ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 691/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la 3 aprilie 2017, reclamantul A. a solicitat să fie obligat, în temeiul 539 C. proc. pen., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro (2.272.386,75 RON), reprezentând cuantumul daunelor morale datorate pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal. Prin cererea modificatoare din 10 aprilie 2017, fundamentată pe dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1357 C. civ., reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata: - sumei de 500.000 euro, ca urmare a încălcării dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul duratei procedurii; - sumei de 50.000 euro, cu privire la condițiile de deținere din arestul preventiv, pentru perioada 06 septembrie 2000 - 29 aprilie 2001, în centrul de deținere al I.P.J. Brăila; - de daune materiale pentru aceeași perioadă, reprezentând salariul de director comercial; - sumei de 100.000 euro, reprezentând încălcarea dreptului la imagine, reputație și demnitate, ca urmare a arestării preventive, fără respectarea procedurilor legale și duratei îndelungate a procesului penal; - sumei de 100.000 euro, pentru promovarea cu rea-credință a rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila. Reclamantul a menționat, expres, că nu înțelege să își mai întemeieze cererea pe prevederile art. 539 C. proc. pen., întrucât a formulat o altă cerere pe acest temei de drept. Prin sentința civilă nr. 5914 din 14 septembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1154 din 11 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând despăgubiri pentru durata procesului penal și a respins, în rest, cererea, ca nefondată. Împotriva hotărârii de primă instanță au declarat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 290 A din 27 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis toate apelurile, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri pentru condițiile de detenție din arestul preventiv, ca fiind prescris dreptul la acțiune; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate și reputație; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru durata excesivă a procedurii judiciare; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice. A. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat, în esență, următoarele aspecte: a. Cu privire la primul motiv de casare, a arătat că soluția de scoatere de pe rol a cauzei și trimiterea dosarului la instanța de fond în vederea comunicării hotărârii pronunțate de primă instanță către Ministerul Public, pentru a se aprecia oportunitatea formulării căii de atac a apelului, încalcă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, având în vedere participarea procurorului la soluționarea cauzei în primă instanță, conform art. 92 C. proc. civ., rezultă că acesta a avut cunoștință de conținutul dosarului de fond de la primul termen de judecată, respectiv 16 mai 2019, și, inclusiv, de hotărârea primei instanțe, motiv pentru care, după înregistrarea cauzei pe rolul instanței de apel, Ministerul Public nu mai putea exercita calea de atac a apelului. b. Recurentul reclamant consideră că decizia recurată, prin soluția de admitere a apelului Ministerului Public și acordarea de daune morale în suma de 8.000 euro, respectiv 5.000 euro, încalcă dreptul acestuia la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, precum și a celorlalte drepturi enunțate în acțiunea civilă, motivul de recurs operant fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. c. Soluția de respingere a apelului declarat de reclamant este nelegală - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Instanța de apel trebuia să acorde daunele morale în echitate, or suma de bani stabilită, ca efect al modificării hotărârii instanței de fond, este pur simbolică și nu reflectă adevăratul prejudiciu suferit în toată această perioadă. A susținut că ambele instanțe ale fondului au ignorat proba testimonială prin care a dovedit faptul că, din cauza duratei îndelungate a procesului penal, au fost pierdute probe cu privire la situația sa juridică anterioară arestării preventive. De asemenea, a arătat că, prin declarațiile celor doi martori, a dovedit că, anterior începerii acțiunii penale, deținea o poziție importantă în cadrul societății comerciale pe care o administra în mod direct, iar aceasta avea o cifră de afaceri semnificativă. Începerea acțiunii penale i-a adus grave prejudicii, inclusiv societății pe care o administra, iar acestea au continuat să se producă chiar și după eliberarea sa din arestul preventiv, ca efect al acțiunilor mediatice inițiate de Ministerul Public, care și-a depășit atribuțiile. A considerat că sumele de bani solicitate nu constituie o îmbogățire fără justă-cauză, raportat la valoarea bunurilor și serviciilor din România. În concluzie, recurentul reclamant a solicitat casarea deciziei recurate, în principal, în sensul, respingerii apelului Ministerului Public ca fiind tardiv, și, în subsidiar, în rejudecare, respingerea ca nefondat și admiterea apelului declarat de reclamant, cu consecința admiterii, în integralitate, a pretențiilor formulate. B. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a invocat, în esență, următoarele aspecte: Decizia recurată este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind acordate, în mod nelegal, de instanța de apel despăgubiri în sumă de 5.000 euro, pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate și reputație, și în sumă de 8.000 euro, pentru durata excesivă a procedurii judiciare. În acest sens, a menționat care sunt condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale și a arătat că, prin raportare la criteriul privind comportamentul autorităților în soluționarea cauzei penale, nu se poate reține o încălcare a dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Astfel, procedura desfășurată de organele judiciare împotriva reclamantului s-a întins pe o perioadă de aproximativ 16 ani, aceasta începând din 22 septembrie 2000, data trimiterii în judecată, fiind finalizată la 07 octombrie 2016, data pronunțării soluției definitive de către Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, prin decizia nr. 855. În vederea analizării criteriului referitor la complexitatea cauzei reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuia să fie avute în vedere circumstanțele concrete, cum ar fi numărul de infracțiuni cercetate, al persoanelor implicate în procedură (învinuiți/suspecți/inculpați sau martori) și dimensiunea litigiului. Or, în speță, infracțiunile reținute în sarcina reclamantului erau infracțiuni de înșelăciune, cu consecințe grave și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, iar acuzațiile aduse acestuia necesitau administrarea unui probatoriu complex, în același dosar fiind implicate mai multe societăți comerciale și mai mulți inculpați. A mai arătat că, de la data înregistrării dosarului penal și până la data soluționării definitive, la 07 octombrie 2016, procesul penal a parcurs mai multe grade de jurisdicție, proceduri de strămutare și de stabilire a competenței, astfel că, în raport de criteriul referitor la complexitatea cauzei, nu se poate aprecia că a fost încălcat dreptul la soluționarea acesteia într-un termen rezonabil, stipulat de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Textul din Convenție sus-menționat garantează dreptul la o judecată într-o durată rezonabilă, sfera sa de aplicabilitate nefiind însă limitată numai la situația în care durata procedurii se situează dincolo de normalitate, formularea lui permițând interpretarea și în sensul consacrării unui drept de a nu fi supus unei judecăți expeditive. De aceea, în cazurile în care este necesar un interval de timp mai lung pentru aprofundarea speței în vederea unei bune soluționări, întârzierea pronunțării hotărârii apare ca fiind justificată și primează asupra celerității, ca în litigiul de față. În cauza penală dedusă judecății nu au avut loc perioade lungi de inactivitate a organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată și nici restituiri ori declinări de competență nejustificate, astfel că, în cauză, nu se poate reține existența unei fapte ilicite comise de organele judiciare, constând în încălcarea dreptului reclamantului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, durata de aproximativ 16 ani pentru soluționarea definitivă a procesului penal fiind determinată de circumstanțele concrete ale speței, invocând, în acest sens, și jurisprudența instanței europene (cauza Papathanasiou împotriva Greciei, parag. 18). În concluzie, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

Apărările formulate de părți Nu au fost formulate întâmpinări.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din 3 februarie 2022 au fost admise, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 290 A din 27 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fiind respinsă excepția nulității recursului reclamantului, invocată de Ministerul Public, și acordat termen de judecată la 31 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: A.a. Susținerile recurentului reclamant referitoare la încălcarea regulilor procedurale prin trimiterea dosarului la prima instanță în vederea comunicării hotărârii către Ministerul Public și exercitarea căii de atac de către acesta după înregistrarea cauzei pe rolul instanței de apel nu pot fi primite. Reprezentantul Ministerului Public a participat la judecata cauzei în dosarul Tribunalului, conform art. 92 alin. (2) C. proc. civ., după cum rezultă din conținutul încheierii de amânare a pronunțării din 20 aprilie 2018, putând exercita cale de atac împotriva hotărârii primei instanțe, potrivit alin. (4) teza a II-a din același text de lege. În acest caz, dispozițiile art. 468 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ. prevăd că termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, când procurorul a participat la judecata cauzei. Conform art. 427 alin. (1) din același cod, hotărârea se comunică din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă. În mod evident, comunicarea se realizează de către instanța care a pronunțat sentința civilă respectivă. În consecință, dosarul fiind deja înregistrat pe rolul Curții de Apel, iar comunicarea hotărârii fiind atributul instanței care a soluționat cauza, în mod corect s-a dispus trimiterea dosarului către prima instanța în vederea comunicării. De asemenea, posibilitatea exercitării căii de atac a apelului de către procuror este un demers recunoscut de lege (art. 468 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ.), termenul de declarare curgând de la comunicarea hotărârii, fiind nerelevant că litigiul fusese deja înregistrat sau nu pe rolul instanței de control judiciar. În alți termeni, existența dosarului pe rolul Curții de Apel anterior declarării apelului de către procuror nu constituie, pentru acesta, un impediment în exercitarea căii de atac prevăzute de lege. Nu se poate, deci, considera că această circumstanță presupune un apel tardiv al procurorului, în condițiile în care a fost respectat termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii primei instanțe, prevăzut de art. 468 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ. (comunicarea sentinței a avut loc la 16 decembrie 2019, potrivit dovezii de la dosar Tribunal, iar calea de atac a fost exercitată la 15 ianuarie 2020 - dosar apel). Ca atare, prin măsurile dispuse, instanța nu a încălcat regulile procedurale în materie, nefiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. b. Alegațiile recurentului reclamant subsumate acestui punct din cererea de recurs vor fi înlăturate, în condițiile în care, pe de-o parte, acestuia i s-a recunoscut dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, de vreme ce instanța de apel a sancționat Statul pentru durata excesivă a procedurii judiciare penale, iar, pe de altă parte, susținerile sunt generice, partea nearătând, în mod concret, motivele pentru care apreciază că au fost încălcate drepturile enunțate în cererea de chemare în judecată. c. Recurentul a contestat și cuantumul daunelor morale, considerând