ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 334/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea din București, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice și Primăria Municipiului București: - admiterea acțiunii de revendicare imobiliară astfel cum a fost formulată și obligarea pârâților la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1.404,04 mp, situat în București, str. x, sector 6; - modificarea Ordinului nr. 4210 din 08.08.2002, emis de Ministrul Educației și Cercetării (Anexa 1), rectificat prin Ordinul nr. 5807 din 16.11.2015, emis de Ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice (Anexa2), prin diminuarea cu 1.404,04 mp a suprafeței de teren deținută de Universitatea din București; - rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului București, corespunzătoare imobilului cu nr. cadastral x situat în București, str. x, în sensul diminuării corecte a suprafeței de teren înscrisă în prezent pe numele Universității din București, cu suprafața de 1.404,04 mp, ce aparține reclamantei; - rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului București, corespunzătoare imobilului cu nr. cadastral vechi x, situat în București, str. x, în sensul adăugării la suprafața deja înscrisă pe numele Centrului de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare și Membrane S.A., a suprafeței de teren ce face obiectul prezentei acțiuni de revendicare; - rectificarea cărții funciare a Universității din București privind dreptul de proprietate asupra trotuarului din Splaiul Independenței nr. 202B (fost 206), cu limita imobilului A. S.A., în conformitate cu dreptul de proprietate avut anterior emiterii Ordinului nr. 4210 din 08.08.2002 de către Ministrul Educației și Cercetării, întrucât A. S.A. este izolat total de către Universitatea din București, având doar o alee de acces de 1 m lățime, încălcându-se, astfel, normele SSM și PSI prevăzute de lege; - desființarea punctului de transformare de înaltă tensiune situat în vecinătatea clădirii administrative a unității care nu respectă distanța minimă admisă legal cu privire la pericolul iminent de radiere a personalului A. S.A., reglementat prin Ordinul AN RE nr. 4/2007; - plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept, au fost invocate prevederile art. 563, 566, 903, 907 și 908 din C. civ., prevederile art. 33 alin. (1) și art. 6, art. 12 alin. (9) - (1)/2, art. 14 din Legea 7/1996, H.G. 630/17.08.1995 și Protocolul din 19.12.1995 încheiat între A. S.A. și ICECHIM.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 397 din 11 martie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice, cu privire la capetele de cerere 1, 3, 4, 5 și 6; a respins capetele de cerere 1, 3, 4, 5 și 6, formulate împotriva Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act de renunțarea reclamantului la capătul 6 al acțiunii; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Universitatea din București, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice și Primăria Municipiului București, având ca obiect "revendicare imobiliară".

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 173 A din 08 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare și Membrane S.A. împotriva sentinței civile nr. 397 din 11 martie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 173 A din 08 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A. S.A. Recursul a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și a sentinței confirmată prin decizie, cu consecința trimiterii cauzei la Tribunalul București pentru o nouă judecată. În cadrul motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanțele de fond nu s-au pronunțat cu privire la cererea de rectificare a unei cărți funciare a Universității București - carte întocmită pentru un trotuar care împiedică accesul recurentului la Splaiul Independenței (pct. 5 din petitul cererii de chemare în judecată), reținând, în mod greșit, că și acest capăt de cerere ar fi în legătură cu revendicarea și că doar prin admiterea acțiunii în revendicare s-ar putea trece la analiza respectivei cereri, deși nu a susținut niciodată acest lucru, iar din probele administrate nu reiese că ar fi invocat un drept de proprietate pe trotuarul respectiv. Așadar, instanța de apel a stabilit că toate capetele de cerere privind rectificarea de cărți funciare sunt accesorii revendicării, considerent în raport de care nu a analizat pe fond cererea reclamantului, deși, atât prima instanță, cât și instanța de apel aveau această îndatorire, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., consecința fiind nulitatea sentinței și a deciziei atacate. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanțele de fond au încălcat dispozițiile legale care conduceau la concluzia existenței titlului său de proprietate și pe suprafața de 1.404 m.p. revendicată de la Universitatea București. În acest sens, a precizat că, în raport de art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, ICECHIM era, la data divizării, proprietarul terenului din patrimoniul său, indiferent dacă s-a realizat sau nu procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 privind eliberarea certificatului constatator al dreptului de proprietate; titlul de proprietate era Legea nr. 15/1991, iar operațiunile finalizate cu eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate erau doar operațiuni administrative pentru delimitarea în teren a suprafețelor aflate în proprietate (fost drept de administrare anterior Legii nr. 15/1990). În acest context legislativ, mențiunile din H.G. nr. 630/1995 privind transmiterea clădirilor și terenului aferent din administrarea ICECHIM în patrimonial recurentului nu pot fi înțelese decât ca transfer al dreptului de proprietate și nu al dreptului de administrare. Astfel, art. 2 din H.G. nr. 630/1995 precizează efectele patrimoniale ale acestui transfer, respectiv diminuarea patrimoniului ICECHIM corespunzător cu creșterea valorii capitalului social al recurentului; în practica anilor 1990-1995, creșterea valorii capitalului social al unei societăți privatizate se realiza exclusiv cu privire la valoarea bunurilor aflate în proprietate, iar nu cu privire la valoarea unui eventual drept de administrare sau de folosință, context în care instanțele de fond puteau constata că transferul patrimonial a vizat dreptul de proprietate și nu de administrare. De altfel, pentru clădiri și pentru terenul de 851 m.p. din cei 2255 m.p. deținuți de ICECHIM la data H.G. nr. 630/1995, nu s-a pus vreodată problema că s-ar fi transferat doar dreptul de administrare, iar terenul de 1.404 m.p. revendicat a avut același regim juridic cu terenul de 851 m.p. pentru care recurentul a obținut înscris constatator al dreptului de proprietate. A precizat că este împiedicat să folosească terenul de 1404 m.p., folosind efectiv doar o suprafață destinată parcării câtorva autovehicule și un drum de acces pe acest teren, drum folosit și de Universitatea București pentru accesul cu autovehicule pe terenul din fața clădirii recurentului. Deși, în H.G. nr. 630/1995, se face vorbire de o suprafață de teren care nu este indicată nici prin exprimare în valori absolute, în anexă s-a precizat exclusiv suprafața fiecărei clădiri atunci existente, fără ca anexa să prevadă și suprafața terenului aferent, astfel cum făcea trimitere art. 1 din aceeași hotărâre, așa incat ICECHIM nu putea transfera decât terenul pe care îl destinase prin divizare recurentului. După cum a precizat în apel, dar și în acțiunea introductivă, prin Ordinul Ministrului Industriei Petrolului și Chimiei nr. 388/03.03.1962, s-a cedat de către ICECHIM o suprafață de 32.621,30 m.p. din suprafața totală deținută de 34.876,30 m.p., rămânând în administrarea sa doar 2255 m.p. suprafață situată în Splaiul Independentței, nr. 206 (delimitarea suprafețelor fiind realizată și reprezentată în conformitate cu schița anexă la respectivul ordin); suprafața atunci cedată de ICECHIM a dobândit număr poștal 204, pe Splaiul Independenței. Așadar, cu încălcarea prevederilor legale de drept material la care s-a referit și cu greșita aplicare a legii la actele juridice întocmite, instanțele au decis, în mod nelegal, că recurentul nu are titlu de proprietate pentru suprafața de 1.404 m.p. revendicată, sens în care, ca urmare a casării, urmează să se analizeze nu doar acțiunea în revendicare, ci și cererea de anulare a ordinului invocat drept titlu de către Universitatea București, precum și cererile de rectificare a cărților funciare care atestă că aceasta ar fi proprietara terenului revendicat. Cu referire la situația de fapt, a arătat că instanțele de fond și apel au apreciat în mod greșit că titlul de proprietate al pârâtei Universitatea din București a fost Ordinul de Ministru nr. 4210/08.08.2002 și că A. S.A. (constituită prin H.G. nr. 671/1992, prin desprinderea de ICECHIM București) nu deține titlu de proprietate, cât timp dreptul de proprietate asupra terenului din Splaiul Independenței, nr. 206 este conferit de titlul de proprietate consemnat în H.G. nr. 630/1995 și Protocolul din 19 decembrie 1995 de punere în aplicare a respectivei hotărâri de guvern, încheiat între A. S.A. și ICECHIM, întocmit în baza art. 3 din H.G. nr. 630/1995. Titlul de proprietate al Universității din București (OM 4210/08.08.2002) încalcă normele de drept