Decizia nr. 437/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta G. S.A. și intervenientul forțat H., obligarea pârâtei G. S.A. la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului victimei I., astfel: suma de 600.000 RON, cu titlul de daune morale, și suma de 404,74 RON, cu titlul de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate în dosarul penal, către reclamantul A.; suma de 600.000 RON cu titlul de daune morale către reclamanta B.; suma de 300.000 RON, cu titlul de daune morale către reclamantul C.; suma de 300.000 RON, cu titlul de daune morale către reclamantul D.; suma de 300.000 RON, cu titlul de daune morale către reclamanta E., suma de 300.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamantul F., prin reprezentant legal A.; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, aplicate pretențiilor de despăgubire, începând cu data de 18.10.2017, până la plata efectivă, în temeiul art. 37 alin. (4) și art. 38 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 19, art. 20 și următoarele din O.U.G. nr. 54/2016, art. 12 și următoarele din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 39/2016, art. 1381, art. 1391 alin. (2) și următoarele din C. civ.

Sentința civilă pronunțată de Tribunalul Bihor. Prin sentința civilă nr. 79/C din 24 aprilie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bihor a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă având ca obiect pretenții introdusă de reclamanții A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâta G.. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A..

Decizia civilă pronunțată de Curtea de Apel Oradea. Prin decizia civilă nr. 201 din data de 17 martie 2020, Curtea de Apel Oradea a admis apelul civil introdus de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. S.A., intimatul-intervenient H. și intimații chemați în garanție J. și K., împotriva sentinței civile nr. 79/C din 24 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Bihor, în dosar nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâta G. S.A, intervenientul H. și chemații în garanție J. și K.. A obligat pârâta G. S.A. să plătească reclamanților următoarele sume, cu titlu de daune morale: reclamantului A., suma de 50.000 RON, reclamantei B., suma de 50.000 RON, reclamantului C., suma de 30.000 RON, reclamantului D., suma de 30.000 RON, reclamantei E., suma de 30.000 RON, reclamantului F., suma de 30.000 RON. Curtea de Apel a respins cererea reclamanților privind acordarea daunelor materiale și a penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi, ca nefondate, și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate cu privire la soluția pe excepția invocată. Pârâta G. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin decizia nr. 795 din data de 7 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta G. S.A. împotriva deciziei nr. 201 din 17 martie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă; a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Al doilea ciclu procesual.

Decizia pronunțată în al doilea ciclu procesual de Curtea de Apel Oradea. Prin decizia civilă nr. 250/2022-Ap pronunțată la data de 23 februarie 2022, Curtea de Apel Oradea a admis apelul civil introdus de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. S.A., intimatul-intervenient H. și intimații chemați în garanție J. și K., împotriva sentinței civile nr. 79/C din 24 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâta G. S.A., intervenientul H. și chemații în garanție J. și K.. A obligat pârâta G. S.A. să plătească reclamanților următoarele sume, cu titlul de daune morale: reclamantului A., suma de 50.000 RON, reclamantei B., suma de 50.000 RON, reclamantului C., suma de 30.000 RON, reclamantului D., suma de 30.000 RON, reclamantei E., suma de 30.000 RON, reclamantului F., suma de 30.000 RON. Curtea de Apel a respins cererea reclamanților privind acordarea daunelor materiale și a penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi, ca nefondate și a păstrat dispoziția sentinței apelate cu privire la soluția asupra excepției invocate. Curtea de Apel a luat act de declarația reclamanților apelanți că vor solicita cheltuieli pe cale separată și a respins cererea G. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză. Pârâta G. S.A. și intervenientul forțat H. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 250/2022-Ap pronunțate la data de 23 februarie 2022 de Curtea de Apel Oradea. Prin cererea de recurs formulată de G. S.A., recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 79/C/2019 a Tribunalului Bihor ca fiind neîntemeiat. Printr-un prim motiv de recurs, recurenta pârâtă a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 270 din C. proc. civ., care reglementează forța probatorie a înscrisurilor autentice, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Prin administrarea din oficiu a probei cu interogatoriul pentru a analiza natura actelor de împăcare, Curtea de Apel a încălcat dispozițiile art. 270 din C. proc. civ. care reglementează forța probatorie a înscrisurilor autentice. Recurenta pârâtă a considerat că, față de dispozițiile art. 270 din C. proc. civ., actele de împăcare al părților, autentificate de Biroul Notarilor Publici L. sub nr. x/08.11.2016 și nr. y/12.12.2016 fac deplină dovadă, până la declararea ca false, cu privire la conținutul acestora, respectiv împăcarea părților semnatare și împrejurarea că nu mai există pretenții de nicio natură în legătură cu evenimentul rutier din 29 octombrie 2016. Or, prin administrarea din oficiu a probei cu interogatoriul intimaților A., B., C., precum și a intervenientului forțat și a părinților săi, instanța de apel a încălcat în mod direct dispozițiile art. 270 din C. proc. civ., substituind procedura înscrierii în fals cu proba cu interogatoriul. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta pârâtă a susținut că decizia recurată este nemotivată sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 și al răspunsurilor formulate de părți la întrebările formulate de recurentă în cadrul probei cu interogatoriu, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Recurenta pârâtă a arătat că, prin decizia de casare, s-a stabilit ca instanța de apel, în rejudecare, să verifice incidența în speță a dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, obligația asigurătorului RCA nesubzistând în situația în care familia Canalaș nu mai are pretenții financiare de la intervenientul forțat, obligația acestuia fiind astfel stinsă. Din cuprinsul deciziei recurate lipsește cu desăvârșire orice considerent cu privire la art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, fiind în prezența unei omisiuni vădite a instanței de apel de a analiza incidența normei juridice menționate în speța dedusă judecății. Singurele considerente privesc administrarea probei cu înscrisuri, fiind analizate exclusiv răspunsurile la întrebările instanței, nu și cele formulate la întrebările recurentei. Instanța de apel, în rejudecare, nu a indicat nici măcar de o manieră formală care sunt motivele pentru care, la soluționarea cauzei, nu au fost avute în vedere răspunsurile intimaților formulate la întrebările propuse de recurentă. Astfel, din cuprinsul deciziei civile nr. 250/2022 lipsesc mențiunile obligatorii prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătorești. Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta pârâtă a indicat că decizia recurată fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În pofida omisiunii instanței de apel de a analiza incidența în speță a dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, această normă juridică este aplicabilă în litigiul dedus judecății; asigurătorul răspunde față de membrii familiei Canalaș doar dacă obligația intervenientului H. nu a fost deja stinsă. Recurenta pârâtă a arătat că nu există doi debitori distincți - G. și H. - care pot fi obligați la repararea prejudiciului cauzat membrilor familiei Canalaș în urma evenimentului din 29.10.2016, ci un singur debitor, H., pentru care răspunde G., în temeiul poliței RCA. Odată stinsă răspunderea debitorului H., indiferent prin ce mijloace concrete (acte de împăcare, tranzacții etc), apare ca evident faptul că răspunderea contractuală a G. nu mai subzistă. Recurenta pârâtă a invocat în acest sens conținutul acordului de mediere și a actelor de împăcare precum și răspunsurile la interogatoriu date de membrii familiei Canalaș. Recurenta a considerat că este irelevant dacă a fost sau nu parte la înțelegerile încheiate între membrii familiei Canalaș și membrii familiei Mendea întrucât problema de drept analizată nu ține de opozabilitatea actelor juridice ci de stingerea obligației asiguratului. Printr-un al patrulea motiv de recurs, recurenta a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1266 din C. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 1266 din C. civ. pentru a valorifica efectele juridice ale acordului de mediere și ale actelor de împăcare autentificate de BNP L. sub nr. x/08.11.2016 și nr. y/12.12.2016, ci a procedat la administrarea probei cu interogatoriul. Din aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1266 din C. civ., prin raportare la criteriile legale enumerate pentru identificarea voinței concordante a părților, rezultă că scopul contractelor încheiate a fost acela de a acoperi prejudiciul produs prin fapta intervenientului forțat, părțile urmărind o împăcare totală iar ulterior încheierii actelor juridice menționate, membrii familiei Canalaș au arătat că nu au mai formulat nicio pretenție față de H. sau famulia sa. Dacă instanța de apel s-ar fi raportat la dispozițiile art. 1266 din C. civ. nu ar mai fi administrat din oficiu proba cu interogatoriul. Recurenta pârâtă a arătat că, și dacă se admite că proba cu interogatoriul era utilă cauzei, din răspunsurile la interogatoriu rezultă efectuarea plății către reclamanți pentru acoperirea prejudiciului moral și material suferit de aceștia în urma evenimentului din 29.10.2016 și împrejurarea că aceștia nu mai au nicio pretenție față de intervenientul forțat. Recurenta pârâtă a arătat că prezentul litigiu nu a fost inițiat ca urmare a faptului că reclamanții ar fi considerat că prejudiciul material și moral nu ar fi fost deja stins prin sumele primite de la familia Mendea, ci exclusiv ca o încercare de a obține venituri suplimentare la inițiativa unei societăți de avocatură, aspect ce rezultă și din împrejurarea că reclamanții au propus familiei Mendea să împartă banii primiți de la asigurător. Printr-un al cincilea motiv de recurs, recurenta pârâtă a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 28 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Instanța de apel nu a analizat efectiv criteriile indicate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin dispozițiile deciziei de casare în vederea stabilirii cotei de culpă imputabile fiecărui participant la evenimentul