ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 35/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 12 decembrie 2014, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții UAT Iași prin Primar și C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că au dobândit în proprietate, prin prescripție achizitivă (uzucapiune), terenul intravilan situat în municipiul Iași, șos. x, având suprafața totală de aproximativ 2753 mp, din care suprafața de 1372 mp se află în x, parcelele x, iar suprafața de 1381 mp se află în x, parcelele x. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1890 și art. 1847 C. civ., cu aplicarea art. 201 din Legea nr. 71/2011. Judecătoria Iași, secția civilă, prin Sentința nr. 11034 din 5 octombrie 2015, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, față de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., constatând că valoarea imobilului (teren) care face obiectul cererii de chemare în judecată este, prin raportare la grilele notariale, de aproximativ 693.119,96 RON.

Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul Iași, secția I civilă, prin Sentința nr. 463 din 7 martie 2017, a respins cererea promovată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ-Teritorială Iași și C.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin Decizia nr. 508 din 28 iunie 2018, prin care s-a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei, reclamanții B. și A. au declarat recurs, solicitând, prin prisma pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, pe fond, admiterea, în parte, a acțiunii, constatându-se că au dobândit în proprietate, prin uzucapiune, suprafața de 1836 mp, situată în Iași, șos. x, determinată de pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, ... 19, 20, 21 … 24 din raportul de expertiză efectuat de D. Au criticat hotărârile ca fiind nelegale pentru aplicarea în mod greșit a dispozițiilor art. 1847 - 1855 C. civ. de la 1865 și ale Legii nr. 213/1998. Au arătat că în ceea ce privește posesia este evident că aceasta există atâta timp cât stăpânesc bunul - teren și acesta este îngrădit, aspect necontestat în speță. Referitor la momentul începerii posesiei, au indicat anul 1955, când ascendenții recurenților au declarat imobilul la administrația financiară, aspect reținut prin hotărârile atacate. Au precizat, în acest context, faptul că depunerea, odată cu înregistrarea la administrația financiară, a unei schițe pe numele vechiului proprietar nu poate fi interpretată în sensul că au început să posede pentru un altul, atâta timp cât înscrierea în evidențele fiscale a fost efectuată în nume propriu. Au înțeles a se prevala de o decizie a instanței supreme (nr. 70 din 30 august 1979 a Tribunalului Suprem) în sensul că proba posesiei se va putea face, în ceea ce privește dreptul de proprietate, prin plata impozitelor și a celorlalte taxe referitoare la imobil și/sau prin înscrierea imobilului la circa financiară, aspect dovedit în cauză și necontestat de către pârâți. În ceea ce privește caracterul neîntrerupt al posesiei, recurenții au arătat că, în conformitate cu art. 1849 C. civ., posesia se întrerupe prin modurile și după regulile prescrise în art. 1863 și art. 1909, art. 1850 stabilind o prezumție relativă de continuitate și neîntrerupere în favoarea posesorului. Deoarece art. 1909 din C. civ. de la 1864 se referă la bunurile mobile, iar art. 1863 era considerat implicit abrogat de prevederile Decretului nr. 167/1958, recurenții au apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din decret, în cauză nefăcându-se dovada vreunei recunoașteri, în ceea ce-i privește a dreptului de proprietate al altei persoane, nici a existenței vreunei acțiuni în justiție a altei persoane împotriva lor ori a unui act începător de executare. De altfel, chiar și în ipoteza considerării ca neabrogate a dispozițiilor art. 1863 și următ. din vechiul C. civ., recurenții au opinat că întreruperea prescripției tot nu ar fi operat, în condițiile în care respectivele prevederi sunt similare celor ale Decretului nr. 167/1958. În acest context, au susținut că nu poate fi reținut că posesia a fost întreruptă în anii 1988 - 1990 raportat la aspectul că terenul situat în T28 parcela x ar fi fost în administrarea Inspectoratului silvic, atâta timp cât conform adresei x din 18 aprilie 2018 emisă de Direcția Silvică Iași, terenul situat în șos. x nu a fost administrat vreodată de RNP Romsilva, inclusiv în perioada anterioară anului 1990 (în motivarea deciziei, instanța reținând o altă adresă emisă de Romsilva, deși cea menționată anterior face referire expres la terenul uzucapat). Pe de altă parte, au precizat că prin acțiunea introductivă de instanță au solicitat a se constata uzucapiunea doar în ceea ce privește terenul situat în Iași, șos. x - parcelele