ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2384/2022

Ședința publică din data de 06 decembrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

La data de 19.12.2019 reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților-ANRP, au formulat cerere de chemare în judecată prin care au solicitat obligarea acesteia la emiterea unui act administrativ prin care să se stabilească dreptul la despăgubiri și cuantumul acestor despăgubiri pentru bunurile care au aparținut autorilor F. și G., bunuri care au fost sechestrate, reținute sau rămase pe teritoriul Republicii Moldova, jud. Hotin, com Briceni, ca urmare a aplicării Tratatului de pace de la Paris din 10.02.1947 încheiat între România și Puterile Aliate și Asociate, cu plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 114/29.01.2021 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., H., C., E. și D. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1636A din 19 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanții – reclamanți A., H., C., E. și D., împotriva sentinței civile nr. 114/229.01.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimata – pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1636A din 19 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A., H., C., D. și E..

II.1. Motivele de recurs

Se întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că nu operează autoritatea de lucru judecat, respectiv efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei civile nr. 4099/02.07.2018 pronunțată de către Curtea de Apel București în cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2017 deoarece Curtea de Apel București a analizat dovedirea dreptului de proprietate numai pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, fără să pună în discuție și să aprecieze și asupra ipotezei prevăzute de art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006, respectiv art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Așadar, autoritatea de lucru judecat este în mod greșit reținută de către instanța de fond în hotărârea ce face obiectul prezentului apel.

Se mai arată că, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra imposibilității de a procura înscrisuri doveditoare. În lipsa unei atare analize, dreptul reclamanților de a solicita despăgubirile nu s-a epuizat odată cu decizia civilă nr. 4099/02.07.2018 Curții de Apel București.

Instanța de fond și instanța de apel au reținut, în mod greșit, că judecata a fost făcută și că ea nu mai poate fi contrazisă. Prin noua judecată solicitată în prezenta cauză nu se va contrazice hotărârea anterioara a Curții de Apel deoarece noua judecată se va face sub un alt regim probatoriu, respectiv acela în care proba cu declarațiile martorilor este admisibilă pentru dovedirea dreptului de proprietate (a actelor juridice peste 250 RON) sub condiția dovedirii imposibilității de a procura înscrisuri doveditoare.

Se consideră că analiza prezentei cauze trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, iar între particularitățile situației deduse judecății în prezenta cauză se înscrie și admisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea dreptului de proprietate (a actelor juridice peste 250 RON).

De asemenea, este eronată concluzia instanței de fond și, respectiv de apel, referitoare la faptul că a proceda "la o noua judecată ar presupune înfrângerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în sensul că partea ar beneficia de o nouă judecată în care ar putea administra noi probe, nesolicitate anterior.

Se mai învederează că declarațiile autentificate ale martorilor au fost depuse și în al doilea ciclu procesual, dar instanțele de judecată nu au analizat dovedirea dreptului de proprietate decât în baza probelor cu înscrisuri.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel nu s-a aplecat și asupra ipotezei enunțate de lege privind imposibilitatea de a procura înscrisuri doveditoare pentru ca, apoi, să dea o măsură și probei cu declarațiile martorilor, așa cum a făcut aceeași instanță printr-o altă decizie în primul ciclu procesual, când a stabilit pe baza declarațiilor martorilor statutul (calitatea) de refugiați al autorilor reclamanților.

Se susține de către recurenți și aspectul evocat și în fata instanței de apel potrivit căruia trebuie să aibă dreptul la o cale de atac eficientă în fața instanței de judecată. Or, atât timp cât instanța de judecata inițială nu a judecat cauza decât pe baza înscrisurilor și nu a avut spre analiză și dovedirea dreptului de proprietate cu declarațiile martorilor, această posibilitate oferită de lege reclamanților de a putea dovedi dreptul de proprietate și cu declarații ale martorilor nu poate fi fructificată în mod eficient și este prezentată doar în mod utopic.

O cale de atac eficienă în fața instanței de judecată (art. 13 CEDO) presupune analizarea dreptului de proprietate în toate circumstanțele oferite de lege. Or, aceasta circumstanță a includerii declarațiilor martorilor între probele analizate nu a fost analizată și valorificată până în prezent. Admisibilitatea probei cu declarațiile martorilor în ceea ce privește dreptul de proprietate s-a deschis abia după ce instanța a statuat ca înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt insuficiente a face dovada dreptului de proprietate.

