 RON către reclamanții C. și E..

Deopotrivă, a fost respinsă în rest contestația ca nefondată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 1.550 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Amintește Înalta Curte că, prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinței recurate.

În cadrul acestui motiv de casare, într-o primă critică recurentul a reclamat faptul că instanța de fond nu a ținut seama de jurisprudența similară din România.

Această critică nu poate fi avută în vedere de instanța de control judiciar, care reține că, în absența unor norme legale care să stabilească intervale sau plafoane precise de despăgubiri, hotărârile altor instanțe în cazuri similare pot fi luate în considerare doar la nivel pur orientativ.

Deși instanța este chemată să aplice criteriile stabilite jurisprudențial și să aibă în vedere jurisprudența în materie a instanțelor naționale, nu trebuie să stabilească despăgubiri într-un cuantum identic cu cel acordat în alte cauze, cât timp, pe de o parte, respectivele hotărâri reflectă punctual anumite opinii ale instanțelor de judecată, iar pe de altă parte, cauzele respective nu sunt identice cu speța supusă analizei.

Apreciază instanța de control judiciar că trimiterea legiuitorului la stabilirea despăgubirilor morale în raport de jurisprudența națională are rolul de a stabili criterii de referință pentru instanțe, având în vedere specificitatea prejudiciului care decurge din producerea accidentelor rutiere și, pe baza acestor criterii instanța stabilește un raport de proporționalitate între cuantumul daunelor morale acordate și suferința provocată, însă, ținând cont de situația de fapt specifică fiecărei cauze.

Astfel cum s-a arătat constant în practica instanței supreme, analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, soluțiile pronunțate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influențeze decizia din prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, noțiunea de juriprudență nu se poate rezuma la decizii izolate de speță, ci este necesar ca părțile să probeze că, în practica judiciară vizând situații comparabile, au fost evidențiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daunele morale.

Astfel, deși nu a indicat în mod expres în cuprinsul sentinței atacate anumite hotărâri judecătorești relevante, ca similitudine cu starea de fapt reținută în cauză, judecătorul de primă jurisdicție, având în vedere inclusiv dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, a subliniat că, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Din această perspectivă, nu se poate aprecia că instanța de fond nu ar fi ținut cont de jurisprudența în materie.

Înalta Curte constată astfel că, raportat la dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, jurisprudența constituie un reper pentru acordarea daunelor morale, și nicidecum nu poate constitui temei pentru cuantificarea suferinței si traumelor suferite de recurenții – reclamanți din prezenta cauză, incomparabile cu ale altor oameni aflați chiar si in aceeași situație.

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a reținut constant că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu efectele produse de tragicul eveniment rutier, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori gradul în care i-a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Așadar, jurisprudența invocată de părți, poate furniza judecătorului doar criterii orientative de estimare a despăgubirilor, în stabilirea cuantumului daunelor morale avându-se în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, despăgubirile trebuind să fie rezonabile, juste și echitabile, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei, în așa fel încât să nu fie derizorii, dar nici să ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească despăgubirea, astfel cum instanța de fond a și procedat.

Raportat la aceste considerente, în mod corect a reținut instanța de fond că, din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate și, în lipsa oricăror criterii a apreciat că reprezintă o compensație echitabilă acordarea unor despăgubiri în acord cu criteriile menționate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii.

Însă, deși la stabilirea daunelor morale recurentul – pârât s-a raportat la criteriile menționate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, iar potrivit Ghidului, în caz de deces, despăgubirile cuvenite persoanelor prejudiciate rude ale defunctului se determină în funcție de gradul de rudenie și de câștigul salarial mediu net lunar pe economie din România, stabilit de Institutul Național de Statistică pentru anul calendaristic anterior plății despăgubirii, în acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar constată că sumele stabilite de recurentul – pârât pentru intimata – reclamantă A. (soția defunctului) și pentru B. și D. (copiii majori ai defunctului) nu concordă respectivelor criterii, despăgubirile fiind, așadar, eronat calculate, fără ca în cuprinsul deciziei să se regăsească vreo explicație pentru această diferență, fără a se menționa de ce aceste valori nu concordă cu media aritmetică a câștigului salarial mediu net lunar pe economie din România, determinat de către Institutul Național de Statistică pentru anul calendaristic anterior plății despăgubirii, față de data deciziei, respectiv pentru anul 2018, ce a fost în cuantum de 2.695,5 RON.