asupra proprietății garantate prin Constituția României, C.E.D.O. și deciziile Curții Constituționale, cu privire la art. 166 alin. (3) din Legea învățământului nr. 85/1995. În raport cu decizia Curții Constituționale nr. 145/08.05.2001, publicată înaintea emiterii O.M. 4210/08.08.2002, recurentul a susținut că Universitatea din București a înregistrat un imobil care nu îi aparținea din punct de vedere legal și constituțional (preluarea imobilului din Splaiul Independenței, nr. 206 nu presupune reintegrarea în baza materială a universității). Instanța nu a analizat proba depusă în apel reprezentată de adresa nr. x/12.07.1996, întrucât raționamentul în respingerea apelului a fost acela că ICECHIM nu era proprietar asupra terenului revendicat, ci doar administrator, deci, nu avea dreptul să-l dea în proprietate recurentului; ilegalitatea titlului de proprietate (OM 4210/08.08.2002) provine din faptul că Universitatea din București nu poate dovedi în mod legal preluarea suprafeței de teren de 1.404 m.p. din imobilul de la Splaiul Independenței, nr. 206 și nici preluarea suprafeței de teren de 13.117,66 m.p din domeniul public. Referitor la suprafața preluată din Splaiul Independenței, nr. 206, pârâta Universitatea București a recunoscut că nu deține niciun document de preluare, probă care nu a fost analizată de către cele două instanțe; o altă probă prezentată a fost adresa nr. x/01.03.2016, prin care Ministerul Educației atenționa Universitatea București cu privire la faptul că a mai existat un proces cu recurentul pentru un teren la același nr. 206, pe care aceasta 1-a pierdut. Recurentul a mai susținut că modul de soluționarea a cauzei în fond și apel denotă faptul că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil privind procedura judiciară și aplicarea corectă a legilor întrucât, la fond, reprezentantul său nu a fost lăsat să-și susțină cererea de chemare în judecată iar dezbaterile nu au fost contradictorii, în condițiile în care pârâții nu au fost prezenți la niciun termen de judecată și nu au depus niciun punct de vedere cu privire la probele noi pe care reclamanta le-a adus în proces iar, în apel, magistrații au soluționat cauza după numai un singur termen de judecată. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La data de 13 iulie 2022, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă Universitatea din București a depus întâmpinare, prin care, în principal, a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului declarat de recurentul-reclamant A. S.A., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată. În susținerea excepției nulității recursului, a arătat că aspectele invocate în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. vizează, de fapt, netemeinicia hotărârii atacate, iar analiza acestora presupune o devoluare a fondului cauzei și restabilirea altei situații de fapt raportată la probatoriul administrat, împrejurare incompatibilă cu judecata recursului, cale extraordinară de atac ce presupune analizarea aspectelor ce privesc legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Totodată, a apreciat că recurentul-reclamant a invocat mai multe acte normative în raport de care a făcut propriile analize, analogii și comparații, considerând că instanța de fond le-a interpretat greșit, ceea ce nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate și nu pot fi considerate o motivare a recursului în sensul legii. Pe fond, a susținut că decizia instanței de apel este temeinică și legală, fiind în deplin acord cu împrejurările de fapt și de drept ale speței deduse judecății. La data de 26 iulie 2022, prin poștă, recurentul-reclamant A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a apărărilor de fond formulate de intimata-pârâtă.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 01 noiembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare și Membrane S.A. împotriva deciziei civile nr. 173A din 08 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 28 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamant, raportat la actele și lucrările dosarului dar și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu referire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., în cadrul căruia recurentul a invocat încălcarea de către instanța de apel, dar și de către prima instanță, a dispozițiilor art. 5 alin. (1), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că nu s-au pronunțat cu privire la capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărții funciare a Universității București întocmite pentru un trotuar care împiedică accesul recurentului la Splaiul Independenței (pct. 5 din petitul cererii de chemare în judecată), în