ÎCCJ, decizie (scj.ro #202182)

A.Acțiune în încetarea practicilor de concurență neloială constând în deturnarea clientelei. Inexistența faptei ilicite. Calificarea bazei de date cuprinzând datele clienților ca reprezentând secret comercial. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 1 ind. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 11/1991

B.Apel împotriva încheierii de anulare a cererii de recuzare. Analiza cererii de recuzare a primei instanțe în apel. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă/Drept procesual civil. Participanții la procesul civil. Judecătorul. Incompatibilitatea

Index alfabetic: acțiune în încetarea practicilor de concurență neloială

deturnarea clientelei

inexistența faptei ilicite

secret comercial

recuzare

Legea nr. 11/1991, art. 1 ind. 1 lit. d), art. 2 alin. (2) lit. b), art. 3

C. civ., art. 1349

C. proc. civ., art. 42 alin. (1) pct. 1, pct. 13, art. 53 alin. (1), alin. (3) teza I, art. 258, art. 390, art. 392, art. 460 alin. (1), art. 476 alin. (3), art. 477, art. 479, art. 480 alin. (3), art. 482

Legea nr. 8/1996, art. 140 alin. (2)

A.

Potrivit prevederilor art. 1

1

lit. d) din Legea nr. 11/1991, „secret comercial reprezintă orice informație care, total sau parțial, nu este în general cunoscută sau nu este ușor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obișnuit cu acest gen de informație și care dobândește o valoare comercială prin faptul că este secretă, pentru care deținătorul legitim a luat măsuri rezonabile ținând seama de circumstanțe, pentru a fi menținută în regim de secret; protecția secretului comercial operează atât timp cât condițiile enunțate anterior sunt îndeplinite în mod cumulativ;”.

Fapta de deturnare a clientelei reglementată de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, pentru a fi relevantă din perspectiva concurenței neloiale, trebuie să se realizeze numai într-un anumit cadru, respectiv prin folosirea unor secrete comerciale pentru care s-au luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor întreprinderii.

Astfel, este legală soluția instanței de respingere a acțiunii

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 11/1991

în condițiile în care nu a fost probată deținerea unui secret comercial sub forma unei baze de date, lipsind elementele care conturează acest obiect al proprietății intelectuale, potrivit definiției reținute de art. 140 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe „ (…) prin bază de date se înțelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică și în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate.”

B.

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri, iar conform alin. (3), în cazul prevăzut la alin. (1), dacă instanța de apel constată că recuzarea a fost în mod greșit respinsă, reface toate actele de procedură și, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanță. Când instanța de recurs constată că recuzarea a fost greșit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanță..

Dispozițiile art. 53 alin. (1) și alin. (3) C.proc.civ. nu sunt aplicabile numai în cazul în care cererea de recuzare a fost respinsă pe fondul acesteia, ci și în situația în care aceasta a fost anulată. În acest caz analiza temeiniciei cererii de recuzare de către instanța de control judiciar este subordonată admiterii apelului îndreptat împotriva încheierii de anulare a cererii, iar, dacă acest demers reușește și încheierea de anulare a cererii de recuzare este ea însăși anulată de instanța de apel, soluționarea apelului revine în matca reglementării art. 53 alin. (3) C.proc.civ., cu consecința analizei pe fond a cererii de recuzare.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o legală aplicare a dispozițiilor art. 53 alin. (3) C.proc.civ. atunci când a procedat, subsecvent admiterii apelului împotriva încheierii, la soluționarea pe fond a cererii de recuzare și, ulterior, la soluționarea apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, în condițiile în care cererea de recuzare a fost găsită neîntemeiată.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2709 din 14 decembrie 2022

Notă

: În decizie au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 11/1991 în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv forma anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 25/2019.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la data de 27.11.2018 sub nr. x/3/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., C., D., E., F., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige în solidar pârâtele la plata de daune-interese în cuantum de 54.500 euro, corespunzătoare prejudiciului cauzat prin faptele de concurență neloială săvârșite față de S.C. A. S.R.L. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor la încetarea oricăror acțiuni sau demersuri ce constituie practici de concurență neloială, astfel cum sunt prevăzute la art. 2 din Legea nr. 11/1991.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1.349 C. civ. și ale art. 3 din Legea nr. 11/1991.