că sumele acordate cu acest titlu sunt modice și susținând că nu a fost respectat criteriul echității. Or, criteriul echității a fost respectat de către instanța de apel, care, în cuantificarea despăgubirilor, nu a operat cu criterii de evaluare prestabilite, ci a procedat la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale speței, în raport de care a stabilit întinderea reparației pentru prejudiciul suferit de parte. Totodată, a avut în vedere același principiu în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, evocând, printre altele, hotărârile pronunțate în cauzele Petre contra României, Stoianova și Nedelcu contra României, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă (decizia nr. 2248/2016), precum și daunele morale acordate pentru durata excesivă a procedurii în dosarele inițiate de ceilalți inculpați din procesul penal în care a fost parte reclamantul și care s-au plasat între 5.000 și 8.000 de euro. De asemenea, în stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate și reputație, Curtea de Apel s-a raportat la criterii constante reținute în jurisprudență, constând în valorile lezate, gravitatea atingerilor aduse și durata suferințelor provocate reclamantului. În realitate, ceea ce impută recurentul instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala configurație a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de textul de lege sus-enunțat, pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda la majorarea cuantumului fixat de Curtea de Apel. Nu în ultimul rând, referirile recurentului la ignorarea probelor administrate în cauză, cu consecința, în opinia sa, a pronunțării unei hotărâri greșite sub aspectul întinderii despăgubirilor pun în discuție tot aspecte de netemeinicie, care, pentru argumentele deja prezentate, nu pot fi examinate în recurs. În fine, valoarea bunurilor și serviciilor din România nu poate constitui un criteriu în determinarea cuantumului daunelor morale pentru durata excesivă a procedurii și atingerile aduse dreptului la demnitate și reputație, fiind un element exterior protejării drepturilor personale nepatrimoniale, fără legătură cu acestea. În raport de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod. B. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, este, de asemenea, nefondat. Este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată, în mod expres, în paragraful 1 al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată (cauza Pelissier și Sassi contra Franței, hotărârea din 25 martie 1999, în dosarul nr. x, parag. 67). De asemenea, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală. Astfel, chiar dacă etapele procedurii se desfășoară într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăși totuși un "termen rezonabil". În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are, ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp (cauzele Constantin Florea împotriva României, hotărârea din 19 iunie 2012, Ardelean împotriva României, hotărârea din 30 octombrie 2012). Astfel, o durată de aproximativ 16 ani în care procesul reclamantului s-a aflat pe rolul instanțelor de judecată (la care se adaugă perioada urmăririi penale inițiate în anul 1999), la finalul și în baza căreia reclamantul a fost achitat pentru toate acuzațiile formulate împotriva sa nu poate fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigențele celerității procedurilor desfășurate în fața organelor judiciare și principiul general al unei bune înfăptuiri a justiției. Ca atare, sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea despăgubirilor morale reclamantului, întrucât statul, în calitate de administrator și garant al sistemului judiciar, nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul penal să se desfășoare în condiții adecvate, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia. În esență, fără a se contesta numărul relativ mare al părților implicate în proces, acest element nu justifică o astfel de durată a procedurii, în contextul în care, în principiu, inculpații au fost cercetați pentru același tip de infracțiuni, în număr de două (înșelăciune și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, cu privire la care s-a schimbat încadrarea juridică prin sentința penală din 2016, rămasă definitivă). Totodată, prelungirea procedurii a fost cauzată, în principal, de deficiențele autorităților, în condițiile ezitărilor instanțelor cu privire la competența de soluționare a cauzei, urmăririi penale incomplete și multiplelor casări ale hotărârilor pronunțate, ca urmare a constatării de către instanțele de control judiciar a greșelilor de judecată săvârșite de instanțele inferioare. Cum s-a arătat deja, Statul este obligat să răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare, pe care o organizează și conduce în conformitate cu prevederile constituționale și legale. În alți termeni, Statul, ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Răspunderea este una obiectivă, independentă de orice culpă, determinată de riscurile pronunțării unor hotărâri sau luării unor măsuri nelegale sau abuzive, ce nu corespund exigențelor art. 6 din Convenție, de natură a prejudicia persoanele justițiabile. În concluzie, recurentul pârât nu a reușit să demonstreze, prin argumente substanțiale, raportate la circumstanțele factuale concrete ale cauzei, cum o durată a unei proceduri penale de 16 ani (la care se adaugă și perioada urmăririi penale), finalizată cu achitarea reclamantului, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte echilibrul între exigențele celerității procedurilor desfășurate în fața organelor judiciare și principiul general al unei bune înfăptuiri a justiției. În același sens, este corectă și statuarea instanței de apel, conform căreia implicarea reclamantului într-o cauză penală i-a afectat grav dreptul la imagine, demnitate și reputație, pentru care acesta se cuvine a fi despăgubit, soluție care, de altfel, nu a fost criticată în mod distinct și particular în cauză. Raportat la aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) din același cod.