În prezentul ciclu procesual reclamanții au afirmat imposibilitatea dovedirii dreptului de proprietate cu înscrisuri și, în mod consecutiv, dovedesc dreptul de proprietate cu declarații autentice ale martorilor, cerere întemeiată pe prevederile art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006, respectiv art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Se consideră că decizia Curții de Apel îi lipsește de dreptul Ia o cale de atac eficientă în fata instanței de judecată, mai ales în condițiile în care instanțele nu au analizat dreptul de proprietate cu luarea în considerare a declarațiilor martorilor. Arată că se află în situația de a le fi respinsă cererea de acordare de despăgubiri, deși alte persoane aflate în aceeași situație au obținut despăgubiri pe baza declarațiilor de martori.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin cererea de chemare în judecată, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București, recurenții reclamanți A., H., C., D. și E. au chemat în judecată A.N.R.P., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună obligarea A.N.R.P. la emiterea unui act administrativ prin care să stabilească dreptul la despăgubiri și cuantumul acestor despăgubiri pentru bunurile ce au aparținut autorilor F. și G., bunuri care au fost sechestrate, reținute sau rămase în comuna Briceni, jud. Hotin, Basarabia, ca urmare a refugiului; obligarea A.N.R.P. la plata cheltuielilor de judecată.

Față de cererea de chemare în judecată, subscrisa, A.N.R.P. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 4099/02.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau neîntemeiată.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu preliminar, asupra excepției inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta va fi recalificată drept excepția nulității căii de atac, deoarece se constată că în realitate se invocă excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Faptul că un motiv de recurs s-ar încadra sau nu în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege nu conduce la inadmisibilitatea recursului în ansamblul său, întrucât, potrivit legii, calea de atac este deschisă împotriva hotărârii pronunțate în apel, nefiind incidente dispozițiile prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează situațiile în care o anumită hotărâre nu este supusă recursului.

Excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va fi respinsă, ca nefondată.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, constatându-se că aceste obligații fiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Astfel, în speță, se va respinge excepția invocată, Înalta Curte constatând că motivele de recurs vizează cazul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind interpretarea prevederilor legale relative la efectele lucrului judecat, respectiv a prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, se apreciază ca nefondate criticile privind interpretarea și aplicarea prevederilor ce statuează asupra efectelor lucrului judecat.

Așa cum a reținut instanța de apel, reclamanții, în temeiul art. 8 din Legea nr. 164/2014, au formulat contestație împotriva deciziei ANRP nr. 3510/28.02.2017, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, soluționat prin decizia civilă nr. 4099/02.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În acest dosar, contestația promovată de reclamanți a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece aceștia nu au dovedit că autorii lor au deținut în proprietate bunurile solicitate în temeiul Legii nr. 290/2003.

În prezenta cauză, reclamanții au formulat o nouă cerere prin care solcită recunoașterea dreptului la măsuri compensatorii pentru bunurile proprietatea autorilor lor, rămase în Basarabia (Briceni, actuala Republica Moldova).

Efectul pozitiv al lucrului judecat este instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă.

În mod just consideră Curtea de apel că, în contextul incidenței art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dezlegarea jurisdicțională anterioară se impune în această cauză în care reclamanții solicită obligarea intimatei la emiterea unei decizii care să le stabilească dreptul asupra acelorași bunuri ce au aparținut autorilor F. si G. cu forța lucrului judecat ce nu mai poate fi contrazis.

Pe de altă parte, instanța de apel corect a apreciat ca neîntemeiate și susținerile reclamanților din perspectiva faptului că cererea de față ar fi supusă unui regim probatoriu diferit, ignorat la pronunțarea deciziei civile nr. 4099/02.07.2018.

Astfel, nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate criticile recurenților potrivit cărora legea a prevăzut posibilitatea dovedirii dreptului de proprietate și cu luarea în considerare a declarațiilor martorilor, în cazul imposibilității dovedirii dreptului pe baza înscrisurilor, aspecte ignorate de către instanțe, în cele două cicluri procesuale. Nu se poate da eficiența solicitată de reclamanți noii cereri de chemare în judecată, prin care au învederat aceste împrejurări, sau să se considere că noua judecată ar trebui să se facă sub un alt regim probatoriu, respectiv acela în care proba cu declarațiile martorilor este admisibilă pentru dovedirea dreptului de proprietate, așa cum acreditează recurenții.

De asemenea, sunt nefondate și susținerile privind lipsa unui recurs efectiv, cu trimitere la dispozițiile art. 13 din Convenția EDO, reținându-se în mod corect prin decizia recurată că art. 13 din Convenție garantează că orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale care să ofere posibilitatea de a obține examinarea conținutului unui "capăt de cerere justificabil".

Pe de altă parte, se consideră în mod just că în materia măsurilor luate de statul român pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, recursul efectiv la care recurenții apelează, în accepțiunea dispoziției convenționale, este chiar contestația formulată de reclamanți, împotriva deciziilor de validare sau de invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, reglementată de art. 8 din Legea nr. 164/2014, fiind superfluă susținerea recurenților în sensul că decizia Curții de Apel îi lipsește pe reclamanți de dreptul la o cale de atac eficientă în fața instanței de judecată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., H., C., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 1636A din 19 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., H., C., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 1636A din 19 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 decembrie 2022.