mod greșit apreciind că acesta ar avea caracter accesoriu față de acțiunea în revendicare, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului București, așa cum a fost modificată prin cererea formulată la data de 13.06.2019, reclamantul a solicitat să fie obligate pârâtele să îi lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în suprafață de 1.404,04 mp, situat în București, Splaiul Independenței, nr. 204, precum și să se dispună modificarea Ordinului ce constituie titlul de propriere al pârâtei Universitatea din București, în sensul diminuării suprafeței de teren deținute de aceasta cu 1.404,04 mp, și rectificarea unor cărți funciare deschise pe numele reclamantului și al pârâtei, astfel încât acestea să corespundă situației noi ce va rezulta în urma revendicării. Raportat la modul în care a fost formulată cererea și având în vedere dispozițiile art. 30 C. proc. civ., care reglementează cererile în justiție, Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de apel, ca și cea de fond, de altfel, a apreciat că acțiunea dedusă judecății are un capăt principal de cerere, reprezentat de acțiunea în revendicare, și 5 capete de cerere accesorii, soluționarea acestora din urmă depinzând de soluția pronunțată asupra cererii principale. Strict cu referire la capătul 5 de cerere, cu privire la care recurentul pretinde că instanțele de fond nu s-au pronunțat, calificându-l în mod greșit ca fiind un capăt de cerere accesoriu acțiunii în revendicare, Înalta Curte reține că, în concret, acesta a avut ca obiect rectificarea cărții funciare a Universității din București privind dreptul de proprietate asupra trotuarului din Splaiul Independenței nr. 202B (fost 206) cu limita imobilului A. S.A., în conformitate cu dreptul de proprietate avut anterior emiterii Ordinului nr. 4210 din 08.08.2002 de Ministrul Educației și Cercetării, Ordin cu privire la care, în cadrul unui alt capăt de cerere, reclamantul a solicitat modificarea, prin diminuarea suprafeței de teren deținute de Universitatea din București, cu suprafața de 1.404,04 mp, respectiv cu suprafața de teren care a constituit obiectul cererii principale, adică al revendicării. Rezultă clar, din propriile formulări ale reclamantului, interdependența existentă între aceste capete de cerere, fiind evident că rectificarea cărții funciare referitoare la trotuar, în conformitate cu dreptul de proprietate avut anterior emiterii Ordinului nr. 4210 din 08.08.2002 de Ministrul Educației și Cercetării, nu ar fi putut fi dispusă decât în condițiile modificării acestui Ordin în sensul excluderii suprafeței de 1.404, 04 mp, dacă acțiunea în revendicare formulată cu privire la această suprafață ar fi fost admisă. Or, în condițiile în care acțiunea în revendicare a suprafeței de 1.404,04 mp a fost respinsă ca neîntemeiată, instanța nu putea pronunța decât aceeași soluție și în privința cererilor accesorii, rectificarea cărților funciare și modificarea Ordinului nr. 4210/2002 neavând nicio justificare câtă vreme situația propietăților în litigiu a rămas aceeași. În consecință, Înalta Curte constată că, din această perspectivă, decizia instanței de apel este legală, în mod corect instanțele stabilind caracterul principal sau accesoriu, după caz, al capetelor de cerere cu care au fost învestite, în funcție de obiectul acestora și de raportul în care se află unele cu celelalte, conform art. 30 C. proc. civ. Cu referire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 5 alin. (1), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., rezultată din aceea că instanțele nu s-au pronunțat asupra capătului de cerere având ca obiect rectificarea cărții funciare a Universității București întocmite pentru un trotuar care împiedică accesul recurentului la Splaiul Independenței (pct. 5 din petitul cererii de chemare în judecată), Înalta Curte reține următoarele: Art. 5 alin. (1) C. proc. civ. stabilește pentru judecător obligația de a primi și soluționa orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii, această dispoziție fiind o aplicație a dreptului fundamental al accesului liber la justiție, înscris în art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție dar și a art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a dreptuilor omului, care consacră exigențele unui proces echitabil și care pune pe primul plan accesul la justiție, accesul la o instanță sau dreptul la un tribunal. Însă, accesul liber la justiție și îndatorirea corelativă a judecătorului de a primi și soluționa cererile deduse judecății, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ., nu înseamnă nicidecum că instanța este obligată să judece oricum și oricând, legea