Prin încheierea din 07.12.2018, completul inițial învestit din cadrul Tribunalului București, Secția a V-a civilă a admis excepția propriei necompetențe materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unui complet specializat pentru judecarea cauzelor de proprietate intelectuală din cadrul aceleiași secții.

Prin încheierea din 31.01.2019, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Secției a VI-a civilă din cadrul aceleiași instanțe, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/3/2018*.

La data de 22.06.2020, în fața instanței de fond, reclamanta a formulat o cerere de recuzare a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei; prin încheierea din 25.06.2020 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, cererea de recuzare a fost anulată, ca netimbrată.

Prin sentința civilă nr. 1920/23.10.2020, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a fost obligată reclamanta la plata către pârâte a sumei de 6.783,86 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva încheierii din 25.06.2022 și a sentinței civile nr. 1920/23.10.2020, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1389/A/28.09.2021, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a admis apelul declarat împotriva încheierii Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, pe care a anulat-o și rejudecând cererea de recuzare, a respins-o ca neîntemeiată; a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1920/23.10.2020 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1389/A/28.09.2021 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.,  invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 53 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, a criticat conduita instanței de apel care, deși a găsit întemeiat apelul împotriva încheierii de anulare a cererii de recuzare, rejudecând cererea, nu a refăcut actele de procedură în legătură cu aceasta; a apreciat că se impunea, subsecvent constatării temeiniciei apelului, ca reclamanta să fi fost citată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și cu dispoziția de a depune în scris cererea de recuzare.

În legătură cu același motiv, a susținut că în rejudecarea cererii de recuzare, instanța de apel avea obligația refacerii actelor de procedură pentru a remedia încălcarea drepturilor sale procesuale de prima instanță, referindu-se la formularea în scris a cererii de recuzare și la obligația de a timbra cererea, ambele obligații fiindu-i comunicate prin citația din 24.06.2020, în care nu i se indicase termenul de îndeplinire a celor două obligații.

Concluzionând, recurenta a arătat că instanța de apel i-a cauzat o vătămare a drepturilor și intereselor procesuale, în condițiile în care a soluționat cererea de recuzare înainte de a-i da posibilitatea de a o motiva și timbra.

De asemenea, recurenta a mai învederat și că, la termenul din 14.09.2021, instanța de apel a dat cuvântul părților numai asupra excepției inadmisibilității apelului formulat împotriva încheierii atacate, însă nu și pe fondul cererii de recuzare.

În dezvoltarea celui de al doilea motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost aplicate greșit normele de drept material, în raport cu situația de fapt dedusă judecății, în privința obligației de fidelitate ce incumbă intimatelor persoane fizice, precum și în raport de natura de secret comercial a informațiilor pe care intimatele-pârâte le-au preluat, cu rea-credință, de la recurentă.

Astfel, a susținut că instanța de apel a apreciat că obligația de fidelitate revine angajaților pe parcursul executării contractului individual de muncă, însă a omis faptul că 2 dintre cele 4 intimate persoane fizice (D. și E.) erau încă angajatele recurentei la momentul înființării societății intimate. În continuare, invocând dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. d) din Codul Muncii, recurenta a subliniat că prin contractele individuale de muncă încheiate cu intimatele sunt prevăzute, în mod expres, atât obligația de fidelitate față de angajator, cât și obligația de a respecta secretul de serviciu. A argumentat că S.C. B. S.R.L. figurează înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de la data de 22.08.2018, în aceste condiții apărând ca evidentă nesocotirea art. 39 alin. (2) lit. d) din Codul Muncii de către intimatele D. și E.

Totodată, a contrazis susținerea intimatei D., care a afirmat că și-a depus demisia de la S.C. A. S.R.L. imediat ce a devenit asociat la S.C. B. S.R.L., arătând că aceasta cunoștea, de la data depunerii documentației necesare înregistrării societății, că va fi asociat al societății intimate. A concluzionat astfel că scopul menținerii în continuare a calității de salariat în cadrul societății recurente, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, a fost folosirea informațiilor confidențiale ale recurentei în vederea dezvoltării strategiei de lucru a noii societății.

În legătură cu intimata E. (fostă G.), recurenta a susținut că în mod eronat a apreciat instanța de apel că menținerea calității de angajat a acesteia a fost cauzată de refuzul recurentei de a-i accepta demisia, până în luna august 2020. Recurenta a susținut că demisia intimatei s-a produs ulterior înființării S.C. B. S.R.L. și fără respectarea termenului de preaviz, ceea ce a condus la constituirea unei comisii disciplinare și, ulterior, la concedierea intimatei pentru abateri disciplinare.

O altă categorie de critici s-a referit la aplicarea greșită a art. 1

1

lit. d) din Legea nr. 11/1991, în raport cu situația de fapt. Recurenta a relevat că obligația de a respecta secretul de serviciu, care impune salariatului să nu dezvăluie niciun fel de date sau informații secrete ale angajatorului, se află în strânsă legătură cu obligația de fidelitate a salariatului față de angajator.

Astfel, recurenta a susținut că intimata E. a sustras din cadrul societății baza de date cuprinzând portofoliul de clienți, ce reprezintă un secret comercial și pentru crearea căreia intimata fusese remunerată.

A mai susținut că modalitatea în care a fost concepută baza de date se circumscrie dispozițiilor art. 1

1

lit. d) din Legea nr. 11/1991, în sensul că informațiile stocate nu sunt ușor accesibile persoanelor din mediul care se ocupă în mod obișnuit cu acest gen de informații.

Totodată, a relevat că este de neconceput ca o societate nou înființată, cum este intimata S.C. B. S.R.L., să organizeze un eveniment de anvergura celui desfășurat la 24.09.2018 (cu o zi înaintea conferinței recurentei) și să înregistreze un profit într-un timp atât de scurt. În concluzie, a apreciat dovedită deturnarea clientelei prin utilizarea secretului comercial dobândit, ca urmare a folosirii de către intimată, cu rea-credință, a bazei de date și informațiilor privind strategia de organizare a evenimentelor, natura serviciilor și tarifele practicate de recurentă.

In continuare, privitor la condițiile secretului comercial, a susținut că nu era nevoie de întreprinderea unor măsuri speciale de protecție.

Concluzionând, a apreciat că intimatele au săvârșit acte ce se circumscriu art. 2 din Legea nr. 11/1991 constituind fapte de concurență neloială; acestea au folosit în detrimentul recurentei informațiile dobândite pe parcursul colaborării cu aceasta, colaborare ce a fost menținută de intimate tocmai în vederea deturnării clientelei și a obținerii de câștiguri în societatea nou înființată.

La 25.01.2022 intimatele au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză s-a derulat procedura de filtrare a recursului, în conformitate cu art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, constituită în complet filtru, a dispus, prin încheierea din ședința din 22.06.2022, comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Au depus punct de vedere la raportul comunicat numai intimatele, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 26.10.2022, Înalta Curte, constituită în complet filtru, a admis în principiu recursul formulat de recurenta S.C. A. S.R.L. și a stabilit termen în vederea soluționării recursului, la 14.12.2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv de recurs ce va fi analizat este cel circumscris de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, a fost admis apelul reclamantei împotriva încheierii din 25.06.2020 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, care a fost anulată și, în rejudecare, a fost respinsă cererea de recuzare, ca neîntemeiată; prin memoriul de recurs, recurenta nu critică soluția instanței de apel asupra fondului cererii de recuzare.

Motivul de recurs antamează regimul juridic al apelului declarat împotriva încheierii prin care a fost anulată o cerere de recuzare. În viziunea recurentei, acest regim este distinct de cel al apelului împotriva încheierii prin care a fost respinsă, pe fond, cererea de recuzare. Recurenta formulează două critici conexe: prima afirmă că instanța de apel nu ar fi fost legal învestită cu soluționarea fondului cererii de recuzare, iar a doua reproșează instanței de apel că nu a refăcut toate actele de procedură privind cererea de recuzare, începând cu data citației emise de prima instanță în 24.06.2020, prin care s-a pus în vedere actualei recurente obligația de a timbra cererea de recuzare.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 53 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile numai în cazul în care cererea de recuzare a fost respinsă pe fondul acesteia, ci și în situația în care cererea de recuzare a fost anulată. În acest ultim caz există o singură particularitate, și anume că analiza temeiniciei cererii de recuzare de către instanța de control judiciar este subordonată admiterii apelului îndreptat împotriva încheierii de anulare a cererii. Însă, dacă acest demers reușește și încheierea de anulare a cererii de recuzare este ea însăși anulată de instanța de apel, soluționarea apelului revine în matca reglementării art. 53 alin. (3) C. proc. civ., cu consecința analizei pe fond a cererii de recuzare.

Pe de altă parte, situația refacerii actelor de procedură sau a dovezilor, la care se referă art. 53 alin. (3) teza I C. proc. civ., are ca premisă constatarea în apel a stării de incompatibilitate a judecătorului recuzat. Numai această situație determină refacerea actelor de procedură, pentru că au fost instrumentate de un judecător care nu a fost imparțial; această situație nu este incidentă în cauză.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge critica recurentei, instanța de apel făcând o legală aplicare a dispozițiilor art. 53 alin. (3) C. proc. civ., atunci când a procedat, subsecvent admiterii apelului împotriva încheierii, la soluționarea pe fond a cererii de recuzare și, ulterior, la soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1920/23.10.2020, în condițiile în care cererea de recuzare a fost găsită neîntemeiată.

Înalta Curte va respinge critica recurentei care califică soluționarea fondului cererii de recuzare de către instanța de apel drept o depășire a limitelor învestirii acesteia. În acest sens, Înalta Curte reține că în apel, ca regulă generală, devoluțiunea este totală, în limitele stabilite de dispozițiile art. 476 și art. 477 C. proc. civ.; acest efect poate fi limitat sau exclus în cazul prevăzut de art. 476 alin. (3) C. proc. civ. Fără a specula asupra aplicabilității și eficienței procesuale a unei asemenea limitări în cazul concret, Înalta Curte constată că în memoriul de apel, actuala recurentă nu a făcut nicio precizare din care să transpară intenția sa de a limita devoluțiunea la constatarea nelegalității încheierii apelate, cu referire la apelul declarat împotriva încheierii din 25.06.2020; o astfel de mențiune nu a fost făcută nici în cadrul dezbaterilor din apel.

De altfel, caracterul vădit nefondat al criticii rezultă și din aceea că partea a inclus în cererea de apel atât criticile privind anularea greșită a cererii de recuzare, cât și motivele pe care aceasta s-a întemeiat; această împrejurare a dat posibilitatea instanței de apel să soluționeze cererea de recuzare pe fond și să constate că în privința judecătorului recuzat nu era incident un caz de incompatibilitate.

Înalta Curte va respinge și critica recurentei potrivit căreia, în dezbateri, instanța de apel ar fi dat cuvântul părților numai asupra excepției inadmisibilității cererii de recuzare, dar nu și cu privire la fondul acesteia. Verificând încheierea ce consemnează dezbaterile din ședința din 14.09.2021, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea art. 482, coroborat cu art. 258, art. 390 și art. 392 C. proc. civ. și, în consecință, ulterior respingerii excepției inadmisibilității și a încuviințării probatoriului, a dat cuvântul părților asupra dezbaterii cererii de apel. În condițiile în care cererea de apel cuprindea atât apelul împotriva încheierii din 25.06.2020, cât și apelul împotriva sentinței civile nr. 1920/23.10.2020, este evident că în dezbaterea părților s-a aflat și fondul cererii de recuzare. Faptul că părțile și-au concentrat concluziile orale numai pe apelul împotriva sentinței civile este rezultatul strategiei procesuale a acestora și, ca urmare, nu poate fi valorificat drept motiv de recurs.

