ÎCCJ, decizie (scj.ro #202162)

Contestație. Cameră preliminară. Nulitate relativă. Competența teritorială a Direcției Naționale Anticorupție. Excluderea probelor. Percheziție informatică

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal.

Partea specială. Camera preliminară

Drept procesual penal. Partea generală.

Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii. Metode speciale de supraveghere sau cercetare

Indice alfabetic:

- drept procesual penal

- contestație

- camera preliminară

- nulitate relativă

- competență teritorială

- excluderea probelor

C. proc. pen.

, art. 168

O.U.G. nr. 43/2002

, art. 1

I.C.C.J., Secția penală, încheierea nr. 643 din 19 octombrie 2022

a completului de 2 judecători de cameră preliminară

Prin încheierea din data de 22 iunie 2022, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, a respins, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor a efectuării actelor de către organele de urmărire penală invocate de inculpatul A, iar în baza art. 346 din Codul de procedură penală, a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății cu privire la inculpatului A, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art.6 din Legea nr.78/2000 raportat la art.290 alin. (1) din Codul penal.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a reținut că prin rechizitoriul nr. x din 08.04.2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A, cercetat în stare de libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) din Codul penal.

S-a menționat că prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că, la data de 30.03.2022, inculpatul A, avocat în cadrul Baroului Călărași, a promis și ulterior a dat agentului șef de poliție B din cadrul Poliției mun. Călărași – Biroul  Investigații Criminale, suma de 2000 lei, pentru ca acesta să efectueze acte contrare atribuțiilor de serviciu, respectiv să asigure o situație favorabilă clienților săi, cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, în dosarul nr. x, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași.

Judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a reținut că inculpatul a formulat o seria de cereri și excepții privind legalitatea efectuării unora dintre actele de urmărire penală, printre care:

1.Nulitatea relativă a tuturor actelor de urmărire penală, inclusiv a actului de sesizare, rezultată din necompetența teritorială a organului de urmărire penală.

Potrivit art. 5 alin. (2) din OUG nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, în cadrul acesteia se pot înființa servicii teritoriale, servicii, birouri și alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.

De asemenea, potrivit art. 5 alin. (3) din OUG nr. 43/2002, sediul serviciilor teritoriale și circumscripția acestora se stabilesc de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție , de regulă, în localitățile în care își au sediul parchetele de pe lângă curțile de apel și în raport cu circumscripția acestora.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Ordinul nr. 1643/C din 15 mai 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, structura teritorială a Direcției Naționale Anticorupție este constituită din 14 servicii teritoriale, care au sediile în localitățile de reședință ale parchetelor de pe lângă curțile de apel, având aceeași circumscripție teritorială.

De asemenea, potrivit art. 77 din același Ordin nr. 1643/C din 15 mai 2015, structura teritorială exercită în mod corespunzător atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție, prevăzute la art. 3 din OUG nr. 43/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, și duce la îndeplinire ordinele și dispozițiile procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.

S-a arătat că infracțiunea ce constituie obiectul judecății se reține că ar fi fost săvârșită în municipiul Călărași, care potrivit art. 75 alin. (1) din Ordinul nr. 1643/C din 15 mai 2015 raportat la art. 5 alin. (2) și (3) din OUG nr. 43/2002 nu se află în circumscripția teritorială a DNA – Serviciul Teritorial Constanța, astfel încât competența pentru efectuarea urmăririi penale ar fi revenit DNA – Structura centrală.

Pe cale de consecință, constatând că DNA – Serviciul Teritorial Constanța, nu avea competența teritorială de efectuare a urmăririi penale pentru infracțiuni de corupție care ar fi fost comise pe raza teritorială a municipiului Călărași, a solicitat să să se constatate că toate actele de urmărire penală efectuate sunt lovite de sancțiunea nulității relative, cu consecința excluderii tuturor probelor administrate și restituirea cauzei la Parchet.

2.Excluderea procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către denunțător cu telefonul mobil de serviciu, fără autorizarea organelor de cercetare penală.

Înregistrarea ambientală cu privire la care se susține de către martorul denunțător că ar fi fost realizată la data de 30.03.2022, ora 11:11, la sediul IPJ Călărași, cu telefonul mobil marca Samsung cu seriile IMEI x și x, aflat în dotarea Poliției Municipiului Călărași, a intrat în posesia organelor de urmărire penală, conform procesului-verbal de ridicare din 30.03.2022 încheiat de Serviciul Județean Anticorupție și martorul denunțător, prin punerea la dispoziție a unui suport optic tip CD cu inscripția „CD B Călărași”.

