ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1943/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02.04.2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.06.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. S.A. la data de 31.08.2022 a formulat cerere adițională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.06.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 885 din data de 03.05.2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată; a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât; a admis cereea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1295 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlu de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 238,54 RON. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat. A respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 885 din data de 03.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. arată că hotărârea primei instanței este pronunțată cu aplicare greșită și încălcare normelor de drept material, respectiv prevederile art. 1531 și art. 1535 C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu privire încălcarea art. 1531 și art. 1535 C. civ.. se arată că FGA a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, iar acest fapt nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, așa cum a reținut prima instanță. Soluționarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptățită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Cu privire încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se arată că, potrivit acestor dispoziții FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare", însă nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă susține că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a arătat că soluția primei instanțe este pronunțată cu încălcarea competentei exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii nr. 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Urmarea procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obține despăgubiri de la recurentul-pârât, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancțiunea inadmisibilității cererilor, astfel cum instanțele de judecată din întreaga țară au statuat, precum și ICCJ în mod repetat a stabilit.

În cauza de față, intimata nu a solicitat penalitățile/dobânzile pretinse prin acțiune de la recurentul-pârât, astfel încât prevederile Legii nr. 213/2015 au fost încălcate, solicitarea acestor accesorii la despăgubiri solicitate și achitate direct în fața instanței de judecată fiind inadmisibilă, atât ca urmare a încălcării dispozițiilor exprese ale Legii nr. 213/2015, dar și prin încălcarea principiului accesorium sequtur principale, precum și a principiului separației puterilor în stat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că, în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința recurată, prima instanță a reținut: "Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 05.06.2018...reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de garantare a asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de FGA, prin care aceasta refuză plata sumei totale de 7913561,09 RON ("Decizia FGA"), rezultată dintr-un număr de 435 de cereri de plată menționate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei FGA, cu consecința obligării FGA la plata sumelor solicitate conform cererilor de plată.)"

Prin urmare, intimata a solicitat CAB în cadrul dosarului nr. x/2018 atât anularea deciziei FGA nr. 14452/2018, cât și obligarea la plata despăgubirilor solicitate prin cererile de plata respinse prin decizie. Faptul că instanța de judecată nu a obligat FGA direct la plata despăgubirilor solicitate - ci a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată -, s-a făcut în respectul dispozițiilor exprese ale Legii nr. 213/2015 ce dau în competența exclusivă și expresă a FGA analiza cererilor de plată depuse de creditorii unui asigurător în faliment, urmând ca soluția administrativă a Fondului să facă obiectul verificării legalității de către instanța de contencios administrativ, dar această soluție a instanței nu anulează faptul cert că A. a cerut instanței de judecată, în 2018, obligarea FGA la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de plată invocată în prezenta cauză.

Or, dacă prin acțiunea de față intimata solicită penalități/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestația ce a făcut obiectul dosar x/2018, nu există nicio justificare legală sau rațională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor - așa cum a făcut-o - și plata de penalități sau dobânzi, în temeiul legii, așa cum pretinde în cauza de față.

Concluzionând, recurentul-pârât susține că este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, pe baza dispozițiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată nu dovedește existența unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ.

Pe cale de consecință, cererea intimatei privind obligarea pârâtului în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, actualizată la plata de dobânzi legale este inadmisibilă și din perspectiva aplicării prevederilor Legii nr. 554/2004 nu numai a Legii nr. 213/2015, art. 19 din legea contenciosului administrativ având un caracter de excepție față de regula instituită de art. 8 din aceeași lege, excepție ce constă în condiționarea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, situație care nu se regăsește în cauza de față, reclamanta solicitând penalități sau dobânzi în temeiul legii și nu al evaluării pretinsului prejudiciu.

Prin urmare instanța de fond în mod greșit a identificat ca act administrativ vătămător contestat în instanță decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 ca fiind condiția premisă prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 și îndeplinită de acțiunea intimatei de vreme ce intimata- titularul dreptului dedus judecății - identifică și numește o altă cauză a prejudiciului pretins suferit ce se dorește a fi reparat prin acțiunea de față, respectiv soluționarea cu întârziere a cererii de plată în discuție, care, în opinia intimatei - i-a adus un prejudiciu considerabil, afirmând ca a reușit să recupereze doar "8,24% din creanțe".

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția tardivității, ridicată prin întâmpinare, dreptul material la acțiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate prin cererea de plată nr. x/12.12.2016 fiind stins.

Acest termen trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător în funcție de care se poate aprecia dacă cererea de plată a fost soluționată în termen sau nu, iar în cauza de față evident că acest termen a trecut demult, iar faptul că se cer accesorii a căror prescriere se face diferit nu are nici relevanță de vreme ce dreptul material la acțiune s-a stins prin prescripție de mai bine de 2 ani.

Față de aceste împrejurări soluția acordării de care instanța de fond a dobânzilor legale penalizatoare de la data emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 și până la data de 29.10.2021 este nelegală, sumele în discuție, nici dacă ar fi datorate, nu ar mai putea fi pretinse prin acțiune în justiție, dreptul material la acțiune fiind prescris.

Recurentul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 05 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată a sumei de 1295 RON înregistrate la FGA sub nr. x/12.12.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, iar prin cererea modificatoare a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/12.12.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât, a admis, în parte cererea reclamantei și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1295 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, respingând în rest pretențiile deduse judecății.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că ambele părți litigante au formulat critici împotriva hotărârii primei instanțe invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din perspective diferite.

6.1. Prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă se susține că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1531 și art. 1535 C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial.

Conform art. 1535 din C. civ.: (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Sub acest aspect se susține că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților trebuia obligat la plata de daune interese moratorii pentru perioada cuprinsă între expriarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la data efectivă a despăgubirilor.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/12.12.2016 în ceea ce privește suma de 1295 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia, iar emiterea deciziei sus-menționate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptățită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1295 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susținută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 atât timp cât aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/12.12.2016, iar în speța dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/12.12.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancțiune atât timp cât pentru soluționarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)". De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că: "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată – 28.01.2016 și data emiterii deciziei de respingere a cererilor de plată nr. x/03.05.2018, creanța reclamantei nu a fost confirmată de recurentul-pârât, iar împotriva refuzului nejustificat de a soluționa cererea de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta a formulat o acțiune în contenciosul administrativ abia la data de 02.04.2021 (în dosarul de față nr. x/2021), nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care, Înalta Curte constată că acest capăt de cerere a fost corect respins de prima instanță.

6.2. Analizând cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că prin prima critică se susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției, prin raportare la două momente.

Primul moment este marcat de expirarea termenului de 30 de zile de la data la care reclamanta a cunoscut producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termen a cererii de plată depusă la data de 12.12.2016.

Cel de-al doilea moment este marcat de data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 și comunicată la data de 07.05.2018, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/12.12.2016.

În raport de aceste două momente prima instanță trebuia să aibă în vedere că termenul de prescripție de un an este împlinit și, pe cale de consecință, trebuia să admită excepția prescripției dreptului material, aspect față de care recurentul-pârât susține că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1, 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, caz de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, precum și de faptul că persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele dosarului de fond rezultă că, cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 02.04.2021 și modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/12.12.2016 a sumei de 1295 RON pretinsă cu titlu de creanță de asigurări.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/12.12.2016 (suma de 1295 RON), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului), s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/12.12.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanței judecătorești (02.04.2021) existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 1295 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție se invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât susține pe de o parte, că Fondul de Garantare a Asiguraților nu a emis o decizie de admitere a cererii de plată și nici nu a fost obligat de către o instanță de judecată la plata sumei de 1295 RON aferentă cererii de plată nr. x/12.12.2016, iar cererea formulată pe cale separată de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de existența unei hotărâri prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat și dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins și emiterea actelor administrative.

Pe de altă parte, recurentul-pârât susține că cererea de plată nr. x/12.12.2016 a fost soluționată în sensul admiterii acesteia, fără a fi emis un act administrativ, respectiv prin plata debitului pretins prin OP nr. x/29.10.2021.

Or, în această situație, recurentul-pârât nu poate pretinde recurentei-reclamante să prezinte o hotărâre judecătorească prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, atât timp cât emiterea actului administrativ intră în atribuțiile sale, iar acesta a recunoscut că cererea de plată a fost admisă fără a se emite un act administrativ.

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat atât recursul declarat de recurenta-reclamantă cât și recursul declarat de recurentul-pârât și, în consecință, va menține sentința primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 885 din 3 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.