ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 48/2023

HOTĂRÂRE

18.01.2023

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 48/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 5 mai 2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 23.10.2021, în conformitate cu dispozițiile legale și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență

2.1. Prin sentința civilă nr. 1494/08.09.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.

A reținut instanța dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 102/2021 și faptul că actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 916/24.09.2021, iar cererea dedusă judecății a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 05.05.2022, ulterior modificării legislative.

A. S.A. și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (invocând refuzul nejustificat al intimatei de a soluționa cererea de plată), ceea ce în opinia reclamantei atrage competența instanței de contencios administrativ.

Instanța a reținut însă că, deși dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 102/2021 fac referire la competența de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor solicitate, iar în speță cererea de plată nu a fost soluționată de către FGA, acestea se aplică și cauzelor având ca obiect obligație de a face, prin care se solicită obligarea FGA să soluționeze cererea de plată. În atare situație, este evident că legiuitorul, prin dispozițiile legale evocate, a atribuit raportului juridic o natură civilă; astfel, rațiunea dispozițiilor legale nu poate fi aceea de a atribui competența de soluționare a contestațiilor împotriva cererilor de plată respinse instanțelor civile și instanțelor de contencios administrativ competența de soluționare a cererilor de obligarea a FGA la soluționarea cererilor, raportul juridic fiind unul civil, iar competența revenind în cauză (prin raportare și la valoarea obiectului) Judecătoriei Sectorului 2 București, față de dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 102/2021.

2.2. Învestită prin declinare, prin sentința civilă nr. 14053/02.11.2022, Judecătoria Sector 2 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătorei Sectorului 2 București, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut instanța că reclamanta a invocat ca temei juridic, în special, dispoziții din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a menționat în mod expres în cererea introductivă de instanță că este vorba despre o "acțiune în contencios administrativ."

Așadar, reclamanta a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată, iar instanța este obligată să o respecte, neputând-o modifica, potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ.. Față de prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., arată că prima instanță nu a recalifica cererea de chemare în judecată. De altfel, chiar și dacă ar fi recalificat-o, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal nu putea schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, pârâtul Fondul de garantare a asiguraților se constituie ca persoană juridică de drept public care își exercită atribuțiile și competențele potrivit prevederilor prezentei legi.

Astfel, instanța reține incidența prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și arată că pârâtul este o autoritate publică centrală care a refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparținând reclamantei, sens în care ne aflăm în prezența unui litigiu de contencios administrativ. Astfel, este fără absolut nicio urmă de îndoială că pârâtul este persoană juridică de drept public, fiind integrat în noțiunea de autoritate publică, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, textul de lege invocat de către prima instanță, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speță. Într-o altă exprimare, aplicarea prin analogie a textului legal antemenționat la cererea de chemare în judecată, care nu are drept obiect "contestație decizie FGA", ci "obligare emitere act administrativ", nu are suport legal, iar dacă s-ar valida raționamentul primei instanțe învestite cu soluționarea pricinii s-ar schimba cauza cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este cu putință, întrucât reclamanta este singura îndrituită să determine cauza cererii introductive de instanță.

Este necesar a mai releva că în materie de competență nu se analizează dacă partea are sau nu deschisă calea remediului procedural la care a apelat, instanța fiind ținută să verifice, mai întâi, dacă este competentă să soluționeze pricina prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată pe care a configurat-o reclamanta.

Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., în referire la art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2), instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, a constatat conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, spre competenta soluționare a regulatorului de competență.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, pentru următoarele argumente:

Înalta Curte reține că este sesizată cu un conflict negativ de competență teritorială, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I din C. proc. civ., anume a declinărilor reciproce între Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și Judecătoria Sectorului 2 București.

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie solicitarea reclamantului privind obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată transmisă în data de 23.10.2021.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, în vigoare la momentul formulării cererii înregistrate de către reclamant la Fondul de Garantare a Asiguraților, " (1) În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

În cauză, Înalta Curte reține că demersurile reclamantului se află în etapa prevăzută de art. 13 mai sus citat, pârâtul fiind sesizat de reclamant în scopul obținerii despăgubirilor pe care ar fi fost îndreptățit să le obțină de la B. S.A. (aflată în procedura falimentului).

Se reține, totodată, că problema care a generat prezentul conflict de competență este de a stabili dacă această procedură are caracter civil sau de contencios administrativ.

Alin. (5) al art. 13 din Lege nr. 213/2015, anterior redat, prevede că decizia de respingere poate fi contestată la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, alin. (5

) stabilește că hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată, reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015, presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, iar reclamanta se plânge de refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a unor cereri de plată.

În condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit la despăgubiri de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituția României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menționat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației sunt instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Totodată trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi-autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Având în vedere că prin cererea transmisă FGA, reclamanta a solicitat plata sumei de 10.863,03 RON, iar potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ., judecătoria judecă cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, precum și, raportat la împrejurarea că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului București, competentă să soluționeze prezenta cauză este Judecătoria Sectorului 2 București.