Apărarea a considerat că administrarea acestei probe nu se putea efectua în temeiul art. 170 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât acest text vizează numai predarea de înscrisuri sau obiecte, ceea ce nu este cazul în cauza de față, întrucât denunțătorul nu a remis niciun fel de înscrisuri, iar punerea la dispoziție a telefonului mobil nu poate constitui „predare de obiecte” în sensul art. 170 alin. (1) din Codul de procedură penală, câtă vreme această dispoziție are în vedere obiecte ce poartă urmele materiale ale infracțiunii (de exemplu urmele papilare). În ipoteza în care s-ar aprecia să telefonul mobil a fost predat organelor judiciare în temeiul art. 170 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta nu constituie decât modalitatea de conferire a legitimității procedurii în baza căreia s-a intrat în posesia sistemului informatic (suportul optic), neputând constitui temeiul legal pentru accesarea sistemului informatic, cercetarea și valorificarea sub forma obținerii probelor a datelor informatice existente în cuprinsul acestuia, practic existând două etape distincte în administrarea probelor în acest caz, fiind necesar ca fiecare dintre acestea să fie realizată conform procedurilor legale.

Pe cale de consecință, lipsind autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți pentru accesarea și valorificarea în procesul penal a datelor informatice prin procedeul probator al percheziției informatice, a considerat că se impune constatarea nulității absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, a mijloacelor de probă constând în planșe foto, cu consecința excluderii probelor astfel obținute în mod nelegal, în conformitate cu art. 102 din Codul de procedură penală.

Examinând competența și legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a reținut, cu titlu preliminar, că potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În ceea ce privește presupusa necompetență teritorială a Serviciului Teritorial Constanța din cadrul DNA, Curtea a constatat că potrivit codul de procedură penală competența teritorială a parchetelor de pe lângă instanțe se stabilește prin aplicarea regulii prevăzute de art.56 alin. (6) din Codul de procedură penală care prevede că „este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel”.

Curtea a constatat că art. 75 din Ordinul nr. 1.643/C din 15 mai 2015 reglementează exclusiv organizarea administrativă a serviciilor teritoriale în cadrul DNA. De altfel, serviciile teritoriale pot fi înființate și desființate prin ordin al procurorului șef al direcției, legea prevăzând că serviciile teritoriale au de regulă sediile în municipiile în care își au sediile și curțile de apel.

Curtea a reținut că art. 1 alin. (2) din OUG nr.43/2002, prevede că „Direcția Națională Anticorupție are sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea corupției”.

S-a arătat că, în mod evident, intenția legiuitorului, la momentul redactării art. 1 alin. (2) din OUG nr.43/2002, nu a fost de a restricționa competența procurorilor din cadrul serviciilor teritoriale și de a o extinde pe cea a procurorilor de la DNA București.

Cum și procurorii din cadrul serviciilor teritoriale și cei din cadrul structurii centrale, sunt parte a aceleiași direcții, altminteri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchet cu o competență teritorială generală, neexistând nici o diferență între ei, aceștia își pot exercita competența pe întreg teritoriul României.

Din dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din O. U. G. nr. 43/2002 rezultă procurorii Direcției Naționale Anticorupție, atât procurorii din cadrul Structurii centrale, cât și procurorii de cadrul serviciilor teritoriale au aceeași competență pe întregul teritoriu al României. Prin urmare, dispozițiile legale privind competența după materie în faza urmăririi penale sunt respectate în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată de procurori din cadrul Structurii centrale sau de procurori din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție ”.

Cu privire la necompetența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul Teritorial Constanța, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a constatat că inculpatul, prin apărător ales, a invocat necompetența teritorială a unității de parchet.

Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel București a constatat că organele de urmărire penală nu au încălcat normele de competență teritorială, competența Serviciului Teritorial Constanța de a efectua urmărirea penală este una generală, având în vedere dispozițiile art. 3 din OUG 43/2002. În ceea ce privește repartizarea dosarelor între unitățile administrative ale Direcției Naționale Anticorupție, judecătorul a constatat că acea repartizare este doar organizare administrativă și nu este de natură a scinda competența și a afecta astfel legalitatea efectuării urmăririi penale într-o situație similară.