Se constată, așadar, că recurentul – pârât nu a respectat nici măcar propria procedură internă, calculând despăgubirile cu nesocotirea criteriilor indicate în Ghidul elaborat de Fondul de protecție a Victimelor Străzii, deși, din conținutul deciziei contestate rezultă că autoritatea s-a raportat la aceste criterii pentru stabilirea despăgubirilor.

Astfel, având în vedere criteriile Ghidului, ținând cont inclusiv de faptul că accidentul s-a produs din culpă comună, adică și din culpa victimei, în mod corect instanța de fond, raportându-se la data pronunțării hotărârii, ca și " dată de stabilire a despăgubirilor", a procedat la reevaluarea despăgubirilor morale datorate reclamanților A. (soția supraviețuitoare), respectiv B. și D. (copiii majori ai defunctului H.) având în vedere media aritmetică a câștigului salarial mediu net lunar pe economie în cuantum de 3.099 RON, aferent anului 2019, reținând că soția supraviețuitoare este îndreptățită la suma de 31.076,5 RON, în completare la suma de 26.255 RON, eronat calculată inițial de Fondul de Garantare a Asiguaților, iar cei doi copii majori la suma de 18.347 RON, fiecare, în completare la suma de 21.940 RON, fiecare, stabilită prin decizie.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reține o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a Normei A.S.F. nr. 16/2015, astfel cum a susținut recurentul – pârât.

Înalta Curte admite că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorilor, ci garantează în condițiile și limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Însă, este de observat că o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenței și întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Contrar susținerilor părții, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în speță, reținând că, deși nu are valoarea unui act normativ cu forță juridică obligatorie, Ghidul pentru soluționarea daunelor morale elaborat de recurentul –pârât are rolul de a asigura transparența în procesul reparării prejudiciului, precum și un tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la despăgubiri.

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la acordarea de despăgubiri și nepoților victimei, Înalta Curte reține dispozițiile art. 1390 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 republicată, privind C. civ., ce prevăd că "Despăgubirea pentru prejudiciile cauze prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținerea din partea celui decedat", cu mențiunea, însă, că art. 1391 alin. (2) din același act normativ prevede că "Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Se observă, așadar, că legiuitorul a prevăzut posibilitatea instanței să acorde despăgubiri și descendenților victimei decedate, prevăzând existența unui prejudiciu și în situația acestora, cauzat prin decesul ascendentului, legiuitorul prezumând existența prejudiciului moral și în favoarea descendenților, în speță fiind incidentă ipoteza prevăzută în prima teză a alin. (2) al articolului 1391.

Prin urmare, este corectă reținerea instanței de fond, în sensul că, deși Ghidul nu prezumă prejudiciul suferit de reclamanții E. și C., ca nepoți ai defunctului H., excluderea lor pe acest considerent contravine dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., normă cu forță juridică superioară Ghidului, astfel că, stabilirea unor despăgubiri în cuantum de 32.539,5 RON, pentru fiecare, la fel ca în cazul fraților/surorilor, compensează prejudiciile morale suferite de aceștia, fără a conduce la o îmbogățire fără justă cauză.

Și din această perspectivă hotărârea primei instanțe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând și aplicând în mod corect normele de drept material incidente și adoptând astfel o soluție justă prin raportare la contextul factual reținut.

Așadar, Înalta Curte nu poate reține susținerile recurentului-pârât, în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de fond nu a ținut cont de caracterul reparator și nu compensator al acestora, în condițiile în care, pentru reclamanții A., B. și D., instanța de fond a procedat la o reevaluare a despăgubirilor, prin raportare exclusiv la criteriile indicate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, respectiv în funcție de gradul de rudenie și de câștigul salarial mediu net lunar pe economie din România, determinat de către Institutul Național de Statistică pentru anul calendaristic anterior plății despăgubirilor, fără a se raporta și la legătura afectivă dintre titularul dreptului la despăgubiri și persoana decedată.

Cum prin motivele de recurs, recurentul – pârât nu a combătut, în concret, raționamentul judiciar prin care instanța de primă jurisdicție a procedat la reevaluarea despăgubirilor datorate reclamanților, reținând că despăgubirile au fost eronat calculate de acesta, cu nesocotirea criteriilor indicate în Ghid, acesta rezumându-se doar la considerații teoretice, Înalta Curte constată că hotărerea instanței de fond este legală, criticile recurentului nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parțială a actului administrativ contestat, și anume Decizia nr. 21108/28.08.2019, prima instanță stabilind în mod corect cuantumul despăgubirilor morale cuvenite intimaților-reclamanți, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât aceasta a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 217 din 23 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.