ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 732/2023

HOTĂRÂRE

22.03.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 732/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2022, la data de 05.05.2022, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 18.10.2021 în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat art. 1 rap. la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 1773/18.10.2022, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a pronunța această soluție instanța, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C., a reținut, în esență, că prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu data de 24.09.2021) sunt aplicabile în cauză.

S-a mai reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (invocând refuzul nejustificat al intimatei de a soluționa cererea de plată), ceea ce în opinia reclamantei atrage competența instanței de contencios administrativ.

Totodată, conform art. 2 alin. (2) din același act normativ, nu are relevanță faptul că se critică refuzul nejustificat al FGA de soluționare a cererii, acesta fiind asimilat, din punct de vedere al competenței, unui litigiu având ca obiect anulare act administrativ, astfel că sunt incidente prevederile menționate mai-sus.

Instanța a mai constatat că, deși dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G nr. 102/2021 fac referire la competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de respingere a sumelor solicitate, iar în speță cererea de plată nu a fost soluționată de către FGA, acestea se aplică și cauzelor având ca obiect obligație de a face (întemeiate pe un pretins refuz nejustificat), prin care se solicită obligarea F.G.A să soluționeze cererea de plată. Este evident că legiuitorul, prin dispozițiile legale evocate, a avut în vedere un tratament juridic unitar, atribuind raportului juridic o natură civilă; astfel, rațiunea dispozițiilor legale nu poate fi aceea de a atribui competența de soluționare a contestațiilor împotriva cererilor de plată respinse instanțelor civile și instanțelor de contencios administrativ competența de soluționare a cererilor de obligarea a F.G.A la soluționarea cererilor, raportul juridic fiind unul civil, iar competența revenind în cauză (prin raportare și la valoarea obiectului) Judecătoriei Sectorului 2 București, față de dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G nr. 102/2021.

Pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București cauza a fost înregistrată sub același număr x/2022.

Prin sentința civilă nr. 1189 din 9 februarie 2023, Judecătoria Sectorului 2 București – secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, a constatat ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție spre competenta soluționare a acestuia.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, că reclamanta a invocat ca temei juridic, în special, dispoziții din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, menționând în mod expres că este vorba despre o "acțiune în contencios administrativ."

În aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la motivele de fapt și de drept ale cererii, instanța a reținut că prezenta cauză este de competența instanței de contencios administrativ.

S-a mai arătat că textul de lege invocat de către prima instanță, recte art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speță. Într-o altă exprimare, aplicarea prin analogie a textului legal antemenționat la prezenta cerere de chemare în judecată, care nu are drept obiect "contestație decizie FGA", ci "obligare emitere act administrativ", nu are suport legal, iar dacă s-ar valida raționamentul primei instanțe învestite cu soluționarea pricinii s-ar schimba cauza cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este cu putință, întrucât reclamanta este singura îndrituită să determine cauza cererii introductive de instanță.

De asemenea, s-a reținut că în materie de competență nu se analizează dacă partea are sau nu deschisă calea remediului procedural la care a apelat, instanța fiind ținută să verifice, mai întâi, dacă este competentă să soluționeze pricina prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată pe care a configurat-o reclamanta.

Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., în referire la art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2), instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 05.05.2022, reclamanta A. S.A a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea de îndată a cererii de plată din data de 18.10.2021, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea acțiunii, reclamanta arată că a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv a înaintat cererea de plată Fondului de Garantare a Asiguraților la 20.10.2021 prin care a solicitat plata despăgubirilor, invocând nerespectarea de către pârâtă a obligației de a soluționa cererea de plată, potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, "În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege."

Totodată, potrivit dispozițiilor alin. (4), (5) și (5

) al aceluiași articol: "(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Se impune a se mai arăta că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, "Orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12

și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept."

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată, reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015, presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât reclamanta se plânge de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților, la cererea formulată în sensul art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia nu se poate însă refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit la despăgubiri de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituția României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menționat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației sunt instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Lacuna legislativă în discuție nu poate împiedica persoana îndreptățită să își valorifice drepturile și nici nu o poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată.

Totodată, se impune a fi reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație, neexistând nicio rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege greșit invocat de parte.

În ceea ce privește afirmația celei de a doua instanțe sesizate în sensul că excepția necompetenței materiale a fost invocată de către curte după ce aceasta a constatat faptul că este competentă general, material și teritorial să soluționeze pricina, se observă că respectiva constatare nu poate fi decât o simplă eroare materială în tehnoredactarea actului procedural întocmit la primul termen de judecată, în condițiile în care nu au fost consemnate și temeiurile de drept care ar impune o atare competență, așa cum prevăd dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., curtea invocând, din oficiu, la acest prim termen de judecată, excepția de necompetență materială, iar, în subsidiar, în eventualitatea respingerii acestei excepții, menționând că reține cauza spre soluționare pe excepție și pe fondul cauzei.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă.