ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 966/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 16.10.2020, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24262 din 28.09.2020, obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 1.456,04 RON reprezentând penalități de întârziere și plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 631 din data de 20.04.2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 631 din data de 20.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A.. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanțele de asigurare sunt definite ca fiind - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Analizând textul în discuție, se poate observa că el operează cu două teze. Într-o primă teză se arată faptul că reprezintă creanțe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare. în cea de-a doua teză, se menționează că reprezintă creanțe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizații și prime. În aceste condiții, o primă problemă care se ridică este aceea de a determina dacă enumerarea făcută în teza a doua a textului "despăgubiri/indemnizații, precum și prime" este una exemplificativă, sau una limitativă. Vaslorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. (122) – (127) din Decizia ICCJ nr. 29/2020 se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplicativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare. Astfel: (124) "Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural: - "creanțe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate acestea creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare." (127) "Așadar, linia logică a reglementarii este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale etc), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanța sa reprezintă creanță de asigurare și va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON." În considerarea celor de mai sus, apreciază că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă, și reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. Odată clarificat acest aspect, rămâne de stabilit dacă penalitățile de întârziere și/sau cheltuielile de judecată sunt datorate de asigurătorul aflat în faliment în baza contractului de asigurare (caz în care ele reprezintă creanțe de asigurări), sau dacă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare (caz în care ele nu reprezintă creanțe de asigurări). În continuare, recurenta-reclamantă arată că, relevant este faptul dacă penalitățile de întârziere și/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalități și/sau cheltuieli. Aceasta întrucât criteriul în funcție de care se califică o sumă ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 23/2014, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Argumentul este unul eronat și contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/20111, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege. Conform art. 3 din Legea nr. 136/1995: "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin prezenta lege." Conform art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011: "Condițiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, și de prezenta normă." În plus, întreaga doctrină civilă recunoaște existența contractelor obligatorii cu conținut stabilit prin lege și încadrează contractul de asigurare RCA în această categorie de contracte. "Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune condițiile contractuale sunt impuse de o parte care fie că este puternică din punct de vedere economic, fie că dispune de un monopol, la contractele obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar contracte forțate, condițiile încheierii lor sunt delimitate, impuse de lege. Este exemplul,..., asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule" [C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria Generală a Obligațiilor, Ed. AII, București]. Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 ajungem în mod indubitabil la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege, și că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare - reprezintă practic conținutul contractului de asigurare. În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 37 alin. (1) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare. Conform art. 26 alin. (1) din Normă: Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de persoana prejudiciată. Conform art. 38 alin. (1) din Normă: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător" Nu există niciun argument pentru care penalitățile de întârziere prevăzute la art. 38 alin. (1) din Normă să nu fie privite ca fiind datorate în baza contractului de asigurare RCA. Respingând contestația formulată de B. pe motiv că penalitățile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Raționamentul cu care operează Legea nr. 213/2015 este unul relativ simplu și are la bază două idei principale. Este creanță de asigurare orice suma este datorata în baza unui contract de asigurare (art. 4 alin. (1) lit. a) din Lege). În calitatea sa de garant, Fondul trebuie să garanteze plata creanțelor de asigurare. Nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanțe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Nicăieri nu se prevede un astfel de criteriu sau condiție pentru calificarea unei sume ca fiind creanță de asigurare. Și cu toate acestea, instanța de fond a calificat penalitățile de întârziere ca nefiind creanțe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, ignorând în același timp criteriul de calificare prevăzut de lege și validat de înalta Curte prin Decizia nr. 29/2020 (ca suma să fie datorată în baza unui contract de asigurare). Procedând în această manieră, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, încălcând totodată aceste dispoziții legale. Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, (ele reprezentând un accesoriu) nu conduc la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA. Argumentul prin care se susține că penalitățile sunt sancțiuni aplicate asigurătorului, și că din acest motiv ele nu ar fi datorate în baza contractului de asigurare este nefondat. Este de esența oricărei penalități să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părțile contractante, însă acest lucru nu înseamnă ca penalitatea în discuție nu își are sursa în contract. Ori de câte ori o penalitate este reglementată prin contract, ea își are sursa în respectivul contract. Hotărârera recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Analizând trimiterile făcute de B. la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța a reținut că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Conform art. 18 din Legea nr. 213/2015: (1) Fondul se subroga în toate drepturile creditorilor de asigurări Io concurența sumelor pe care Ie-a plătit din disponibilitățile sale. (2) Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi si/sau cheltuieli pe care acesta Ie-a achitat din resursele sale. Așa cum se poate observa, cele două texte vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilitatiile sale dobânzi si/sau cheltuieli, și că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul ar fi plătit aceste sume (dobânzi și cheltuieli) ca urmare a unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor. Ca instituție de drept civil, subrogația reprezintă posibilitatea celui care a despăgubit pe asigurat de a se subroga în drepturile acestuia împotriva celui răspunzător de producerea daunei.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că sancțiunea penalităților și obligația plății cheltuielilor de judecată survin în urma unor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare, ce implică în mod necesar culpa asigurătorului, ulterior producerii evenimentului asigurat și stabilirii despăgubirii aferente, raporturi juridice ce nu au fost avute în vedere în definițiile cuprinse la art. 4 din Legea nr. 213/2015 sau în Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014 sau Legea nr. 246/2015. Prin urmare, având în vedere că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare, acestea nu fac parte din creanțele de asigurări definite potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005 și nu pot fi plătite recurentei-reclamante din fondurile sale.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 septembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 feburarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24262/28.09.2020, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1.456,04 RON reprezentând penalități de întârziere și plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea litigiului. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răpsunde punctual motivelor invocate. Un prim aspect ce trebuie reliefat este faptul că, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia nu rezultă că partea a arătat, în mod concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde aceasta, limitându-se să menționeze că motivarea instanței de fond este nelegală și netemeinică și nu ține cont de normele legale incidente în cauză, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat este incidentă în cauză - nemotivarea hotărârea sau mențiuni contradictorii. Or, în condițiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții, instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată neputând fi reținută. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de către instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 2, art. 4 și art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune, raportat la finalitatea lor concretă. În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare. Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraților din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanțelor de asigurări, reprezentând obligații civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului C. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, și anume înscrierea creanței la masa credală. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reține că în dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, precum și cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuție nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., reținute, de altfel, și de către judecătorul fondului, care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalitățile de întârziere și fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul C. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă. În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul D. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și a considerentelor reținute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate. De asemenea, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în cauză. În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. În speță, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24262/28.09.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.