rutier din 29.10.2016. Recurenta pârâtă a considerat că instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că nu ar exista elemente care să justifice o cotă diferențiată a culpei în contextul în care instanța de apel, în primul ciclu procesual, a reținut faptul că victima a acționat cu intenție directă/indirectă. Acest element nu a fost contestat de recurentă prin recursul formulat în primul ciclu procesual iar intenția este incompatibilă cu reținerea unui grad de culpă de 50 %, ci tinde spre un grad de culpă de 90 %. Recurenta pârâtă și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Prin cererea de recurs formulată de intervenientul forțat H., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei, respingerea ca nefondat a apelului declarat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 79/C/24.04.2019 pronunțate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018. În motivarea recursului, recurentul intervenient a arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume, art. 1171, 1270 alin. (2) coroborat cu art. 1325 din C. civ., art. 15 din O.U.G. nr. 54/2016, coroborat cu art. 2270 și 2267 alin. (1) din C. civ., 1371 din C. civ., raportat la 28 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Recurentul intervenient a arătat că, prin rechizitoriul emis în dosarul penal nr. x/2016, s-a luat act de faptul că persoanele vătămate, reclamanți în prezentul dosar, nu s-au constituit părți civile. Recurentul intervenient a arătat că, pe parcursul urmăririi penale, s-a împăcat cu părțile civile A., B., D., F., E. și C., despăgubindu-i pe aceștia prin achitarea daunelor morale și materiale conform actului de împăcare a părților autentificat sub nr. x/08.11.2016 și nr. y/12.12.2016 de S.P.N. "L.". Prin actul menționat, reclamanții au arătat în mod expres faptul că s-au împăcat cu recurentul, că au primit daunele solicitate, precum și faptul că nu mai au niciun fel de alte pretenții bănești, materiale sau de altă natură în legătură cu accidentul rutier. Această manifestare de voință a fost menținută și în fața instanței penale de fond, fază procesuală în care reclamanții intimați nu au înțeles să se constituie părți civile în cauză, ceea ce, a considerat recurentul intervenient, denotă intenția reală de la momentul încheierii actelor autentice. Recurentul intervenient a arătat că actele juridice autentice astfel încheiate nu au avut ca scop reținerea unor circumstanțe atentuante în favoarea sa, aspect ce rezultă din sentința penală nr. 15/2019, actele menționate nefiind depuse la dosar și nefiind avute în vedere la pronunțarea soluției. Recurentul intervenient a apreciat că hotărârea pronunțată este nelegală, având în vedere că voința expresă a părților rezultă în mod indubitabil din cele două înscrisuri autentice și din acordul de mediere încheiat în cauză, astfel încât instanța de apel în mod greșit a probat cu interogatoriul peste valoarea probantă a înscrisului autentic, aspect inadmisibil, fiind încălcate dispozițiile art. 1171 din C. civ. Având în vedere că reclamanții au declarat în mod expres că nu mai au niciun fel de pretenții civile izvorând din accidentul rutier, declarații care au valoarea unui act juridic unilateral irevocabil prin care au renunțat la dreptul de a solicita alte despăgubiri, recurentul intervenient a considerat că aceștia nu mai pot reveni asupra renunțării și să solicite plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat și art. 1270 alin. (2) coroborat cu art. 1325 din C. civ., care reglementează principiul căruia actul juridic unilateral este guvernat de principiul irevocabilității, respectiv autorul său nu mai poate revoca actul. În speță, reclamanții s-au împăcat cu recurentul prin declarațiile autentificate menționate iar în condițiile în care autorul accidentului nu mai datorează despăgubiri, obligațiile acestuia fiind stinse ca urmare a împăcării părților, nici asigurătorul de răspundere civilă, ținut să răspundă în locul lui prin raportare și la prevederile deciziei nr. 1/2016 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi obligat să achite despăgubiri reclamanților. Recurentul intervenient a apreciat că instanța a reținut în mod greșit doar răspunsurile la interogatoriile administrate din oficiu și nu a făcut referire și la răspunsul reclamantului C. la interogatoriul luat de G. S.A. în care acesta a arătat că nu mai are nicio pretenție de la H. și nici de la asigurător și că nu știe ce vizează prezentul proces. Recurentul intervenient a arătat că a solicitat instanței de apel să lămurească când s-a încheiat contractul de asistență juridică cu reprezentanții convenționali ai apelanților reclamanți având în vedere că intimata K. a declarat că a venit acasă la familia Canalaș un avocat care le-a spus că pot să primească o sumă de bani de la societatea de asigurări. A considerat că această împrejurare este relevantă raportat la considerentele deciziei de casare, pentru a se lămuri voința reală a părților la momentul încheierii actelor autentice și nu ulterior, după ce au fost contactați de societatea de avocatură. Recurentul intervenient a considerat că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 15 din O.U.G. nr. 54/2016, coroborat cu art. 2270 și 2267 alin. (1) din C. civ., instanța dispunând în mod nelegal acoperirea unui prejudiciu care fusese deja reparat integral. Potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul le plătește cu titlu de dezdăunare, astfel că asigurătorul