Prin cealaltă critică circumscrisă acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că art. 53 alin. (3) C. proc. civ. obliga instanța de apel să refacă actele de procedură cu privire la cererea de recuzare, constatând că aceasta fusese greșit anulată de instanța de fond. Înalta Curte respinge această critică, întrucât, astfel cum s-a arătat deja, în apel, instanța este învestită să examineze și fondul cererii de recuzare.

Dincolo de caracterul nefondat al susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că modul în care recurenta a configurat acest motiv de recurs nu permite decelarea niciunei vătămări procesuale ce i-a fost cauzată prin conduita instanței de apel. Se reține că instanța de apel a constatat că nu sunt incidente cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., deci cererea de recuzare a fost analizată pe fond, nefiind nici anulată și nici respinsă pentru că ar fi fost nemotivată. În ceea ce privește susținerea recurentei că ar fi fost îndreptățită la un termen suplimentar pentru motivarea cererii de recuzare, ulterior admiterii apelului împotriva încheierii din 25.06.2020, aceasta este lipsită de suport legal, în condițiile în care partea era chemată să invoce prin cererea de apel orice motive pe care își întemeia apelul, inclusiv împotriva încheierii de recuzare, potrivit dispozițiilor art. 460 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat legal, când, ulterior anulării încheierii din 25.06.2020, a procedat la soluționarea pe fond a cererii de recuzare, această soluție fiind în concordanță cu dispozițiile art. 53 alin. (3), art. 479 și art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca nefondat.

În continuare, Înalta Curte va examina criticile susținute de recurentă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și va reține, introductiv, că formularea acestui motiv de nelegalitate nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, ci obligă partea să dezvolte, în mod consecvent, un raționament care să justifice cum ori de ce instanța devolutivă a dat legii o interpretare greșită, a făcut o aplicare greșită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

În cauza de față, astfel cum se va arăta în continuare, cea mai mare parte a criticilor recurentei nu reprezintă, însă, critici de nelegalitate. Astfel, recurenta contestă statuările instanței de apel cu privire la situația de fapt și la interpretarea probatoriului administrat. Aceste aspecte vizează temeinicia hotărârii, din moment ce dispozițiile art. 258 și art. 264 C. proc. civ. atribuie exclusiv instanțelor devolutive atât competența de a decide administrarea probelor care sunt concludente și utile pentru stabilirea situației de fapt, cât și puterea de a aprecia asupra probelor administrate.

Înalta Curte reține că acțiunea formulată de recurentă este întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale și pe cele ale art. 1.349 C. civ., reclamanta invocând săvârșirea de către pârâte a unor fapte prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. a) - c) din Legea nr. 11/1991 și solicitând obligarea pârâtelor la plata de daune-interese în sumă de 54.500 EUR și obligarea acestora la încetarea oricăror acțiuni ce constituie practici de concurență neloială, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 11/1991.

Înalta Curte constată că motivul respingerii acțiunii reclamantei l-a constituit neîndeplinirea condiției săvârșirii unei fapte ilicite, premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale; instanțele devolutive au apreciat că nu se mai impune verificarea celorlalte condiții care se cer întrunite pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală: prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, respectiv vinovăția.

În privința celui de al doilea capăt de cerere, instanțele devolutive au reținut că reclamanta nu a identificat acțiunea sau fapta a cărei comitere trebuie interzisă intimatelor. Înalta Curte va reține că recurenta nu a criticat decizia recurată și cu privire la soluția dată celui de al doilea capăt de cerere, astfel încât această soluție a intrat în puterea de lucru judecat.

În îndeplinirea rolului ce îi revine potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte este chemată să verifice conformitatea deciziei recurate cu regulile de drept aplicabile și, raportat la cele arătate anterior, va examina legalitatea deciziei recurate numai sub aspectul criticilor ce pot fi circumscrise afirmării unei fapte ilicite în modalitatea reglementată de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, dispoziții avute în vedere și de instanța de apel. Instanța supremă reține că, deși recurenta reproduce în memoriul de recurs și dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. a) și c) din Legea nr. 11/1991, aceasta nu formulează critici ale deciziei recurate prin raportare la faptele interzise de respectivele dispoziții legale.

Pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991 se impune obiectivarea unei fapte săvârșită de un angajat al persoanei vătămate, fost sau actual, faptă care să fi avut ca finalitate deturnarea clientelei acesteia și care să fi fost săvârșită prin folosirea de secrete comerciale, pentru protecția cărora au fost luate măsuri de protecție. De asemenea, se impune ca fapta să fi cauzat reclamantei un prejudiciu.

Înalta Curte reține că recurenta nu a formulat critici punctuale privind greșita interpretare a legii de către instanța de apel, prin raportare la condițiile expuse anterior, deduse din norma juridică pe care a fost întemeiată acțiunea. Așa fiind, vor fi înlăturate, fără a fi analizate, argumentele din memoriul de recurs referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a normelor privind obligația de fidelitate și obligația de păstrare a secretului de serviciu ce revine angajaților, argumente ce nu cuprind critici care să privească greșita aplicare a normelor de drept material.

Critica recurentei vizând greșita aplicare a dispozițiilor privind secretul comercial, cuprinse în art. 1

1

lit. d) din Legea nr. 11/1991, este nefondată.

Înalta Curte reține că, în aplicarea art. 1

1

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 11/1991, pentru a stabili dacă o informație reprezintă secret comercial, instanța de judecată trebuie să verifice dacă aceasta întrunește criteriile prevăzute de norma legală. Aceste criterii se referă la împrejurarea ca informația să nu fi fost, total sau parțial, general cunoscută sau ușor accesibilă persoanelor care se ocupă în mod obișnuit cu acest gen de informație, ca informația să fi dobândit o valoare comercială prin faptul că este secretă și, respectiv, ca deținătorul legitim al informației să fi luat măsuri rezonabile pentru ca aceasta să fie menținută în regim de secret.

Astfel cum a arătat în fața instanței de apel și a reiterat prin memoriul de recurs, recurenta se prevalează de o bază de date, cuprinzând datele clienților săi, ca reprezentând secret comercial.

Înalta Curte constată că refuzul instanței de apel de a accepta calificarea bazei de date drept secret comercial a fost tranșat pe tărâm probatoriu.  Modul imprecis în care reclamanta a definit această bază de date și a propus dovedirea existenței acesteia a împiedicat instanțele devolutive să aprecieze în ce măsură accesul la asemenea informații și utilizarea lor de către intimate ar fi susceptibile să atragă răspunderea civilă delictuală a acestora, în temeiul Legii nr. 11/1991. Dincolo de inadmisibilitatea invocării acestui aspect în recurs, Înalta Curte constată că în mod legal a reținut instanța de apel că recurenta nu a probat deținerea unui secret comercial sub forma unei baze de date, lipsind elementele care conturează acest obiect al proprietății intelectuale, potrivit definiției reținute de art. 140 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe „

(…) prin bază de date se înțelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică și în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate.

”

Așadar, Înalta Curte reține că dezlegarea instanței de apel potrivit căreia recurenta nu este deținătoarea unui secret comercial, în sensul art. 1

1

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 11/1991, este o consecință a stabilirii stării de fapt, dispoziția legală fiind aplicată corect în raport de elementele factuale considerate.

Pornind de la această premisă, decizia recurată apare legală cu privire la respingerea apelului reclamantei, dat fiind că nu se poate reține în sarcina intimatelor fapta reglementată de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991. Fapta de deturnare a clientelei, pentru a fi relevantă din perspectiva concurenței neloiale, trebuie să se realizeze numai într-un anumit cadru, respectiv prin folosirea unor secrete comerciale pentru care s-au luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor întreprinderii. Or, față de situația de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs, aceste condiții nu sunt întrunite în cauză, după cum legal a reținut instanța de apel.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc .civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, l-a respins.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., instanța a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată corespunzătoare acestei etape procesuale, așa cum au fost cerute și dovedite de către intimate, înlăturând solicitarea de cenzurare a acestora formulată de recurentă, în dezbaterea recursului și prin notele de concluzii. Înalta Curte reține că aceste cheltuieli nu au caracter excesiv prin raportare la circumstanțele și obiectul litigiului și apărările efectuate pentru intimate în acest recurs.