ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2437/2023

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 1 aprilie 2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR - FGA, a solicitat: - să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și dispună: - obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale; - obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. La data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare, în temeiul dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., prin care a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 sa oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016, constând în: 1. în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului SCA 14/2011-12968,06 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective; 2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1609 de la data de 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1609 de la data de 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casarea sentinței civile atacate și admiterea acțiunii. În dezvoltarea recursului promovat de recurenta – reclamantă, întemeiat pe punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., a susținut aceasta că argumentele din motivare care fac trimitere la modalitatea de solicitare a penalităților de la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, atunci când aceste penalități rezultă din contractul de asigurare, ar fi motive străine de natura pricinii. În continuare, dezvoltând recursul întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice. A susținut că a formulat o cerere de plată adresată pârâtului care a fost respinsă prin decizia nr. 14452/03.05.2018. Ulterior, în cadrul demersului judiciar din dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14452, ca nelegală, fiind obligat FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la reanalizarea pe fond a cererilor de plată. A mai precizat faptul că, ulterior soluționării pe fond a cererilor de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a dispus plata despăgubirilor solicitate de recurenta – reclamantă iar susținerea primei instanțe în sensul că acțiunea de față este neîntemeiată, nu face decât să valideze comportamentul ilicit al pârâtului. Ulterior, a mai invocat recurenta – reclamantă prevederile art. 1535 C. civ.. cu referire la prejudiciul ce i s-a produs, rezultat din lipsa de folosință asupra sumelor de bani precum și aplicarea greșită de prima instanță a disp. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Totodată, a susținut faptul că este evidentă legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu în condițiile în care lipsa de folosința sumelor de bani s-a datorat soluționării cu întârziere a cererii de plată. Faptul că legea nu prevede un termen în care FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR să soluționeze o cerere de plată nu înseamnă că pârâtul putea să procedeze după bunul său plac. Mai mult, din dispozițiile legii ce reglementează acordarea despăgubirilor, rezultă caracterul de celeritate al procedurii. Referitor la culpa pârâtului, a menționat recurenta că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a acționat contrar scopului pentru care acesta a fost creat motiv pentru care este evidentă vinovăția acestuia. Pentru toate aceste considerente, a precizat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. pentru neplata creanței de asigurare.

Apărările formulate în cauză. Prin concluziile scrise formulate în cauză, intimatul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat respingerea recursului A., ca nefondat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate. II. Soluția instanței de recurs. Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările expuse în cuprinsul notelor scrise, Înalta Curte constată că recursul se impune a fi admis în limitele pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Prin cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sub nr. x/29.01.2016, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata sumei de 6419,83 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la A. S.A.. FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a respins această cerere de plată, emițând Decizia nr. 14452/03.05.2018, decizie care a fost atacată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018 și care a fost anulată în urma demersului judiciar respectiv, cu obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererilor de plată. Ulterior analizei cererii de plată de către pârât, acesta a admis solicitarea recurentei - reclamante și a dispus plata sumei de 6419,83 RON către A. însă, pe calea prezentei acțiuni, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004(indicat în cererea de modificare a acțiunii așa cum am precizat supra. Pct. I.1 Cadrul Procesual), reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat. Astfel, a susținut reclamanta că este îndreptățită la acordarea sumelor de bani cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință generată de soluționarea cu întârziere de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a cererilor de plată. Prima instanță a apreciat că cererea de chemare în judecată este nefondată, reținând în motivare că cererea de plată a reclamantei cu privire la suma solicitată inițial, nu a primit încă o soluționare pe fond, pentru a se vedea dacă reclamanta este sau nu îndreptățită să primească acea sumă. Or, reclamanta a solicitat penalități de întârziere calculate prin raportare la suma solicitată prin cererea de plată, sumă care în acest moment nu este certă. Acesta au fost considerentele primei instanțe care, învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a apreciat că pretenția dedusă judecății se impune a fi respinsă. În continuare, pornind la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, invocat din perspectiva motivelor străine de natura cauzei, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat. Astfel, analizând motivarea în ansamblu a hotărârii, se constată cu ușurință că aceste considerente pe care reclamanta le invocă se referă "plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale dobânzilor legale, a penalităților și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit", care, deși străine de fondul cauzei, nu au nicio relevanță în autonomia hotărârii, din ansamblul considerentelor acesteia rezultând cu ușurință că instanța de primă jurisdicție a respectat limitele învestirii, analizând cererea reclamantei din perspectiva dreptului la plata despăgubirilor întemeiat pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Așadar, având în vedere ansamblul considerentelor hotărârii, amplu motivate de prima instanță, constată Înalta Curte că respectivul paragraf din cadrul motivării nu constituie fundamentul hotărârii, fiind definite de literatura de specialitate " considerente indiferente sau supraabundente", ele nejustificând soluția din dispozitiv, motiv pentru care criticile formulate de recurenta– reclamantă A. S.A., pe acest aspect, sunt nefondate și nu pot fi reținute, în dispozitivul hotărârii instanța procedând în sensul menționat în paragraful anterior acestor considerente supraabundente, respingând cererea de chemare în judecată, astfel că nu există contradicție între considerentele decizorii și soluția cuprinsă în dispozitiv. Neputându-se, astfel, identifica motivele străine de natura pricinii, din care rezultă o altă concluzie decât cea de respingere a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte respinge, ca nefondate, criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Ulterior, analizând motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8, Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Înalta Curte amintește că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Recurenta a susținut că în cauza dedusă judecății sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal. În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este greșită. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită (cererea înreg. la FGA cu nr. x/29.01.2016-suma de 6419,83 RON), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 … nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/29.01.2016, anume suma de 6420lei, respectiv despăgubirea cerută de reclamantă, fără penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății. Așadar, creanța principală – 6420lei – solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul recurentei-reclamante, nu i se poate imputa acesteia omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018. Altfel spus, nu se poate conchide că recurenta-reclamantă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu a fost învestită și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări. În aceste condiții, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalității de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenței sau inexistenței dreptului ce face obiect al cererii nr. x/29.01.2016. Cu privire la fondul cererii deduse judecății, Înalta Curte constată că relevante sunt dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ potrivit cărora: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", precum și dispozițiile art. 18 potrivit cărora: "(1) Instanța, soluționând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (…) (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru." De asemenea, dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României statuează în mod expres că: "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei." Reglementarea legală de rang constituțional și organic recunoaște în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. Înalta Curte constată că, natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal), iar condițiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ. Astfel, potrivit art. 1349 C. civ.: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.". Cu alte cuvinte, pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. În plus, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/29.01.2016, intimatul-pârât a conchis că recurenta-reclamantă era îndreptățită să beneficieze parțial de plata creanței de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma de 6420lei despăgubire cu acest titlu pentru dosarul de daună nr. x. Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 6420lei ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/29.01.2016 prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ. Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/29.01.2016, achitând reclamantei suma de 6420lei. Astfel că, pentru intervalul 03.05.2018 – 29.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei de 6420 RON, sumă pe care FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR acordat-o cu titlu de despăgubire în dosarul de daună, la care reclamanta era îndreptățită, din cauza actului nelegal emis de pârât. Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/29.01.2016în ceea ce privește suma de 6420 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia. De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 6420 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite). În sfârșit, vinovăția intimatului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă. Concluzionând, Înalta Curte constată că nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a propriilor atribuții la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuție sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depășit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât la data respectivă pârâtul și-a îndeplinit competența legală vizând soluționarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligațiilor legale ce incumbă oricărei autorități publice. De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 6420 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 6420 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găsește în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei. Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată. În acest context, Curtea subliniază că prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate. În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 6420 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 6420 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Conform dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.". În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 6420 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Într-adevăr, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A. la momentul analizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte, sentința recurată și rejudecând, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 6420lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 și până la data de 29 octombrie 2021. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, și în sumă de 588,46 RON, reprezentând onorariu de avocat.