de drept civil precum și cea de drept procesual civil stabilind clar condițiile de exercitare a acțiunilor, competențele, regulile de procedură, procedurile de judecată, etc., care se pot folosi, fără ca prin aceasta să se încalce dreptul persoanei de a se adresa justiției, adică fără să fie socotite de plano, automat, îngrădiri ale accesului la justiție. Din această perspectivă, împrejurarea că, în speță, cererile accesorii au fost respinse fără a fi analizate pe fond nu poate fi subsumată unei încălcări a îndatoririi judecătorului de a primi și soluționa cererile de competența instanțelor judecătorști, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în realitate, aceste capete de cerere au fost soluționate cu respectarea regulilor și principiilor specifice procesului civil, în sensul că, în concret, au fost respinse în considerarea principiului accesorium sequitur principale (capătul accesoriu de cerere urmează soarta capătului principal). Nici încălcarea art. 22 alin. (6) și a art. 397 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reținută. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, principiu care este consacrat de art. 9 C. proc. civ., precum și, explicit sau implicit, de alte dispoziții legale, precum cele ale art. 22 alin. (6) și ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 9 alin. (2), obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În același sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Prin urmare, în raport de aceste dispoziții legale, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport de persoanele care figurează ca părți în proces. Verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că, atât instanța de apel, cât și cea de fond au soluționat cauza în limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, în sensul că s-au pronunțat asupra fiecărui capăt de cerere formulat de reclamant, împrejurarea că cererile accesorii au fost respinse în virtutea soluției date cererii principale, fără nicio altă analiză suplimentară, neechivalând cu încălcarea obligației impuse de art. 22 alin. (6), respectiv, de art. 397 alin. (1) C. proc. civ., susținerile în sens contrar formulate de recurentul reclamant fiind vădit nefondate. În considerarea celor mai sus reținute, criticile subsumate de recurent motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate ca neîntemiate. Nefondat este și cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia recurentul a susținut că instanțele au încălcat dispozițiile legale care conduceau la concluzia existenței titlului său de proprietate pentru suprafața de 1.404,04 m.p. revendicată de la Universitatea București. În esență, au fost reluate susținerile formulate în fața instanței devolutive cu referire la înscrisurile și actele normative care, în opinia recurentului, fac dovada dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu, acesta solicitând să se constate că, în raport de Ordinul Ministrului Industriei Petrolului și Chimiei nr. 388/03.03.1962, de H.G. nr. 834/1991 și H.G. nr. 630/1995, reclamanta are un titlu de proprietate asupra suprafeței revendicate de 1404,04 mp. De asemenea, au fost reiterate susținerile referitoare la nelegalitatea titlului pârâtei Universitatea din București, cu vaste trimiteri la situația de fapt și la materialul probator administrat, recurentul susținând că instanța de apel nu a analizat toate înscrisurile depuse la dosar. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în revendicare, respectiv modul în care instanța devolutivă a stabilit raporturile dintre părți, în considerarea dispozițiilor art. 563 din C. civ. Celelalte susțineri ale recurentului, care vizează situația de fapt și modul de interpretare a probelor, nu pot forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului. Astfel, nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurentul, invocând generic încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a făcut vaste referiri la interpretarea și aprecierea eronată a situației de fapt și a probelor, fără a indica în concret dispozițiile legale presupus încălcate, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., astfel că aceste susțineri nu vor fi analizate. Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 563 C. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a procedat la verificarea cu prioritate a titlului de proprietate exhibat de reclamant, admiterea acțiunii în revendicare presupunând, în primul rând, existența unui drept de proprietate valabil în patriomoniul celui ce solicită obligarea pârâtului la a-i recunoaște acel drept și la a-i preda bunul revendicat. Totodată, în virtutea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., reclamantul, care se pretinde proprietarul terenului în litigiu, este obligat să facă dovada dreptului său, susținerile referitoare la inexistența titlului pârâtei impunându-se a fi analizate numai dacă și după ce se stabilește, dincolo de orice dubiu, că dreptul de proprietate pe care reclamantul dorește să și-l apere pe calea acțiunii în revendicare există, este valabil. Așadar, pornind de la definiția dată de practica judiciară și de literatura de specialitate acțiunii în revendicare, în speță, instanța de apel a procedat la analiza înscrisurilor și actelor normative invocate de reclamant ca dovezi ale dreptului său de proprietate și a constatat că, în realitate, niciunul dintre acestea nu constituie titlu de proprietate în virtutea căruia reclamantul să poată revendica cu succes terenul în suprafață de 1404,04 mp. Susținerile recurentului în sensul că instanțele au încălcat dispozițiile legale care conduceau la concluzia existenței titlului său de proprietate pentru suprafața de 1404 m.p., revendicată de la Universitatea București, sunt lipsite de fundament. Ele pornesc de la premisa total eronată că ICECHIM, antecesoarea recurentei reclamante, ar fi avut în patrimoniu un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, dobândit prin efectul legii, drept pe care, la momentul divizării, l-a transmis recurentului și în virtutea căruia, aceasta din urmă a formulat prezenta acțiune în revendicare. Contrar susținerilor recurentelui, Înalta Curte constată că, în realitate, ICECHIM nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 2255 mp, ci doar un drept de administrare, astfel că, în virtutea principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține, la momentul divizării, ceea ce a transmis reclamantei și celorlalte societăți care au luat naștere odată cu aceasta din urmă, a fost tot un drept de administrare asupra terenurilor ce au fost transferate în patrimoniul lor. Că este așa, rezultă din cuprinsul Ordinului nr. 368 din 03.03.1962 al Industriei Petrolului și Chimiei, prin care ICECHIM a cedat Ministerului Învățământului și Culturii un teren în suprafață de 32.621,30 mp, precum și construcții, situate în București, Splaiul Independenței nr. 204-206, Ordinul făcând referiri explicite la dreptul de administrare asupra terenului ce a format obiectul său și nu la dreptul de proprietate, aceleași mențiuni existând și în Ordinul nr. 1438/1959. Se confirmă susținerea recurentului cu privire la faptul că transferul care a operat prin Ordinul mai sus menționat nu a vizat și suprafața de 2255 mp, însă, este corectă constatarea instanțelor de fond în sensul că acest teren a rămas în continuare în administrarea ICECHIM și nu în proprietatea sa. Concluzia este firească pentru că, atât timp cât, la momentul emiterii Ordinului, terenul, în ansamblul său, era în administrarea ICECHIM, după cedarea unei părți a acestuia, ceea ce a rămas în patrimoniul său a fost tot un drept de administrare asupra diferenței de teren, neexistând niciun element pe baza căruia să se poată susține și concluziona că terenul ar fi devenit proprietatea ICECHIM. De altfel, până la momentul divizării ICECHIM, în anul 1992, nu a intervenit nicio modificare în această privință. Așa cum corect s-a reținut de către instanțele de fond, A. a luat ființă în urma divizării ICECHIM, astfel cum rezultă din Minuta din 02.11.1992 înregistrată sub nr. x, ocazie cu care, a fost transferat cu titlu gratuit, din administrarea ICECHIM în patrimoniul A., o parte a imobilului situat în Splaiul Independenței nr. 202, respectiv construcții în suprafață de 700 mp și teren aferent. Pe de altă parte, prin Protocolul încheiat la data de 19.12.1995 pentru aplicarea H.G. nr. 630/1995, s-a dispus trecerea din administrarea ICECHIM în patrimoniul A. a clădirii în suprafață de 332,5 mp situate în Splaiul Independenței nr. 206 și a terenului aferent. Toate aceste acte se referă, în mod explicit și neechivoc, la dreptul de administrare al fostei ICECHIM, ceea ce justifică pe deplin concluzia că terenul a fost transferat în patrimoniul reclamantului doar sub acest titlu, astfel că acesta nu poate pretinde un drept de proprietate asupra lui. Singura suprafață de teren cu privire la care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate este cea de 850,96 mp, cu privire la care comisia A. constituită în temeiul H.G. nr. 834/1991 a stabilit că este necesară desfășurării activității societății. Dreptul de proprietate a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, fiind înscris în cartea funciară nr. x Recurentul consideră că, având același regim juridic cu suprafața 850,96 mp, ar trebui ca și pentru cei 