răspunde față de terți pentru asigurat, însă doar dacă obligația asiguratului nu a fost deja stinsă. Prin urmare, odată ce prejudiciul cauzat de recurentul intervenient, în calitate de asigurat, a fost reparat prin plată, în patrimoniul reclamanților intimați nu mai există o obligație de reparare. Referitor la motivul de recurs privind imputarea părții din prejudiciu pasagerului decedat, cu privire la reținerea unei culpe concurente a victimei de 50% în producerea evenimentului rutier și acordarea în consecință a daunelor morale astfel reduse, recurentul intervenient a apreciat că instanța de apel în mod nelegal a reținut o culpă concurentă a victimei la producerea prejudiciului în proporție egală cu cea a șoferului. Din probatoriul administrat, rezultă că victima s-a aflat sub influența băuturilor alcoolice, s-a urcat într-un autoturism condus de un minor, care nu avea permis de conducere și care s-a aflat, de asemenea, sub influența băuturilor alcoolice. Recurentul intervenient a arătat că a consumat băutură împreună cu victima, în casa tatălui acesteia, serviți de acesta, iar ulterior cei doi s-au deplasat la casa minorului, unde au continuat să consume alcool cumpărat de victimă, și mai apoi, aflați sub influența alcoolului, au convenit, la inițiativa victimei, să facă o plimbare cu vehiculul proprietatea părinților recurentului intervenient, fără știrea acestora, pe un drum public, în condițiile unui carosabil umed, fără purtarea centurii de siguranță. Cunoscând toate aceste împrejurări și fiind major, victima și-a asumat în integralitate riscul producerii unui accident rutier. Recurentul intervenient a arătat că, odată constatat faptul că victima a acționat cu intenție directă/indirectă, se impunea ca, prin raportare la prevederile art. 1371 din C. civ., coroborat cu art. 28 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, instanța să rețină o culpă majoritară în sarcina victimei și, prin urmare, să reducă în mod corespunzător daunele acordate. În drept, recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea de la dosarul de recurs, intimații reclamanți A., B., C., D., E. și F. au invocat excepția nulității ambelor recursuri, solicitând anularea acestora, având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în ipotezele de casare invocate; pe fond, au solicitat respingerea cererilor de recurs, ca nefondate. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimații reclamanți A., B., C., D., E. și F., recurenta G. S.A. a solicitat respingerea excepțiilor invocate și admiterea recursului.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursurilor invocată de intimații A., B., C., D., E. și F.; a admis în principiu recursurile declarate de pârâta G. S.A. și de intervenientul H. împotriva deciziei nr. 250 AP din 23 februarie 2022 a Curții de Apel Oradea – secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 7 martie 2023, ora 10:00, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 270 din C. proc. civ., nu este întemeiat. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta invocând în acest sens nerespectarea regulilor de procedură instituite de art. 270 din C. proc. civ. privind puterea doveditoare a înscrisului autentic. Înalta Curte constată că, în decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, a fost expus conținutul actelor juridice încheiate în formă autentică în care părțile au făcut declarații în legătură cu pretențiile civile formulate de reclamanți ca urmare a producerii accidentului rutier din data de 29.10.2016. Astfel, între persoana responsabilă de producerea pagubei, H., asistată de reprezentanții săi legali, asiguratul J. și numita K. (părinți), pe de o parte, și persoanele păgubite, A. și B. (părinții victimei I.) a intervenit, la data de 31.10.2016, un acord de mediere referitor la dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita, în care erau prezentați termenii în care părțile s-au împăcat în ceea ce privește pretențiile în legătură cu accidentul rutier. Ulterior, părțile au încheiat alte două înscrisuri intitulate Act de împăcare, autentificate sub nr. x/8.11.2016 și sub nr. x/12.12.2016 de BNP L., în considerarea pretențiilor aflate în legătură cu același accident rutier. Potrivit mențiunilor primului înscris, partea reclamantă A. și B., în nume propriu și în calitate de părinți ai minorilor D. și F., respectiv, E., în calitate moștenitori legali ai defunctului I., decedat în urma evenimentului rutier, au declarat că s-au împăcat cu H., condiționat de plata sumelor de 2.500 euro și 5.000 RON cu titlul de cheltuieli legate de înmormântare, care le-au fost achitate până la data autentificării actului. Înscrisul consemnează declarația părții reclamante potrivit căreia, în urma acestei împăcări, nu mai are niciun fel de pretenții - bănești, materiale sau de altă natură - nici de la părinții susnumitului, J. și K. și nici de la fiul lor H., după ce acesta devine major, în legătură cu acest accident. Potrivit celui de-al doilea înscris, partea reclamantă C., în nume propriu, a declarat că s-a împăcat cu H. condiționat de plata sumele de 2.500 euro și 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli legate de înmormântare, care i-au fost achitate până la data autentificării actului. Acest înscris conține declarația părții reclamante potrivit căreia, în urma acestei împăcări, nu mai are niciun fel de pretenții - bănești, materiale sau de altă natură - nici de la părinții susnumitului, J. și K., nici de la fiul lor H. după ce acesta devine major, în legătură cu acest accident. De asemenea, în decizia de casare, instanța de recurs a constatat că, prin apărările formulate, partea pârâtă a pretins că partea reclamantă nu mai este îndreptățită să solicite plata de despăgubiri de la asigurător pentru prejudiciul suferit prin producerea riscului asigurat, în considerarea faptului că acesta a fost reparat de asiguratul său și de persoana responsabilă de producerea pagubei, prin plata de despăgubiri, și, respectiv, în considerarea declarațiilor părții reclamante potrivit cărora că nu mai are alte pretenții nici de la asigurat și nici de la persoana responsabilă de producerea pagubei, consemnate în înțelegerile încheiate după producerea riscului asigurat. Aceste apărări au fost reiterate și în judecarea recursului în al doilea ciclu procesual, recurenta pârâtă susținând că, drept efect al actelor juridice menționate, obligația persoanei responsabile de producerea pagubei a fost stinsă. În raport de apărările menționate, constatând că, în primul ciclu procesual, instanța de apel nu a analizat efectele înțelegerilor intervenite între părți în ceea ce privește condiția reparării prejudiciului produs părții reclamante prin accidentul rutier, Înalta Curte a dispus ca instanța de trimitere să analizeze dacă acordurile încheiate de asigurat și partea responsabilă de producerea pagubei, pe de o parte, și persoanele prejudiciate, pe de altă parte, raportat la conținutul lor, reprezintă acte pur abdicative, de renunțare la însuși dreptul de despăgubire ce putea fi exercitat împotriva asigurătorului, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2016, ori împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, în temeiul dispozițiilor art. 1357 din C. civ., sau, dimpotrivă, reprezintă doar acorduri încheiate în vederea asigurării unor circumstanțe personale atenuante, necesar a fi fost întrebuințate în procesul penal care a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2017 al Judecătoriei Marghita, care însă nu au stins definitiv dreptul la despăgubire însoțit de o acțiune civilă corespunzătoare. Efectuând această analiză, în rejudecare, instanța de apel a concluzionat în sensul că înțelegerile intervenite între părți au avut scopul asigurării unor circumstanțe personale atenuante, stabilind, în urma administrării probei cu interogatoriul, că intenția reală a reclamanților nu a fost una pur abdicativă, ci concentrată pe ajutorarea autorului accidentului și a familiei acestuia, reclamanții dând curs solicitării familiei Mendea în sensul de a semna actele de împăcare pentru ca H. să nu "intre la închisoare". Împrejurarea că, pentru a analiza scopul acordurilor încheiate de asigurat și partea responsabilă de producerea pagubei, instanța de apel a administrat și proba cu interogatoriul părților nu reprezintă o încălcare a art. 270 din C. proc. civ.. Pe de o parte, chiar decizia de casare a impus analiza voinței reale a părților la efectuarea respectivelor declarații, ceea ce presupunea administrarea unor probe suplimentare în acest sens, proba cu interogatoriul fiind aptă să conducă la soluționarea cauzei sub acest aspect, având în vedere că stabilirea voinței reale, interne, presupune analiza unor fapte personale ale părții care și-a manifestat această voință. În acest sens, instanța de apel a avut în vedere circumstanțele de ordin subiectiv în care reclamanții au dat respectivele declarații, și anume, situația în care aceștia erau confruntați cu tragedia morții fulgerătoare a fiului lor, în condițiile în care autorul accidentului era copilul unei familii de care îi lega o prietenie veche. Pe de altă parte, conform alin. (1) al art. 270 din C. proc. civ., înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii. În raport de această prevedere legală, dovada contrară înscrisului autentic prin procedura înscrierii în fals privește constatările personale ale agentului instrumentator, percepute prin propriile lui simțuri. Astfel, puterea doveditoare a înscrisului autentic impune distincția între acele mențiuni care se referă la constatările personale ale notarului public sau ale altui agent instrumentator competent făcute prin propriile sale simțuri și în limitele atribuțiilor sale legale, caz în care aceste mențiuni fac dovada până la înscrierea în fals, întrucât se bucură de totala prezumție de veracitate, și declarațiile părților. În acest sens, conform alin. (2) al art. 270 din C. proc. civ., declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. prin care recurenta pârâtă a invocat nemotivarea deciziei recurate sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 nu poate fi reținut. Astfel, în decizia de casare s-a precizat că instanța de trimitere urmează a avea în vedere că partea pârâtă, în ceea ce privește răspunderea sa, în calitate de asigurător din contractul de asigurare încheiat cu asiguratul J., raportat la înscrisurile încheiate de părțile interesate, a susținut netemeinicia cererii de despăgubire deduse judecății justificat de împrejurarea că asiguratul său ar fi acoperit prin plată prejudiciul suferit de partea reclamantă, caz în care, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (art. 50 din Legea nr. 136/1995) nu ar mai subzista în sarcina acestuia și, pe cale de consecință, nici în sarcina sa vreo obligație de despăgubire a părții reclamante. Din cele expuse mai sus rezultă că incidența dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (art. 