x. În ceea ce privește caracterul public al posesiei, au arătat că deși dispozițiile C. civ. nu definesc acest caracter, prin prisma art. 1852 care se referă la posesia clandestină, menționează că, după cum a rezultat chiar din declarațiile martorului E., recurenții locuiesc în imobil cel puțin din anul 1970 de când îi cunoaște. Referitor la condiția ca posesia să fie făcută sub nume de proprietar, s-au prevalat de dispozițiile art. 1854 C. civ., opinând că atâta timp cât nu s-a făcut dovada că sunt detentori precari, posesia este sub nume de proprietar. Au arătat, în acest context, că intimata-pârâtă UAT Iași nu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, ceea ce înseamnă că a recunoscut că este proprietara imobilului uzucapat de recurenți și nu a depus niciun document potrivit căruia au posedat terenul în baza unui titlu emis de aceasta. În ceea ce privește chesoanele edificate pe teren - canale de colectare a apei pluviale - au arătat că acestea sunt necesare regularizării scurgerilor pe versanți conform art. 48 lit. d) din Legea nr. 107/1996, republicată, însă nicio prevedere a acestei legi nu include terenurile pe care respectivele chesoane sunt construite în domeniul public. De altfel, conform pct. III din Anexa Legii nr. 213/1998, modificată, terenurile pe care sunt edificate lucrări hidrotehnice necesare regularizării scurgerilor pe versanți nu sunt incluse în domeniul public al comunei sau orașului, instanța de apel făcând o greșită apreciere prin reținerea caracterului exemplificativ al enumerării din anexă. Mai mult, dispozițiile Legii nr. 107/1996 sunt dispoziții speciale în raport de cele ale Legii nr. 213/1998, iar respectivele chesoane sunt construite în anul 1970, așa cum a rezultat din adresa din 1 noiembrie 2017 emisă de pârâtă. Referitor la imobilul - casă și teren ce aparțin statului român, intabulate în CF nr. x a municipiului Iași, au menționat că acestea nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Procedura de filtru Completarea la raport, întocmită după reluarea procedurii în urma suspendării dispuse conform art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a fost analizată în completul filtru, fiind comunicată părților, iar prin Încheierea din 29 mai 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei nr. 508 din 28 iunie 2018 a Curții de Apel Iași, secția civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 18 septembrie 2019, termen la care s-a suspendat judecata pentru lipsa părților.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-au formulat întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - În primul rând, criticile referitoare la elementele de fapt ale exercitării posesiei stabilite de instanțele de fond pe baza probelor administrate în cauză, nu pot face obiect al cenzurii în recurs, limitate strict la aspecte de nelegalitate. Astfel, nu se constituie în obiect al controlului de nelegalitate situația de fapt referitoare la durata posesiunii, care nu a putut fi reținută ca circumscrisă celei de 30 ani, față de elementele fapt stabilite de instanțe - contrar poziției, inconsecvente de altfel, pretinse de către reclamanți care în motivele de recurs au susținut că aceasta ar fi început în anul 1955, iar în fața instanței de fond, ca începând în 1970. Sub acest aspect, instanța de apel, evaluând mijloacele de probă, a constatat că în anul 1955 (cel pretins ca moment de început al termenului prescripției achizitive) a avut loc, în realitate, înscrierea imobilului în evidențele fiscale pe baza schiței manuale întocmite de fostul proprietar, C. și că o declarație de impunere, de către reclamanți, s-a făcut abia în anul 2002 (cu privire la o suprafață de teren de 1.299,06 mp din terenul solicitat de 2753 mp) și de asemenea, că abia pentru anul 2015 s-a făcut dovada emiterii unor decizii de impunere (dar doar pentru imobilul din Șos. x, nu și pentru cel de la 22, pretins de asemenea,m prin acțiune). La fel, s-a constatat că în perioada 1988 - 1990, în Registrul posesorilor, cu privire la suprafața de teren înscrisă în parcela nr. x nu figurau reclamanții, ci Municipiul Iași care deținerea terenul în administrare operativă, fiind în posesia Inspectoratului Silvic. Astfel, având în vedere, pe de o parte, inadvertențele regăsite chiar în poziția procesuală a reclamanților în legătură cu momentul de începere a cursului prescripției și pe de altă parte, elementele probatorii valorificate de instanțele fondului, care au demonstrat existența a diferite mențiuni în legătură cu înregistrarea posesorilor, alții decât reclamanții, respectiv a plătitorilor de impozite în evidențele fiscale ale statului, în mod corect s-a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 1890 C. civ., care impun un termen de 30 ani pentru a face posibilă dobândirea