ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, la data de 30 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta U.A.T. Municipiul Iași, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să constate dreptul lor de proprietate, dobândit prin uzucapiune, asupra imobilului - teren în suprafață de 362,62 mp, situat în Iași, Aleea M. Sadoveanu nr. 11, județul Iași.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1167 din data de 12 februarie 2019, Judecătoria Iași și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, având în vedere valoarea obiectului cererii. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, la data de 12 martie 2019, sub nr. x/2019.

Hotărârea pronunțată în fond. Prin sentința civilă nr. 1373 din data de 4 iunie 2021, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Iași, a admis cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Iași, prin Primar, și a constatat că reclamanții au dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 362,62 mp, situat în mun. Iași, Aleea x, identificat în parcelele 1 C. civ. (147 mp) și 2V (216 mp), iar avându-se în vedere planul cadastral identificat în intravilanul mun. Iași în cv. 5, parcelele 178/2 (147 mp) și Vh. 179/2 (216 mp), prin punctele 1,2,3,4,5,6,7, 1 potrivit planului de amplasament și delimitare a imobilului și memoriului tehnic, în baza cărora a fost avizat de OCPI Iași raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală întocmit în cauză de d-l expert C..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă: Prin decizia civilă nr. 598 din data de 9 decembrie 2021, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 6 ianuarie 2022, Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a admis cererea de apel formulată de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Iași, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 1373 din data de 4 iunie 2021 pronunțate de Tribunalul Iași, sentință pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Iași, prin Primar.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 598 din data de 9 decembrie 2021, au declarat recurs reclamanții A. și B., invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În esență, recurenții au susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că posesia nu a fost exercitată sub nume de proprietar. Au arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile legale pentru constatarea uzucapiunii de 30 de ani, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, condiții care se referă la exercitarea unei posesii utile în cadrul unui termen de 30 de ani. Posesia este utilă atunci când nu este afectată de un viciu iar regularitatea posesiei, adică faptul că ea este utilă, se prezumă, urmând ca cel care afirmă contrariul, respectiv că posesia este afectată de un viciu, să facă această dovadă. Recurenții au solicitat să se constate că posesia exercitată de autorul lor și apoi de ei înșiși are caracter util, în cauză neprobându-se faptul că terenul care face obiectul litigiului ar fi fost dat în folosință, așa cum s-a întâmplat cu cei 1012 mp teren, iar din anul 1990 și până în prezent au trecut peste 30 ani. Recurenții au mai susținut că instanța de apel nu a motivat hotărârea referitor la perioada scursă după anul 1989 până în prezent, limitându-se la a reține inexistența elementului psihologic (animus). Or, este contrară logicii afirmația conform căreia reclamanții și autorul lor nu au posedat în nume de proprietar, cât timp suprafața care face obiectul cauzei face parte din același corp de teren cu suprafața de 1012 mp dobândită în proprietate, asupra întregii suprafețe de teren fiind efectuate lucrări specifice unui adevărat proprietar. Rațiunea instituției uzucapiunii de 30 ani este aceea ca, prin exercitarea unei posesii utile timp îndelungat, posesorul să devină proprietar, or, activitățile întreprinse de reclamanți și de autorul lor au fost și sunt efectuate în nume de proprietar. Recurenții au invocat Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a reținut că: "în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective". În opinia recurenților, argumentul exprimat de instanța de apel conform căruia autorul reclamanților a avut aceeași atitudine subiectivă față de întreaga suprafață de teren, nefiind probat că pentru suprafața de 1012 mp ar fi stăpânit ca un detentor precar, iar pentru suprafața de 362,62 mp ar fi stăpânit ca un proprietar nu poate fi primit, instanța de apel neluând în calcul întreaga perioadă în care a existat posesia neîntreruptă asupra suprafeței de teren în litigiu. Mai mult decât atât, utilitatea/regularitatea posesiei se prezumă, urmând ca cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu să facă această dovadă. Posesorul este prezumat că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că posedă pentru altul, or, este evident că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material în condițiile în care recurenții consideră că au făcut dovada posesiei utile, iar terenul pentru care se cere constatarea uzucapiunii nu a fost dat în folosință și nici nu poate fi identificat vreun proprietar al său. In consecință, recurenții au solicitat să se constate că este îndeplinită această condiție a posesiei utile de cel puțin 30 ani, după cum sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ., posesia fiind continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, așa cum în mod judicios a reținut a instanța de fond. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, reclamanții au susținut că în mod greșit instanța de apel a înlăturat declarația martorului D. ca fiind vagă și imprecisă, printr-o motivare insuficientă, fără a proceda la readministrarea acestei probe pentru a-și crea propria convingere cu privire la situația dedusă judecății. Mai mult decât atât, instanța de apel a apreciat că declarația martorului nu conține informații concrete și corecte, dar nu a motivat în niciun fel această afirmație, limitându-se la a o exclude din ansamblul de probe necesare soluționării cauzei. Or, această manieră de interpretare și aplicare a legii nu asigură valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală și art. 6 din Convenție, de vreme ce, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 28 iunie 2005. E. împotriva României, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006) dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr "auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile Convenției impunând instanțelor naționale obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale pârților pentru a le aprecia pertinente, aceasta incluzând readministrarea unei probe pe care instanța de apel o considera insuficientă sau vaga, în așa fel încât sa își creeze singura propria opinie asupra acesteia. Toate acestea pot fi subsumate obligației instanței de a da dovada de rol activ si de a lamuri cauza sub toate aspectele, cu atât mai mult cu cat este vorba de o instanță de apel. Recurenții apreciază că, din această perspectivă, hotărârea dată în apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivarea fiind vagă și imprecisă, ceea ce echivalează cu lipsa motivelor pentru care s-a procedat la admiterea apelului. În cauză nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 septembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 598 din data de 9 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă și a fixat termen de judecată la data 17 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamanți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. În esență, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au solicitat să se constate că au dobândit, prin uzucapiunea de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului – teren în suprafață de 362,62 mp, situat în Iași, Aleea M. Sadoveanu nr. 11, susținând că acesta a fost stăpânit de autorul lor, A., încă din anul 1987, alături de suprafața de 1012 mp care figura în actele de proprietate, iar după decesul lui de către ei, posesia exercitată fiind continuă, publică, netulburată și sub nume de proprietar. Prima instanță a admis acțiunea reținând că, în cauză, se invocă joncțiunea posesiei reclamanților cu cea exercitată de tatăl lor, A., decedat la 15.06.2003, că posesia a fost continuă și neîntreruptă, pașnică și publică, aspecte dovedite cu declarația martorului D., și că, din felul în care reclamanții și autorul lor s-au comportat cu privire la imobil, reiese intenția acestora de a se comporta ca proprietari ai imobilului, exercitând, așadar, o posesie sub nume de proprietar, aspect confirmat prin depoziția aceluiași martor precum și de menționarea terenului în registrul agricol. Instanța de fond a concluzionat, astfel, că posesia exercitată de autorul reclamanților și apoi de către reclamanți are caracter util, că de la data la care s-a început exercitarea posesiei asupra terenului și până la momentul de față au trecut mai mult de 30 de ani, că terenul ce face obiectul cauzei nu este afectat de detalii de sistematizare și că, prin emiterea titlului de proprietate nr. x/27.02.1992 pe numele autorului A., pentru suprafața de 1012 mp teren aferent locuinței din Iași, Aleea x (teren care este învecinat cu terenul ce face obiectul cauzei și care au fost stăpânite împreună) organele statului i-au recunoscut autorului reclamanților dreptul la acest teren, astfel că nu se poate aprecia că acesta a fost un simplu detentor precar. În apel, soluția a fost schimbată în sensul că acțiunea reclamanților a fost respinsă ca nefondată, instanța de control judiciar apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 1847 C. civ. de la 1864 în privința posesiei reclamanților. În concret, instanța de apel a constatat că posesia exercitată de reclamanți nu a fost una sub nume de proprietar, întrucât suprafața de teren în litigiu a fost în proprietatea F., fiind situată într-o zonă ce a format obiectul colectivizării, și a fost atribuită în folosință autorului reclamanților anterior anului 1990, așa cum rezultă din cuprinsul contractului de schimb de locuințe autentificat sub nr. x/23.07.1987, încheiat între A. și G., pe de o parte, și H., de cealaltă parte, în care se arată în mod expres că terenul în suprafață de 1012 mp aferent locuinței din Iași, Aleea x (dobândită de soții Bordea în urma schimbului) trece în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, urmând ca soților Bordea să li se atribuie în folosință pe durata existenței construcției terenul necesar, precum și din autorizația pentru înstrăinare de construcții nr. x/15.07.1987 eliberată de Consiliul Popular al Municipiului Iași, în care se menționează că suprafața de 1012 mp teren aferent locuinței din Iași, Aleea x reintră în proprietatea Statului și se atribuie soților Bordea. Pe de altă parte, Curtea a constatat că suprafața de 362,62 mp în litigiu face parte din același corp de teren cu suprafața de 1012 mp teren pentru care s-a eliberat titlul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, împrejurare față de care s-a apreciat că autorul reclamanților a avut aceiași atitudine subiectivă față de întreaga suprafață de teren aferentă locuinței situate în Iași, Aleea x, nefiind probat faptul că pentru suprafața de 1012 mp teren situat în Iași, Aleea x autorul reclamanților ar fi stăpânit terenul, fiind conștient că are calitatea de detentor precar, respectiv că are doar un drept de folosință, iar în ce privește suprafața de 362,62 mp, că s-ar fi comportat ca un proprietar, având astfel o posesie utilă în înțelesul legii, cu atât mai mult cu cât autorul reclamantului, până în momentul emiterii titlului de proprietate, nici nu știa unde este individualizată, ca amplasament, suprafața respectivă de teren deținută în plus. Cu alte cuvinte, autorul reclamanților știa că terenul nu îi aparține și că îl utilizează cu acordul autorității administrativ teritoriale locale în perioada de până în anul 1990, astfel că acesta nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar, un argument în plus în acest sens fiind și împrejurarea că, în registrul posesorilor din anul 1990, figura ca posesor al acestui teren H.. Dacă autorul reclamanților s-ar fi comportat ca un proprietar față de suprafața de teren în cauză, ar fi efectuat demersuri pentru înscrierea terenului în evidențele fiscale/agricole, sau alte evidențe, cum este registrul posesorilor, or, în lipsa unei astfel de atitudini nu se poate reține prezumția legală simplă instituită de art. 1854 din vechiul C. civ. Instanța de apel a apreciat că declarația martorului D. nu poate constitui o probă de natură a dovedi elementul subiectiv (animus) al posesiei autorului reclamanților, dat fiind că aceasta este vagă și imprecisă, fără a conține informații concrete și corecte cu privire la suprafața de teren în discuție și amplasarea temporală a elementelor relatate, astfel că a înlăturat-o din ansamblul materialului probator, reținând, în consecință, că, pentru terenul în suprafață de 362,62 mp, nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii câtă vreme posesia autorului reclamanților, anterior anului 1990, nu îndeplinește cerințele art. 1847 C. civ., în sensul că nu a fost utilă. Declarând recurs împotriva deciziei Curții de Apel Iași, reclamanții au susținut, sub un prim aspect, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., că instanța de apel a apreciat în mod greșit că posesia nu a fost exercitată sub nume de proprietar, în cauză fiind îndeplinite toate condițiile legale pentru constatarea uzucapiunii de 30 de ani. Prin urmare, Înalta Curte are de analizat dacă, raportat la situația juridică a lotului de teren în suprafață de 362,62 m, rezultată din modul în care a intrat în stăpânirea autorului reclamanților și din modul în care acesta dar și reclamanții înșiși s-au comportat cu privire la el, se poate reține că posesia exercitată de aceștia a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, în sensul art. 1847 C. civ., pentru a se putea constata că a intervenit uzucapiunea, sau că, dimpotrivă, aceasta a fost afectată de viciul precarității, astfel că, lipsindu-i elementul animus domini, nu poate fi avută în vedere pentru ca reclamanții să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenului ca efect al uzucapiunii. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că uzucapiunea este acea instituție juridică care permite nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații juridice deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. Uzucapiunea constituie și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permițându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real. Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-și producă efectele, este necesară îndeplinirea a doua condiții: posesia sa fie utilă, adică o posesie propriu zisă și neviciată, și posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credință. În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru". Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar". Așa cum a reținut și instanța de apel, posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat și apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speță, a dreptului de proprietate. Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt: elementul material, respectiv, contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosință, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.), și elementul psihologic, respectiv, intenția celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar. Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiași persoane a celor două elemente, respectiv elementul material și elementul intențional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenței elementelor sale. Pentru elementul psihologic – care este mai greu de dovedit – C. civ. a instituit doua prezumții legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existența unui raport obligațional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speță, reclamanții, ar deține pentru altul și nu pentru sine. Raportând aceste aspecte teoretice la situația de fapt rezultată din probe, așa cum a fost reținută de instanța de apel și care nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că, în speță, posesia exercitată de reclamanți asupra terenului în litigiu nu îndeplinește condițiile cumulative impuse de art. 1847 C. civ., respectiv pe aceea a exercitării sale sub nume de proprietar, uzucapiunea de 30 de ani neputând opera. Astfel, terenul în suprafață de 362,62 mp cu privire la care se solicită constatarea intervenirii uzucapiunii de 30 de ani, face parte din același corp de teren cu suprafața de 1012 mp teren pe care autorul reclamanților l-a avut în posesie începând cu anul 1987 și pentru care a obținut titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. Acest aspect a fost reținut ca atare de instanța de apel și nu a fost contestat de părțile din proces. Așa cum rezultă din cuprinsul contractului de schimb de locuințe autentificat sub nr. x/23.07.1987, încheiat între A. și G., pe de o parte, și H., pe de altă parte, terenul în suprafață de 1012 mp era aferent locuinței din Iași, Aleea x (dobândită de soții Bordea în urma schimbului) acesta trecând, la momentul încheierii contractului, în proprietatea statului, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, soților Bordea atribuindu-li-se în folosință, pe durata existenței construcției, doar terenul necesar. Acest lucru rezultă și din cuprinsul autorizației pentru înstrăinare de construcții nr. x/15.07.1987, în care se menționează că suprafața de 1012 mp teren aferent locuinței din Iași, Aleea x reintră în proprietatea Statului și se atribuie soților Bordea, iar lui H. i se transmite, în aceleași condiții, dreptul de folosință asupra suprafeței de 18,55 mp din terenul construit și neconstruit pe care se află amplasat blocul Y5 (dobândit de d-na H. în urma contractului de schimb încheiat cu soții Bordea). După apariția Legii nr. 18/1991, autorului reclamanților, A., i s-a eliberat titlul de proprietate nr. x/27.02.1992, pentru suprafața de 1012 mp teren situat în Iași, Aleea x, aferent locuinței ce a făcut obiectul schimbului. În raport de aceste aspecte de fapt, este evident că, începând cu anul 1987, când terenul în suprafață de 1012 mp i-a fost atribuit în folosință autorului reclamanților, și până în anul 1992, când acesta a obținut titlul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, A. a avut calitatea de detentor precar al suprafeței respective, acesta știind că terenul nu îi aparține și că îl utilizează cu acordul autorității administrativ teritoriale locale. În condițiile în care, așa cum înșiși reclamanții susțin, autorul lor și apoi ei au stăpânit, în fapt, încă de la început, mai mult decât le-a fost atribuit în folosință, respectiv au stăpânit în plus suprafața de 362,62 mp, ce face obiectul prezentei cauze, suprafață care face parte din același corp de teren cu suprafața de 1012 mp, apare ca fiind pe deplin justificată concluzia instanței de apel în sensul că atitudinea subiectivă a autorului reclamanților cu privire la această suprafață de teren a fost aceeași, astfel că se impune a se reține calitatea de detentor precar și în privința acesteia. Nu există niciun element concret pe baza căruia să se poată aprecia că autorul reclamanților ar fi stăpânit terenul în suprafață de 1012 mp fiind conștient că are calitatea de detentor precar, respectiv că are doar un drept de folosință, dar că, în ce privește suprafața de 362,62 mp, s-ar fi comportat ca un proprietar, având astfel o posesie utilă în înțelesul legii, cu atât mai mult cu cât, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, până în momentul emiterii titlului de proprietate, autorul reclamanților nici nu știa care este suprafața deținută în plus și unde este situată. În aceste condiții, singura concluzie pertinentă este aceea că autorul reclamanților a avut aceeași atitudine subiectivă față de întreaga suprafață de teren aferentă locuinței situate în Iași, Aleea x, respectiv că a știut că terenul (atât cei 1012 mp atribuiți în folosință, cât și cei 362,62 mp stăpâniți în plus) nu îi aparține și că îl folosește cu acordul unității administrativ teritoriale, ceea ce înseamnă că acesta a avut doar calitatea de detentor precar, calitate care nu poate avea ca efect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 1853 C. civ., potrivit cărora "actele ce exercitam asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a acestuia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului sau." Fiind, așadar, vorba despre acte efectuate cu îngăduința proprietarului (în accepțiunea termenului astfel cum este amintit de art. 1853 alin. (2) C. civ.) o astfel de folosință exercitată de autorul reclamanților nu poate fi calificată ca fiind o posesie sub nume de proprietar întrucât îi lipsește elementul intențional, animus domini, astfel că ea este o detenție precară. În condițiile în care terenul în litigiu a fost folosit cu îngăduința unității administrativ teritoriale, este evident că prezumția instituită de art. 1854 C. civ. (posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume proprietar), a fost răsturnată, în cauză probându-se că autorul reclamanților, în fapt, a posedat pentru altul. Specificul detenție precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială a lucrului exercitându-se pentru altul și nu pentru sine. Precaritatea echivalează cu lipsa posesiei, ceea ce înseamnă că, perioada cuprinsă între anul 1987 și 1990 (mai precis, anul 1992, când autorului reclamanților i s-a eliberat titlul de proprietate pentru suprafața de 1012 mp) nu poate fi avută în vedere la calcularea termenului uzucapiunii de 30 de ani, soluția instanței de apel fiind legală din această perspectivă. Precaritatea posesiei încetează și detenția precară se poate transforma în posesie, prin intervertirea titlului, în situațiile expres și limitativ prevăzute de lege, și anume: a) în ipoteza în care deținătorul lucrului primește, cu bună credință de la o terță persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privința lucrului; b) în cazul când deținătorul bunului neagă dreptul celui de la care îl deține, prin acte de rezistență trebuie însă să fie astfel exprimate încât să nu lase nici o îndoială asupra schimbării intervenite în elementul intențional al posesiei; c) când detentorul precar transmite stăpânirea lucrului printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, unui terț de bună-credință, acesta din urmă începe să stăpânească bunul dobândit ca un posesor, considerându-se proprietar, cu toate că cel care i l-a transmis nu avea această calitate; d) când transmiterea posesiei de la un detentor precar se face printr-un act cu titlu universal, iar succesorul este de bună-credință. Or, în speță, nu există niciuna dintre aceste situații, astfel încât detenția exercitată de autorul reclamanților, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietății asupra imobilului în litigiu. Este adevărat că instanța de apel nu a mai făcut nicio analiză cu privire la posesia exercitată după anul 1990. Însă, o astfel de analiză nici nu mai era necesară câtă vreme perioada cuprinsă între anul 1990 și anul 2018, când a fost introdusă acțiunea ce face obiectul cauzei de față, este mai mică de 30 de ani (28 ani), ceea ce înseamnă că, indiferent de concluziile la care s-ar ajunge cu privire la întrunirea cerințelor art. 1847 C. civ., posesia exercitată de reclamanți și de autorul acestora, după ce A. a devenit proprietarul terenului în suprafață de 1012 mp, nu îndeplinește cea de-a doua condiție impusă de art. 1890 C. civ. de la 1864, respectiv aceea de a fi exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani. Așadar, chiar dacă s-ar presupune ori s-ar constata că posesia exercitată după anul 1990 ar fi fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, în sensul art. 1847 Coc civil, aceasta nu ar fi suficientă pentru a uzucapa întrucât, conform art. 1890 C. civ., pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, să-și producă efectele este necesar nu doar ca posesia sa fie utilă, ci și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, ceea ce, evident, nu se reține în cauză. Recurenții au invocat Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, însă aceasta nu are incidență în cauză întrucât vizează o situație diferită, respectiv, posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune, în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, precum și a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar, ceea ce nu este cazul în speță. În consecință, nu se impune nicio analiză suplimentară, aceasta cu atât mai mult cu cât nici recurenții nu au formulat nicio critică concretă cu privire la legalitatea hotărârii atacate din perspectiva acestei decizii, invocarea sa fiind pur formală. În considerarea celor mai sus reținute, Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, instanța de apel interpretând și aplicând corect normele de drept material cuprinse în art. 1847 C. civ. de la 1864, susținerile în sens contrar formulate de recurenți neputând fi primite. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., reclamanții au susținut că în mod greșit instanța de apel a înlăturat declarația martorului D. ca fiind vagă și imprecisă, printr-o motivare insuficientă, fără a proceda la readministrarea acestei probe pentru a-și crea propria convingere cu privire la situația dedusă judecății. Mai mult decât atât, instanța de apel a apreciat că declarația martorului nu conține informații concrete și corecte, dar nu a motivat în niciun fel această afirmație, limitându-se la a o exclude din ansamblul de probe necesare soluționării cauzei. Or, această manieră de a proceda nu asigură valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 și 24 din Legea fundamentală și de art. 6 din Convenție, instanțele având obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților pentru a le aprecia pertinente, aceasta incluzând readministrarea unei probe pe care instanța de apel o consideră insuficientă sau vaga, în așa fel încât sa își creeze singură propria opinie asupra ei. Toate acestea pot fi subsumate obligației instanței de a da dovadă de rol activ si de a lamuri cauza sub toate aspectele, cu atât mai mult cu cat este vorba de o instanță de apel. Recurenții apreciază că, din această perspectivă, hotărârea dată în apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivarea fiind vagă și imprecisă, ceea ce echivalează cu lipsa motivelor pentru care s-a procedat la admiterea apelului. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Curtea reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat reoferindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat, reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că instanța de apel a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către pârât dar și apărărilor reclamanților, motivarea deciziei pronunțate în apel cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost schimbată sentința, cu referiri exprese la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate și la dispozițiile de drept material aplicabile. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă în dispozitiv instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Deși recurenții susțin că instanța de apel nu a motivat de ce a apreciat ca fiind vagă și imprecisă declarația martorului și nici nu a argumentat afirmația potrivit căreia depoziția respectivă nu ar conține informații concrete și corecte, Înalta Curte constată că din considerentele deciziei atacate rezultă cu prisosință contrariul acestor susțineri. Astfel, Curtea de Apel a arătat în mod explicit că declarația martorului D. nu poate fi reținută în privința dovedirii elementului subiectiv al posesiei autorului reclamanților, dat fiind că aceasta este vagă și imprecisă, fără a conține informații concrete și corecte cu privire la suprafața de teren în discuție și la amplasarea temporală a elementelor relatate. Cu alte cuvinte, instanța de apel a apreciat că, atât timp cât referirile martorului la terenul stăpânit de autorul reclamanților au fost generice, fără precizări concrete cu privire la suprafața de 362,62 mp pentru care se solicită constatarea intervenirii uzucapiunii, depoziția martorului nu poate constitui o probă de natură a demonstra că reclamanții și autorul lor s-au comportat ca adevărați proprietari ai terenului în litigiu. Declarația martorului nu a fost înlăturată din ansamblul probator, așa cum eronat susțin recurenții, ci a fost analizată de instanța de apel în contextul întregului material probator administrat, aprecierea finală fiind aceea că, raportat la teza probatorie invocată, ea nu este concludentă. Or, judecătorul este liber în a aprecia probele, în a determina puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului iar, în cauză, Înalta Curtea constată, contrar opiniei recurenților, că instanța de apel a argumentat suficient motivul pentru care depoziția martorului nu este concludentă, indicând, în același timp, celelalte probe care justifică concluzia la care a ajuns cu privire la neîndeplinirea condițiilor art. 1847 C. civ. Împrejurarea că recurenții reclamanți sunt nemulțumiți de modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat probele precum și de concluzia la care a ajuns cu privire la pretențiile deduse judecății, nu justifică incidența în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât această situație nu echivalează cu lipsa motivării sau cu existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale mai sus menționate. Nu i se poate reproșa instanței de apel nici faptul că nu a procedat la readministrarea probei testimoniale pentru a-și crea propria convingere cu privire la aceasta și la situația dedusă judecății, cum susțin recurenții. C. proc. civ. cuprinde dispoziții importante cu privire la probe și la ceea ce poate face instanța de apel în materie de probe. Relevante, în acest sens, sunt dispozițiile art. 470 alin. (1) și (4), ale art. 478 alin. (2) și cele ale art. 479 alin. (2) C. proc. civ., din economia cărora rezultă că instanța are următoarele posibilități: să refacă în totalitate probele administrate la prima instanță; să refacă numai o parte din acest probe și să le mențină pe celelalte; să administreze alte probe, folosind și celelalte probe administrate de prima instanță; să pronunțe decizia numai în baza dovezilor administrate la prima instanță fără a le mai reface sau completa prin administrarea de probe noi. Refacerea probelor se dispune de către instanța de apel în cazul în care constată că proba respectivă, administrată la instanța de fond, se impune a fi invalidată pentru neregularități săvârșite cu ocazia administrării ei. De exemplu, în cazul unei expertize, omisiunea expertului de a cita părțile potrivit art. 335 alin. (1) C. proc. civ., reprezintă o cauză de nulitate a raportului de expertiză care poate justifica decizia instanței de apel de a reface proba respectivă în calea de atac. Raportat la aceste aspecte, este evident că în speță nu se impunea readministrarea probei testimoniale câtă vreme depoziția martorului a fost înlăturată, nu ca urmare a constatării unor eventuale neregularități cu ocazia consemnării ei la fond, ci pur și simplu pentru faptul că, în procesul de analizare și apreciere a materialului probator, instanța devolutivă a considerat că ea nu este concludentă, chestiune care, în mod evident, nu se circumscrie situațiilor la care se referă art. 479 alin. (2) C. proc. civ. și care să justifice refacerea probatoriului. Nu pot fi primite nici susținerile recurenților referitoare la lipsa de rol activ a instanței de apel în lămurirea cauzei sub toate aspectele prin administrarea probelor pe care le considera necesare. Este adevărat că procesul civil este guvernat și de principiul rolului activ al judecătorului, rol care, între altele, se manifestă, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare. Însă, având în vedere că procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Regula este pe deplin aplicabilă și în calea de atac a apelului, chiar dacă aceasta are caracter devolutiv, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilind în mod expres că "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Această limită a caracterului devolutiv al apelului constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale care se aplică și în fața instanței de control judiciar, ea exprimând ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel. Raportat la aceste aspecte dar și la dispozițiile legale referitoare la regimul probelor în apel, anterior citate, este evident că ordonarea unor probe din oficiu nu constituie o obligație pentru judecător, ci doar o facultate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ceea ce este esențial în cauză, probele din oficiu nu pot fi ordonate decât în cadrul procesual cu care instanța a fost învestită. Or, în apel nu au fost solicitate probe noi iar faptul că instanța de control judiciar, reanalizând situația de fapt și probele administrate la fond, a apreciat că declarația martorului D., pe care s-a întemeiat soluția primei instanțe, nu este elocventă, nu obliga la administrarea altor probe din oficiu pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Curtea de Apel a exercitat controlul de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate în limitele învestirii sale, stabilite prin cererea de apel, a analizat toate susținerile și apărările părților, hotărârea atacată cu recurs respectând cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză, împrejurare față de care Înalta Curte constată că nici criticile subsumate de reclamanți celui de-al doilea motiv de recurs nu pot fi primite, dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil în cauză. Cât privește modul în care instanța de apel a apreciat situația de fapt și probatoriul administrat, acesta nu poate face obiect de analiză pentru instanța de recurs întrucât nu constituie un aspect de nelegalitate a deciziei atacate, în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci de netemeinicie, care excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi exercitat controlul judiciar în această cale extraordinară de atac. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.