50 din Legea nr. 136/1995) urma a fi verificată de instanță numai în situația în care s-ar fi dovedit că asiguratul ar fi acoperit prin plată prejudiciul suferit de partea reclamantă, or, în cauză, astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a reținut că obligația invocată nu a fost stinsă prin plată, acordurile încheiate de asigurat și partea responsabilă de producerea pagubei, pe de o parte, și persoanele prejudiciate, pe de altă parte, raportat la conținutul lor, nereprezentând acte de renunțare la însuși dreptul de despăgubire. Împrejurarea că instanța de apel nu a dat relevanță probatorie răspunsurilor reclamanților, în cadrul probei cu interogatoriul, la întrebările adresate de recurenta pârâtă nu reprezintă un aspect de nelegalitate, instanța de fond fiind suverană în aprecierea probelor. Astfel, pe de o parte, instanța de apel a analizat toate împrejurările considerate ca având relevanță probatorie, iar pe de altă parte, aspectul învederat în acest sens de recurenta pârâtă, că reclamanții au declarat că nu mai au pretenții financiare de la intervenientul forțat, a fost avut în vedere de instanță, care însă a considerat că, în situația de fapt reținută, actele de împăcare nu reprezintă o renunțare la dreptul de despăgubire prin repararea integrală a prejudiciului, ele având doar scopul de a evita aplicarea pedepsei închisorii în privința intervenientului forțat. O eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, care este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecință, criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. În speță, analiza susținerilor recurentei prin care aceasta a criticat concluzia la care a ajuns instanța în privința intenției reale a părților ar reprezenta o reanalizare a probelor și o schimbare a situației de fapt reținute de instanțele de fond, ceea ce nu este permis în recurs. În ceea ce privește considerentele recurentei pârâte în sensul că nu există doi debitori distincți - G. și H. - care pot fi obligați la repararea prejudiciului cauzat membrilor familiei Canalaș în urma evenimentului din 29.10.2016, ci un singur debitor, H., pentru care răspunde G., în temeiul poliței RCA, este necesar a se arăta că recurenta pârâtă răspunde exclusiv pentru pagubele provocate de asiguratul său. Mecanismul răspunderii asigurătorului a fost evidențiat și în decizia nr. 1/2016 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care s-a arătat că dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat. Deși recursul în interesul legii a vizat expres doar problemele calității procesuale a asigurătorului de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule în procesul penal și ale limitelor răspunderii acestui asigurător, în considerentele deciziei s-a arătat că recursul în interesul legii vizează și tipul de răspundere ce îi incumbă asigurătorului. Astfel cum s-a arătat în decizia menționată, concluzia privind răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat este în acord atât cu dispozițiile legale care reglementează asigurarea de răspundere civilă obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul contractual care fundamentează raporturile juridice dintre părți. Acestea încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligația de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracțiune își are cauza în contraprestația asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare. Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract și că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparației integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii și al contractului, asumându-și o obligație proprie și nefiind ținut la reparație în condițiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat. Astfel, răspunderea asigurătorul R.C.A. se circumscrie limitelor rezultate din contractul de asigurare și lege, fiind însă posibilă și antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător. Într-adevăr, după cum a susținut și recurenta pârâtă, în situația stingerii obligației persoanei răspunzătoare nu mai subzistă obligația asigurătorului de reparare a prejudiciului însă în cauză, față de situația de fapt reținută de instanța de fond, nu a intervenit o cauză de stingere a obligației. De asemenea, Înalta Curte constată că este corespunzătoare realității împrejurarea arătată de recurenta pârâtă în cererea de recurs, în sensul că este irelevant dacă a fost sau nu parte la înțelegerile încheiate între membrii familiei Canalaș și membrii familiei Mendea, în decizia de casare arătându-se că partea pârâtă nu a invocat inopozabilitatea înțelegerilor intervenite între părți, astfel cum au fost consemnate în înscrisurile încheiate de asiguratul său, J., și de persoana responsabilă de producerea pagubei, H., și partea reclamantă, păgubită prin producerea riscului asigurat. Dimpotrivă, partea pârâtă a invocat în apărare aceste înțelegeri, susținând că ele impun constatarea netemeiniciei pretenției de despăgubire deduse judecății de partea reclamantă împotriva sa, în calitate de asigurător RCA. Motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în sensul că decizia recurată fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, nu este întemeiat, față de considerentele expuse anterior potrivit cărora, în stabilirea efectelor actelor juridice încheiate între părți, instanța de fond a apreciat că nu a existat o renunțare a reclamanților la dreptul de a solicita despăgubiri, nefiind astfel incidentă o cauză de stingere a obligației din raportul juridic dedus judecății. După cum s-a arătat mai sus, articolul menționat devenea incident în situația în care s-ar fi reținut că asiguratul ar fi acoperit prin plată prejudiciul suferit de partea reclamantă, caz în care nu ar subzista obligația asigurătorului de a despăgubi partea reclamantă, or nu aceasta este situația de fapt reținută în speță. Motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1266 din C. civ. nu este întemeiat. Acest articol reglementează interpretarea contractului după voința concordantă a părților, stabilind reguli de interpretare pentru determinarea conținutului contractului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute în temeiul său. Astfel, trebuie avute în vedere, potrivit art. 1266 alin. (2) din C. civ., elemente precum: scopul contractului, negocierile purtate de părți, practicile statornicite între acestea, comportamentul lor ulterior încheierii contractului, iar proba se poate realiza atât prin elemente intrinseci contractului, cât și prin elemente extrinseci acestuia. Din dezvoltarea motivului de recurs, rezultă că recurenta pârâtă nu a invocat faptul că instanța ar fi nesocotit criteriile legale în raport de care a procedat la interpretarea actului juridic, partea fiind în realitate nemulțumită de concluzia la care a ajuns instanța în urma aprecierii probelor. Astfel, susținerea recurentei pârâte în sensul că, din răspunsurile la interogatoriu, rezultă efectuarea plății către reclamanți pentru acoperirea prejudiciului moral și material suferit de aceștia în urma evenimentului din 29.10.2016 și împrejurarea că aceștia nu mai au nicio pretenție față de intervenientul forțat, nu pot fi reținute ca reprezentând o nerespectare a criteriilor legale de interpretare a contractului. Instanța de apel a avut în vedere aceste declarații din cuprinsul contractului, a reținut plata unor sume de bani, aspecte necontestate în cauză, însă a concluzionat că actele juridice astfel încheiate nu reprezintă o renunțare la dreptul de despăgubire prin repararea integrală a prejudiciului. Astfel, criticile recurentei pârâte prin care aceasta a considerat că scopul contractelor încheiate a fost acela de a acoperi prejudiciul produs prin fapta intervenientului forțat, părțile urmărind o împăcare totală, vizează modul în care instanța a apreciat probele administrate în cauză pentru a stabili voința reală a părților, aspect care excedează controlului instanței de recurs, neîncadrându-se în niciunul din motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. Împrejurarea arătată de recurenta pârâtă în sensul că prezentul litigiu ar fi fost declanșat ca urmare a intervenției unei societăți de avocatură nu reprezintă un aspect relevant în stabilirea voinței reale a părților la data încheierii actelor juridice întrucât nu este anterioară sau contemporană acelui moment, astfel încât ea nu este aptă să determine care au fost cauzele care au determinat efectuarea de către reclamanți a declarațiilor analizate de instanța de apel. Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 28 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, întemeiat în drept pe dispozițiile de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu poate fi reținut. Contrar susținerii recurentei pârâte, instanța de apel a analizat efectiv aspectele indicate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin dispozițiile deciziei de casare în vederea stabilirii cotei de culpă imputabile fiecărui participant la evenimentul rutier din 29.10.2016. Astfel, în decizia de casare s-a constatat că dispozițiile art. 28 alin. (1) din Normă au în vedere situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului stabilind că, într-un astfel de caz, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea de prejudiciu care îi este imputabilă, întinderea răspunderii fiecărei persoane urmând a fi constatată prin orice mijloc de probă. Alin. (2) al articolului menționat are în vedere un alt mijloc de probă, aplicabil în cazul în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, acest mijloc de probă fiind prezumția de culpă comună în cote egale. În decizia de casare s-a constatat că probatoriile administrate la judecata în fond a cauzei furnizau elemente factuale care permiteau evaluarea întinderii răspunderii victimei și a conducătorului vehiculului, astfel încât a stabilit că instanța de trimitere va statua motivat asupra părții din prejudiciu care este imputabilă pasagerului și conducătorului vehiculului, în acord cu dipozițiile alin. (1) al art. 28 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a aplicat prezumția instituită de alin. (2) al art. 28 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară ci a analizat, astfel cum impunea decizia de casare, probele administrate în cauză, în aplicarea alin. (1) al articolului menționat. Chiar dacă instanța de apel a ajuns la concluzia culpei egale, această concluzie nu este rezultatul aplicării unei prezumții, ci a analizei elementelor probatorii din speță, din interpretarea cărora instanța a stabilit întinderea răspunderii fiecărei persoane implicate în producerea accidentului. Susținerea recurentei pârâte în sensul că instanța de apel ar fi reținut în mod eronat faptul că nu ar exista elemente care să justifice o cotă diferențiată a culpei nu poate fi reținută, partea raportându-se la modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză, chestiune de