În ceea ce privește excluderea înregistrării efectuată de către denunțător cu mijloace tehnice proprii și a procesului verbal de redare, Curtea a constatat că denunțătorul a înregistrat propriile discuții purtate cu inculpatul folosind telefonul său mobil, iar ulterior sesizării organelor de urmărire penală a pus la dispoziția acestora, în mod voluntar, mijlocul tehnic respectiv și fișierele audio pe care le conținea.

Cum telefonul mobil al denunțătorului este în mod indiscutabil un obiect în sensul art.170 din Codul de procedură penală și cum denunțătorul avea dreptul să își înregistreze propriile convorbiri, care să fie apoi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, conform art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a considerat că prin modul în care denunțătorul a procedat nu s-a produs nici o încălcarea dispozițiilor de procedură care să conducă la excluderea probelor arătate.

Nu s-a pus problema efectuării unei percheziții informatice deoarece denunțătorul a predat în mod voluntar înregistrările respective, având inițiativa informării parchetului cu privire la existența lor și a predării acestora.

Prin urmare, s-a constatat că administrarea probelor și efectuarea actelor de urmărire penală s-a realizat în condiții de legalitate, respectându-se regulile procedurale și procesuale, precum și drepturile inculpatei prevăzute de legea procesual penală.

De asemenea, judecătorul a constatat că nu există niciunul dintre cazurile de nulitate ale actelor procesuale efectuate în cauză care să fie necesar a fi invocate din oficiu de către instanță.

Împotriva încheierii din data de 22 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a formulat contestație inculpatul A.

Criticile inculpatului A

În susținerea contestației, inculpatul a invocat, printre altele, greșita respingere a excepției nulității relative a sesizării organelor de urmărire penală derivată din încălcarea principiului legalității procesului penal coroborat cu prevederile art. 58 alin. (1) și (2) raportat la art. 286 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală

De asemenea, a criticat respingerea excepției nulitatății relative a tuturor actelor de urmărire penală, inclusiv a actului de sesizare, rezultată din necompetența teritorială a organului de urmărire penală.

Totodată, inculpatul a apreciat că, în mod greșit, s-a respins cererea de excludere a procesului verbal din 31.03.2022 de redare a înregistrărilor ambientale efectuate de către denunțător cu autorizarea din partea organelor de urmărire penală și cererea de excludere a procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către denunțător cu telefonul mobil de serviciu, fără autorizarea organelor de cercetare penală.

Acuzațiile formulate prin actul de sesizare a instanței

Inculpatul A, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x din 08.04.2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție -  Serviciul Teritorial Constanța pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art.6 din Legea nr.78/2000 raportat la art.290 alin. (1) din Codul penal, constând în aceea că, în calitate de avocat în cadrul Baroului Călărași, la data de 30.03.2022, a promis și a dat agentului șef de poliție B din cadrul Poliției mun.Călărași - Biroul Investigații Criminale, suma de 2000 lei, pentru ca acesta să efectueze acte contrare atribuțiilor de serviciu, respectiv să asigure o situație juridică favorabilă clienților săi, cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, în dosarul nr.x, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași.

Analiza Înaltei Curți - completul de 2 judecători de cameră preliminară

Preliminar Înalta Curte amintește că împotriva soluției de finalizare a procedurii de cameră preliminară procurorul, părțile și persoana vătămată pot formula contestație, cale de atac care poate viza atât soluția finală de dezinvestire, cât și încheierea/încheierile intermediare prin care judecătorul de cameră preliminară a soluționat cererile și excepțiile invocate ori ridicate din oficiu.

Reformarea încheierilor de soluționare a cererilor și excepțiilor de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța de control judiciar poate avea ca efect înlăturarea suportului juridic al hotărârii finale pronunțate, în acest caz fiind reformată implicit și încheierea finală. Instanței de control judiciar i se va devolua întreaga procedură de cameră preliminară, desigur, cu limitele impuse de persoana contestatorului ori de cea la care se referă declarația de contestație și în limitele motivelor susținute.

Ca atare, Înalta Curte – completul de 2 judecători constată că în cauză contestația formulată de inculpatul A este declarată în termen și vizează încheierea penală din data de 22 iunie 2022, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel București – Secția a II-a penală.

Obiectul procedurii de cameră preliminară este descris explicit în cuprinsul dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, care statuează neechivoc asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ: competența instanței sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat la chestiuni ce țin, în mod esențial, de legalitatea actelor procesuale ori procedurale efectuate în faza de urmărire penală ori de legalitatea obținerii probelor. Acest examen implică, cu necesitate, identificarea tuturor dispozițiilor legale incidente ori aplicabile în cauză, urmată de examinarea conformității probelor/actelor de urmărire penală cu exigențele acelor dispoziții și decelarea sancțiunii în caz de nelegalitate, și a manierei întinderii efectelor în cauza pendinte.