proprietății imobiliare prin exercitarea posesiei. De aceea, susținerea recurenților- reclamanți în sensul că posesia ar fi avut caracter neîntrerupt, cu referire la dispozițiile art. 1849 C. civ. și la prevederile corespunzătoare din art. 16 Decretul nr. 167/1958, este lipsită de pertinență și fără suport în considerentele deciziei de apel, în contextul în care instanța nu a reținut incidența vreunui caz întreruptiv de prescripție ci, în principal și în mod prioritar, aspectul referitor la neîmplinirea termenului prescripției achizitive raportat la momentul la care s-a putut considera că a început cursul prescripției. Tot astfel, critica recurenților - făcută cu trimitere la o decizie a fostului Tribunal Suprem - conform căreia dovada posesiei se poate realiza și prin plata impozitelor, nu este de natură să combată și respectiv, să demonstreze în vreun fel nelegalitatea deciziei atacate, raportat la considerentele reținute pe acest aspect, conform cărora "reclamanții nu au indicat din ce an au plătit impozit și când au declarat bunul imobil, neaducând dovezi privitoare la plata impozitului în perioada în care au susținut că au avut posesia neîntreruptă (din anul 1970), actele legate de calculul impozitului, depuse de reclamanți, datând din anul 2015, iar intimata făcând referire la anul 2002 a fiind cel al declarării bunului". Așadar, nu se poate pretinde că instanța nu a valorificat respectivele dovezi referitoare la plata impozitelor pe terenul exercitării posesiei, numai că datele relevante rezultate în legătură cu momentul plății nu au permis concluzia împlinirii termenului prescripției achizitive. - Chiar admițându-se că durata posesiei s-ar fi desfășurat de-a lungul a 30 de ani, ea nu îndeplinea oricum, condițiile unei posesii utile pentru a avea efect achizitiv, așa cum corect reține instanța de apel. Astfel, afectarea în mare parte a terenului de o serie de construcții hidrotehnice (șase chesoane de captare a apei subterane în vederea combaterii eroziunii și alunecărilor de teren) îl plasează, într-adevăr, sub aspectul regimului juridic, sferei bunurilor domeniului public, așadar inalienabile și insesizabile, nesusceptibile a face obiectul prescripției achizitive. Contrar susținerii recurenților, astfel de construcții hidrotehnice de hidroameliorații au o afectațiune ce interesează domeniul public (în raportul de expertiză consemnându-se de altfel, că începând cu 1 ianuarie 1990, terenul se află în administrarea Consiliului local ca bun ce face parte din domeniul public). Împrejurarea că asemenea construcții (împreună cu terenul aferent) nu se regăsesc ca atare reglementate, în regim de proprietate publică, prin Legea apelor nr. 107/1996 este lipsită de relevanța juridică pretinsă de recurenți având în vedere că actul normativ care constituie sediul materiei în ce privește proprietatea publică și regimul juridic al acesteia este Legea nr. 213/1998. Or, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 "domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean". De aceea, în mod corect a făcut instanța de apel referire la acest act normativ pentru a reține regimul juridic specific al terenului afectat de asemenea de construcții, cu incidența corelativă a dispozițiilor art. 1844 C. civ. (conform cărora nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care nu pot fi obiecte de proprietate privată, fiind scoase în afara circuitului civil). De asemenea, reținerea în considerentele deciziei atacate, ca elemente de fapt, a aspectelor referitoare la formularea unor cereri de restituire a terenului pe temeiul Legii nr. 169/1997 și respectiv, de notificare, în vederea retrocedării, conform Legii nr. 10/2001, de către foștii proprietari, are semnificația, din punct de vedere juridic, unei contestări a caracterului util al posesiei. Aceasta întrucât prin pretinderea restituirii bunului de către foștii proprietari se pune în discuție însăși posesia sub nume de proprietar a actualului posesor. Pe linia aceleiași precarități a posesiei a reținut instanța de apel, cu trimitere la proba testimonială administrată de prima instanță a fondului, faptul că reclamanții nu sunt cunoscuți ca posedând imobilul - construit (care a fost naționalizat) și terenul sub nume de proprietari. În consecință, întreaga situație de fapt, așa cum a fost reținută de instanțele fondului au dus la concluzia corectă, a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1847 C. civ., pentru ca posesia exercitată de reclamanți să poată fi considerată una utilă, achizitivă a dreptului de proprietate, criticile de nelegalitate formulate având caracter nefondat. Pentru toate considerentele arătate, decizia atacată are caracter legal, motivul reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident, recursul urmând să fie respins ca nefondat.