netemeinicie care excedează controlului instanței de recurs, limitat la situațiile expuse în art. 488 din C. proc. civ. Contrar susținerii recurentei pârâte, aspectele reținute de instanța de apel în primul ciclu procesual cu privire la felul vinovăției victimei, pe care susține că nu le-a criticat în recurs, nu determină concluzia obligatorie a reținerii unui grad de culpă de 90 %, așa cum a indicat recurenta, cauza fiind trimisă spre rejudecare tocmai pentru ca instanța de apel să evalueze întinderea răspunderii victimei și a conducătorului vehiculului în producerea prejudiciului. Motivele de recurs invocate de recurentul intervenient, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., sunt, de asemenea, neîntemeiate. Împrejurările învederate de recurentul intervenient în dezvoltarea motivelor de recurs vizează conduita procesuală a reclamanților în cursul procesului penal, aspecte de fapt care au fost analizate de instanța de apel, aceasta concluzionând în sensul că intenția reală a reclamanților a fost aceea de a oferi elemente de circumstanțiere personală în dosarul penal deschis împotriva autorului accidentului. Astfel cum s-a arătat în cadrul analizei motivelor de recurs invocate de recurenta pârâtă în ceea ce privește efectele actelor juridice încheiate între părți, argumentele dezvoltate privesc modul în care instanța de apel s-a raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei care excedează controlului de legalitate al instanței de recurs. Motivele de recurs invocate de recurentul intervenient prin care acesta a apreciat că, față de voința expresă a părților rezultată din cele două înscrisuri autentice și din acordul de mediere încheiat în cauză, instanța de apel în mod greșit a probat cu interogatoriul peste valoarea probantă a înscrisului autentic nu pot fi reținute, pentru considerentele expuse mai sus în analiza motivului de recurs invocat în același sens de recurenta pârâtă, examinat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează analiza unei norme care reglementează probele în procesul civil. Susținerile recurentului intervenient în sensul că declarațiile reclamanților în care aceștia au arătat că nu mai au niciun fel de pretenții civile izvorând din accidentul rutier au valoarea unui act juridic unilateral irevocabil prin care au renunțat la dreptul de a solicita alte despăgubiri, nu pot fi reținute. Analizând, conform indicațiilor deciziei de casare, dacă acordurile încheiate de asigurat și persoana responsabilă de producerea pagubei, pe de o parte, și persoanele prejudiciate, pe de altă parte, ar reprezenta acte pur abdicative, de renunțare a însuși dreptul de despăgubire, instanța de apel a concluzionat că nu aceasta este natura juridică a respectivelor declarații. În consecință, nu se poate reține încălcarea art. 1270 alin. (2) coroborat cu art. 1325 din C. civ., așa cum a indicat recurentul, nefiind incident în cauză principiul invocat de acesta conform căruia căruia actul juridic unilateral este guvernat de principiul irevocabilității, în cauză nefiind constatată o renunțare la drept, cum greșit a considerat recurentul intervenient. Susținerile recurentului intervenient privind efectele declarațiilor reclamanților din actele juridice încheiate și interpretarea răspunsurilor acestora la interogatoriile administrate în fața instanței de apel nu pot fi reținute, acestea reprezentând chestiuni de netemeinicie care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs. De asemenea, împrejurarea invocată de recurentul intervenient vizând încheierea de către reclamanți a contractului de asistență juridică cu reprezentanții lor convenționali este lipsită de relevanță în aprecierea voinței reale a părților la momentul încheierii actelor juridice în discuție, pentru considerentele expuse în cadrul analizei motivului de recurs invocat în același sens de recurenta pârâtă. Motivele de recurs invocate de recurentul intervenient prin care acesta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 15 din O.U.G. nr. 54/2014, coroborat cu art. 2270 și 2267 alin. (1) din C. civ., în contextul în care, în opinia sa, prejudiciul era deja reparat integral, nu pot fi reținute, instanța de apel apreciind, contrar acestei susțineri, că efectul plăților efectuate și al declarațiilor părților nu este acela de renunțare la dreptul de despăgubire prin repararea integrală a prejudiciului. Susținerile recurentului intervenient privind existența unei culpe majoritare în sarcina victimei nu pot fi reținute, pentru considerentele arătate în cadrul analizei motivului de recurs invocat de recurenta pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 28 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul intervenient a arătat că instanța de apel în mod nelegal a reținut o culpă concurentă a victimei la producerea prejudiciului în proporție egală cu cea a șoferului deoarece, din probatoriul administrat, ar rezulta, în opinia sa, conform elementelor de fapt expuse, o altă concluzie. Astfel cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentelor considerente, motivele de recurs vizând aspecte de netemeinicie a hotarârii atacate, respectiv de reapreciere a probelor, nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., neputând forma astfel obiect de analiză în recurs. Reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta G. S.A. și de intervenientul H. împotriva deciziei nr. 250 AP din 23 februarie 2022 a Curții de Apel Oradea – secția I civilă,