1404,04 mp în litigiu să se recunoască dreptul de proprietate. Este adevărat că cele două sprafețe de teren provin din același corp, respectiv din terenul care a fost transferat în ptrimoniul A., din administrarea fostei ICECHIM, la momentul divizării acesteia din urmă. Însă, suprafața de 850,96 mp a făcut obiectul unei proceduri judiciare, finalizate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, care a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra ei. Or, a recunoaște, în virtutea acelei hotărâri judecătorești, un drept de proprietate și asupra terenului în suprafață de 1404,04 mp, doar pentru faptul că cele două suprafețe de teren au avut, cândva, același regim juridic, înseamnă a extinde, a recunoaște prin similitudine efectele acelei hotărâri și pentru un bun ce nu a făcut obiectul ei, lucru ce nu poate fi acceptat. Recurentul a mai susținut că, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, ar trebui să se considere că, la data divizării, ICECHIM era proprietarul terenului din patrimoniul său, indiferent dacă s-a realizat sau nu procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 privind eliberearea certificatului constatator al dreptului de proprietate. În virtutea aceleiași dispoziții legale, recurentul consideră că orice altă mențiune din actele referitoare la teren ar trebui să fie interpretată ca referindu-se la dreptul de proprietate, titlul de proprietate al ICECHIM fiind însăși Legea nr. 15/1991. Dispozițiile legale invocate de recurent, în forma în vigoare la data divizării ICECHIM, prevedeau că bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Practic, în virtutea primei teze a textului legal citat, recurentul consideră că, atât timp cât terenul se afla în patrimoniul ICECHIM, societatea a dobândit drept de proprietate asupra lui, indiferent de titlul sub care era deținut, ignorând, însă, teza finală a art. 20 care precizează în mod neechivoc faptul că fac excepției bunurile dobândite cu alt titlu. Or, câtă vreme în patrimoniul ICECHIM se regăsea doar dreptul de administrare asupra terenului, este evident că în privința acestuia devin incidente dispozițiile de excepție ale tezei finale a art. 20, împrejurare față de care, solicitarea recurentului de a se constata că, la data divăzării, ICECHIM era proprietara terenului din patrimoniului său, în virtutea legii (Legea nr. 15/1991) apare ca fiind vădit nefondată urmând a fi înlăturată ca atare. Recurentul a solicitat ca, în același context legislativ, mențiunile H.G. nr. 630/1995, privind transmiterea din administrarea ICECHIM în patrimoniul A. a clădirilor și terenului, să fie interpretate ca referindu-se la un transfer al dreptului de proprietate și nu al dreptului de administrare, invocând, în acest sens, dispozițiile art. 2 al aceluiași act normativ care precizează că efecetele patrimoniale ale acestui transfer constau în diminuarea patrimoniului ICECHIM corespunzător cu creșterea valorii capitalui social al A.. Câtă vreme, în practica anilor 1990-1995, creșterea valorii capitalului social al unei societăți privatizate se realiza exclusiv cu privire la valoarea bunurilor aflate în proprietate iar nu cu privire la valoarea unui eventual drept de administrare sau folosință, se poate constata că, de fapt, transferul patrimonial a vizat dreptul de proprietate și nu doar dreptul de administrare. Cererea nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, termenii actului normativ vizat sunt clari și neechivoci, astfel că nu necesită nicio interpretare, acesta referindu-se la transferul cu titlu gratuit, a unei părți din imobilul situat în municipiul București, Splaiul Independenței nr. 202, reprezentand construcții în suprafață de 700 mp și terenul aferent, din administrarea Institutului de Cercetari Chimice "Icechim" - București în patrimoniul Societății Comerciale "Centrul de cercetare pentru materiale macromoleculare și membrane" - S.A. București, iar, pe de altă parte, modalitatea de interpretare propusă de recurentă este lipsită de fundament juridic, aceasta fiind de natură a produce consecințe în planul efectelor pe care actul normativ în discuție și operațiunea juridică ce a avut loc prin acesta le produc, lucru ce nu poate fi acceptat. În consecință, Înalta Curte reține că în mod corect Curtea de Apel București a constatat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că deține în proprietate suprafața de teren revendicată, împrejurare față de care a menținut soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare. Susținerile recurentei cu privire la nelegalitatea titlului pârâtei nu vor fi analizate întrucât, așa cum a reținut și instanța de apel, câtă vreme reclamanta nu a dovedit propriul titlu de proprietate, pentru a justifica temeinicia pretențiilor deduse judecății, este lipsit de relevanță faptul că pârâta ar deține sau nu un titlu valabil cu privire la terenul în litigiu. Pentru motivele deja arătate în partea introductivă a considerentelor subsumate analizei motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., susținerile recurentei referitoare la situația de fapt și la probe nu vor fi avute în vedere. Cât privește afirmația potrivit căreia reclamantul nu a avut parte de un proces echitabil întrucât, la fond, reprezentantul său nu a fost lăsat să-și susțină cererea de chemare în judecată iar dezbaterile nu au fost contradictorii, în condițiile în care pârâții nu au fost prezenți la niciun termen de judecată și nu au depus niciun punct de vedere cu privire la probele noi pe care reclamanta le-a adus în proces iar, în apel, magistrații au soluționat cauza după numai un singur termen de judecată, Înalta Curte reține următoarele: În primul rând, criticile ce vizează modul în care s-a defășurat judecata la fond nu pot face obiect de analiză pentru instanța de recurs, câtă vreme au fost invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac, deci omisso medio. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care, atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac. În astfel de condiții, neinvocând critici în calea devolutivă de atac cu privire la modul în care s-a desfășurat judecata la fond, recurentul nu poate învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea procedurilor și încălcarea dreptuilor sale procesuale cu ocazia judecății în primă instanță, așa încât, motivul de recurs întemeiat pe susțineri invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac nu poate fi analizat de instanța de control judiciar. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia recurentul nu a avut parte de un proces echitabil întrucât, în apel, cauza a fost soluționată după numai un termen de judecată, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate primită câtă vreme recurentul nu a indicat și, cu atât mai puțin, nu a demonstrat, în ce mod i-au fost încălcate drepturile procesuale prin această manieră de soluționare a cauzei. Este adevărat că art. 6 alin. (1) teza I din C. proc. civ. reglementează dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, acesta fiind o aplicație a dispoziției constituționale înscrise în art. 21 alin. (3) potrivit căreia părțile au dreptul la un proces echitabil dar și a art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, care dispune că orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza în mod echitabil. Principiul dreptului la un proces echitabil presupune ca soluționarea cauzelor de către instanțele judecătorești să se facă cu respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, într-un termen care să nu determine lipsa de interes a cererii, etc., cu toate consecințele ce decurg din ele. Față de caracterul atât de complex al acestei noțiuni, se impune ca partea care invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil să indice în concret atât dreptul care i-a fost încălcat, cât și vătămarea suferită, pentru că, în caz contrar, nu se poate verifica dacă, raportat la situația invocată, drepturile și libertățile sale, în fața instanțelor de judecată, au fost respectate. Or, simpla afirmare a împrejurării că instanța de apel a soluționat cauza după numai un termen de judecată, fără nicio altă precizare cu privire la consecințele pe care acest lucru l-a avut asupra drepturilor procesuale ale recurentului, nu conține prin ea însăși concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil și nu justifică casarea deciziei atacate. În condițiile în care recurentul nu a arătat în ce constă prejudiciul suferit ca urmare a soluționării cauzei într-un singur termen de judecată, deci, în lipsa unei argumentări concrete în acest sens, Înalta Curte nu poate reține incidența niciunei nelegalități, cu atât mai mult cu cât, din verificarea încheierii de ședință de la termenul din data de 08.02.2022, rezultă că toate cererile părților prezente au fost discutate și soluționate prealabil închiderii cerecetării judecătorești și abia după aceea părțile au formulat concluzii cu privire la fondul cauzei, din cuprinsul încheierii nerezultând aspecte care să se constituie măcar în indicii ale încălcării vreunui drept procesual al recurentului. În consecință, nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. În considerarea celor mai sus reținute, constatând că niciuna dintre criticile formulate de reclamant nu justifică casarea decziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.