Competența teritorială a organului de urmărire penală

Inculpatul a invocat faptul că singura interpretare care asigură o competență determinată în mod precis a organelor de urmărire penală din cadrul Direcției Naționale Anticorupție o reprezintă aceea potrivit căreia prevederile art. 5 alin. (3) din OUG nr. 43/2002 reglementează o competență teritorială limitată a serviciilor teritoriale DNA în raport de circumscripția parchetelor de pe lângă curțile de apel.

Înalta Curte constată că în mod judicios judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond a constatat că nu au  fost încălcate dispozițiile privind competența organului de urmărire penală.

Încălcarea normelor de competență teritorială poate genera un viciu de nelegalitate valorificat în contextul nulității relative.

Astfel cum s-a arătat anterior, dispozițiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 43/2002, conferă Direcției Naționale Anticorupție (DNA) atribuții pe întreg teritoriul României prin procurori specializați în combaterea infracțiunilor de corupție. Procurorii din cadrul serviciilor teritoriale, precum și cei din cadrul structurii centrale fac parte din cadrul aceleiași Direcții Naționale Anticorupție și pot exercita competența pe întreg teritoriul. Scopul acestei reglementări a fost acela de a asigura unificarea eforturilor, acțiunii și jurisprudenței direcției la nivel național și reprezintă opțiunea legiuitorului.

Aceste dispoziții alături de interpretarea sistematică a Ordonanței nr. 43/2002 și Legea nr. 78/2000 conduc la concluzia că procurorii Direcției Naționale Anticorupție au aceeași competență pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializați cu grad de parchet general, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, împărțirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare.

Sub acest aspect, se reține că analiza coroborată a tuturor actelor normative care-i reglementează funcționarea, relevă neechivoc că Direcția Națională Anticorupție, este o structură unitară, care își desfășoară activitatea prin serviciile sale teritoriale care au competență pe întreg teritoriul. Repartizarea dosarelor către serviciile teritoriale constituie un aspect de organizare administrativă ce nu atrage nulitatea actelor efectuate pe motivul lipsei competenței.

În cauză, instrumentarea dosarului de urmărire penală s-a realizat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și nu se poate reține vreo vătămare aptă a fi valorificată în contextul nulității relative.

Excluderea procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către denunțător cu telefonul mobil de serviciu, fără autorizarea organelor de cercetare penală

Apărarea a mai solicitat excluderea procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către denunțător cu telefonul mobil apreciind că nu se putea dispune predarea telefonului mobil sau suportului optic, precum și că în cauză se impunea efectuarea unei percheziții informatice.

Înalta Curte constată că denunțătorul a procedat la înregistrarea conversației purtate cu inculpatul folosind telefonul mobil pe care apoi l-a pus la dispoziția organelor de urmărire penală.

Potrivit. art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții.

Astfel, față de dispozițiile anterior evocate, se apreciază că martorul denunțător a procedat la înregistrarea convorbirilor respective fără ca organele de urmărire penală să participe în vreun fel la această operațiune, în acest caz nefiind nevoie de emiterea de către judecător a unui mandat de supraveghere tehnică.

Ulterior, denunțătorul a procedat la predarea suportului care conținea înregistrarea audio a convorbirii către organele de urmărire penală. Contrar susținerilor apărării, se constată că telefonul mobil constituie un obiect ce încorporează un suport optic, iar martorul denunțător avea posibilitatea predării acestuia organelor de urmărire penală în mod voluntar, astfel ajungând legal în posesia organului judiciar mijlocul tehnic prin care a realizat înregistrarea și a fișierelor audio pe care le conținea. Cât timp denunțătorul a pus benevol la dispoziția organelor de urmărire penală telefonul mobil, respectiv suportul optic pe care se regăseau înregistrările efectuate, acesta și-a exprimat implicit și acordul pentru a se realiza cercetarea datelor informatice încorporate, fără a fi necesară încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți cu privire la efectuarea percheziției informatice.

În plus, înregistrările efectuate de denunțător pot constitui probatorii în susținerea sesizării sale, conform art. 290 alin. (2) teza finală raportat la art. 289 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală.

Față de aceste considerente, în temeiul art.347 alin.(3) și (4) coroborat cu art.346 alin. (2) din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul inculpat A împotriva încheierii din data de 22 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală.