ÎCCJ, decizie (scj.ro #201006)

Acțiune în constatarea dreptului de proprietate. Caracter subsidiar. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Acțiunea civilă

Index alfabetic: drept de proprietate

acțiune în realizare

C.proc.civ., art. 35

Împrejurarea că reclamantul a uzat, fără succes, de calea acțiunii în realizare (în revendicare) anterior promovării acțiunii în constatare, nu înseamnă că aceasta din urmă își pierde caracterul subsidiar, față de dispozițiile art. 35 C.proc.civ. care stabilesc expres că o asemenea cerere nu poate fi primită dacă „partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Întrucât reclamantul a avut la dispoziție o asemenea acțiune în realizarea dreptului, pe care  a și promovat-o, indiferent de rezultatul judecății acesteia, acțiunea în constatarea aceluiași drept își păstrează caracterul subsidiar și deci, inadmisibil, în contextul existenței unei reglementări a mijlocului procedural concret de realizare a dreptului.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2406 din 7 decembrie 2022

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.01.2019 pe rolul Tribunalului București-Secția a III-a civilă, reclamanții A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor din România, Centrul de Pregătire, Odihnă și Recuperare C., să se constate că sunt titularii unui drept de proprietate tabular asupra terenului intravilan Parcela 469, în suprafață de 300 mp situat în Eforie Sud, iar pârâții, în temeiul unor pretinse drepturi de proprietate, le cauzează o tulburare serioasă a drepturilor lor legitime prin administrarea bunului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 și art. 35  coroborate cu art. 2502 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ.

Pârâta Centrul de Pregătire, Odihnă și Recuperare C. a formulat întâmpinare și cerere reconventională, solicitând respingerea acțiunii. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisiblității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin cererea reconvențională, pârâtul a solicitat anularea intabulării dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului intravilan, respectiv a încheierii nr. 97173/30.01.2014 emisă de BCPI Constanța cu privire la intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin succesiune în cotă de câte ½ cu privire la imobilul cu nr. cadastral 104665 înscris în cartea funciară x65 UAT Eforie, însoțită de anexe, extras de carte funciară pentru informare cu privire la terenul intravilan situat în Eforie Sud nr. Parcela 469, deoarece intabularea dreptului de proprietate al reclamanților s-a făcut în baza certificatelor de moștenitor suplimentare, eliberate după respingerea, în mod irevocabil, a acțiunii în revendicare imobiliară. Pentru soluționarea cererii reconvenționale, a solicitat introducerea în cauză a BCPI Constanța în calitate de pârât.

Pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare față de acțiunea în constatare provocatorie formulată de reclamanți solicitând respingerea acesteia și invocând mai multe excepții, respectiv excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepția necompetenței materiale a Tribunalului București-Secția civilă, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesual pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor în prezenta cauză.

Pârâta OCPI Constanța a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în ce privește cererea reconvențională a solicitat respingerea acesteia, ca prematură.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința nr. 313 din 16.03.2020, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția prescripției dreptului la acțiune; a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea, ca inadmisibilă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a OCPI Constanța și a respins cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis excepția prematurității cererii reconvenționale și a respins această cerere, ca prematură.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 1210/A din 28.09.2021, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a unit cu fondul apelului principal excepția inadmisibilității cererii reconvenționale invocată de apelanții reclamanți; a respins excepția caracterului neavenit al apelului incident, ca nefondată; a respins apelurile (principal, formulat de reclamanți și incident formulat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor din România), ca nefondate.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., reclamanții, arătând că hotărârea recurată este motivată superficial și contradictoriu, încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ.

Motivarea soluției de respingere a apelului principal este superficială și contradictorie, dispunându-se doar formal asupra fondului cauzei, întrucât instanța nu a procedat la o examinare efectivă a motivelor de apel invocate de către reclamanți, ci s-a rezumat la o motivare lacunară, parțială și contradictorie, ceea ce conduce la concluzia că nu a existat o veritabilă judecată a fondului în faza de apel. Această omisiune este cu atât mai gravă, în condițiile în care unul dintre motivele de apel viza tocmai lipsa unei motivări efective a hotărârii primei instanțe.

Nelegalitatea hotărârii atacate rezultă din refuzul instanței de apel de a examina și răspunde dacă există sau nu un drept de proprietate actual al reclamanților asupra imobilului în litigiu, care nu a fost niciun moment confiscat, naționalizat sau înstrăinat, considerând calea procesuală aleasă de reclamanți ca fiind eronată. Această opțiune a instanței este nelegală întrucât nu respectă  principiul dreptului de dispoziție al părților, tribunalul refuzând să soluționeze cauza strict în limitele învestirii astfel cum au fost stabilite de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, instanța tinde să modifice obiectul cauzei din acțiune în constatare în acțiune în revendicare, lipsită de interes dat fiind că reclamanții au deja dreptul de proprietate recent și bine caracterizat asupra imobilului în litigiu și nu s-a produs nicio probă care să demonstreze cine este proprietarul terenului de la care ar trebui să se solicite atare retrocedare.

În mod greșit instanța a refuzat să se raporteze la temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 111 și art. 35  coroborate cu art. 2502 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., eludând astfel drepturile garantate de art. 6 alin. 1 CEDO.

Nu există o motivare legală a deciziei recurate, instanțele anterioare nerespectând dispozițiile art. 22 alin. 2 și art. 152 C.proc.civ.

Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs incident pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, arătând că în mod greșit a fost soluționată, de către instanța de apel, excepția lipsei calității procesuale a pârâtei, care nu poate sta în judecată în prezentul litigiu, întrucât nu are calitatea de administrator al terenului revendicat, calitate care este deținută de către Centru de Pregătire, Odihnă și Recuperare C., potrivit H.G. nr. 815/2009.

În sprijinul acestei apărări, recurenta a invocat dispozițiile art. 11 alin. 1 și 2 din H.G. nr. 756/12.10.2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, art. 222, art. 224, art. 868, art. 870 alin. 1 C.civ.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și a solicitat să se constate că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

5.Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a formulat întâmpinare la recursul reclamanților, prin care a invocat excepția de tardivitate a recursului, calea de atac fiind declarată în afara termenului de 30 de zile prevăzut de lege. A mai arătat intimatul că în mod corect au fost admise excepția lipsei calității procesuale pasive a OCPI Constanța și excepția prematurității cererii reconvenționale a Centrului de Pregătire, Odihnă și Recuperare C.

Intimatul-pârât Centrul de Pregătire, Odihnă și Recuperare C. a formulat întâmpinare la recursul reclamanților, prin care a invocat excepția de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C.proc.civ., întrucât reclamanții reiau apărări formulate în apel, fără a critica hotărârea instanței de apel.

Pe fond, a arătat că motivarea hotărârii atacate este clară și precisă, nu este contradictorie, cuprinde motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția adoptată. În mod corect instanțele anterioare au respins cererea de chemare în judecată având ca obiect acțiune în constatare, ca inadmisibilă, apreciind că reclamanții aveau posibilitatea de a cere realizarea dreptului pe calea unei acțiuni în revendicare, lucru pe care l-au și făcut, acțiunea fiind respinsă în mod irevocabil. În cadrul acțiunii în revendicare soluționată definitiv și irevocabil, instanțele au reținut că reclamanții nu au folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, fiind aplicabile dispozițiile art. 22 alin. 5 din actul normativ, conform cărora nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent și că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun cât timp nu există lege specială de reparație. De asemenea, s-a mai reținut că reclamanții nu se pot prevala de un titlu de proprietate valabil și nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate asupra terenului intravilan aflat în administrarea C.

Același intimat-pârât a formulat întâmpinare la recursul incident, arătând că lasă la aprecierea instanței aspectul procedural al calității procesuala pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, dar că solicită respingerea recursului principal.

Intimatul-pârât Centrul de Pregătire, Odihnă și Recuperare C. a formulat răspuns la întâmpinare, arătând că achiesează la apărarea ANP prin care se invocă argumente ce vizează respingerea recursului reclamanților. Referitor la apărările OCPI, arată că excepția tardivității recursului reclamanților este întemeiată, iar în ce privește calitatea procesuală pasivă a OCPI lasă la aprecierea instanței soluționarea acestui aspect.

În termen legal, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul reclamanților, prin care a expus excepții și apărări identice cu cele formulate de către intimatul-pârât Centrul de Pregătire, Odihnă și Recuperare C., astfel încât nu se mai impune reiterarea acestora.

De asemenea, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că achiesează la apărările formulate de către pârâtul Centrul de Pregătire, Odihnă și Recuperare C. și de pârâtul OCPI, cu precizarea că lasă la aprecierea instanței aspectul procedural al lipsei calității procesuale pasive invocat de către OCPI.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinarea OCPI prin care a arătat că recursul este declarat în termen. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a OCPI Constanța și la excepția prematurității cererii reconvenționale a Centrului de Pregătire, Odihnă și Recuperare C., a arătat că acestea au fost soluționate în mod corect de către instanțe.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepția nulității în raport de dispozițiile art. 196 coroborat cu art. 200 alin. 2 și art. 194-197 C.proc.civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. A invocat autoritatea de lucru judecat a mai multor hotărâri judecătorești pronunțate în litigii similare, în care s-a reținut calitatea procesuală pasivă a ANP.

Recurentul a depus și răspuns la întâmpinările formulate de ANP și de Centrul de Pregătire, Odihnă și Recuperare C., prin care a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor din cadrul actelor procedurale respective.

La data de 06.06.2022, recurenții-reclamanți au depus precizări la motivele de recurs, prin care au învederat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, principiul contradictorialității, principiul separației puterilor în stat, a realizat o denegare de dreptate și a săvârșit un exces de putere, consecința fiind aceea a încălcării dreptului la un proces echitabil.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.  1 pct. 4 C.proc.civ. este de ordine publică și poate fi invocat de oricare dintre părți, de procuror sau de către instanță din oficiu, în orice stare a pricinii.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

1) Recursul principal al reclamanților va fi supus analizei în limita identificării aspectelor de nelegalitate – față de modalitatea defectuoasă din punct de vedere procedural, de redactare a memoriului de recurs – și de asemenea, cu neluarea în considerare a așa-ziselor motive suplimentare depuse la dosar la data de 6.06.2022, în afara termenului prevăzut de art.487 alin. 1 C.proc.civ. și astfel, cu incidența sancțiunii nulității prevăzute de art. 489 alin. 1 C.proc.civ.

Astfel, se va constata cu referire la criticile formulate înăuntrul termenului procedural că acestea au caracter nefondat atunci când susțin că soluția inadmisibilității acțiunii în constatarea dreptului de proprietate ar fi una eronată întrucât instanța ar fi nesocotit principiul disponibilității părții, refuzând „să soluționeze cauza în limitele învestirii, așa cum le-a stabilit reclamantul”, respectiv refuzând să analizeze dacă reclamantul deține sau nu un drept de proprietate asupra imobilului indicat în petitul acțiunii.

Aceasta  întrucât manifestarea principiului disponibilității trebuie să se realizeze cu respectarea dispozițiilor legale pentru ca actul de voință a părții să poată avea consecințele preconizate de parte, adică valorificarea, sancționarea judiciară a dreptului subiectiv afirmat.

Or, tocmai cu respectarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii, instanța de apel a constatat, în mod corect, că solicitării reclamanților de a obține o hotărâre care să-i constate dreptul de proprietate i se opun dispozițiile art. 35 C.proc.civ. conform cărora „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Așadar, distinct de interesul promovării unei astfel de acțiuni, pe care partea îl afirmă (și trebuie să-l demonstreze) este necesar să nu existe nicio altă cale procedurală de realizare a dreptului întrucât legiuitorul, tocmai pentru a înlătura definitiv disputa, neînțelegerile cu privire la dreptul respectiv, acordă prioritate acțiunii în realizare, consacrând caracterul subsidiar al celei în constatare.

Acesta este contextul în care instanțele fondului au reținut că reclamanții au uzat, în valorificarea aceluiași drept de proprietate, de acțiunea în realizare (în revendicare), statuându-se irevocabil (conform deciziei nr. 1/9.01.2012 a Curții de Apel Constanța) că nu dețin în patrimoniu un asemenea drept întrucât nu au urmat procedura restituirii/reconstituirii prevăzute de Legea nr.10/2001.

De asemenea, acțiunea în evacuare promovată anterior a fost respinsă definitiv (conform deciziei nr. 1173/8.12.2015 a Curții de Apel Constanța), statuându-se în același sens, al lipsei titlului de proprietate al reclamanților.

Or, împrejurarea că reclamanții au uzat, fără succes, de calea acțiunii în realizare anterior promovării acțiunii în constatare, nu înseamnă că aceasta din urmă își pierde caracterul subsidiar, față de dispozițiile art. 35 C.proc.civ. care stabilesc expres că o asemenea cerere nu poate fi primită dacă „partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Întrucât au avut la dispoziție o asemenea acțiune în realizarea dreptului, pe care  reclamanții au promovat-o, indiferent de rezultatul judecății acesteia, acțiunea în constatarea aceluiași drept își păstrează caracterul subsidiar și deci, inadmisibil, în contextul existenței unei reglementări a mijlocului procedural concret de realizare a dreptului.

Este lipsită de temei, de asemenea, susținerea recurenților conform căreia instanța „ar fi tins la modificarea obiectului cauzei din acțiunea în constatare într-o acțiune în revendicare”, lipsită de interes câtă vreme aceștia „aveau deja dreptul de proprietate recent și bine caracterizat”.

În realitate, instanța își păstrează analiza în limitele în care a avut loc învestirea, demonstrând de ce nu poate realiza o verificare a fondului dreptului afirmat, față de finele de neprimire care s-a impus, dat de inadmisibilitatea demersului judiciar.

Tocmai pentru că nu a realizat, în contra voinței părții și a principiului disponibilității, o modificare a acțiunii în constatare promovate într-una de realizare, instanța de apel a arătat, în mod corect, de ce nu pot fi analizate susținerile legate de fondul raportului juridic câtă vreme acestea pot fi tranșate doar în cadrul acțiunii în realizare având în vedere disputa care poartă asupra însuși dreptului de proprietate (în contextul în care pârâții au contestat neechivoc dreptul de proprietate de care se prevalează reclamanții, arătând că ei sunt cei care dețin titlu valabil).

Așadar, instanța de apel arată, în mod suplimentar și fără schimbarea cadrului judecății, de ce premisele afirmate de reclamanții înșiși (în sensul că ar suporta o tulburare serioasă în pretinsul lor drept de proprietate) nu sunt unele care să permită promovarea unei acțiuni în constatare, în cadrul căreia nu se poate tranșa disputa dintre două titluri, domeniu rezervat acțiunii în realizare.

În măsura în care, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, aceștia ar deține un titlu de proprietate obținut ulterior definitivării procesului în revendicare, valorificarea și respectiv verificarea sub aspectul  validității și în ce fel ar putea fi opus cu succes pârâților care, la rândul lor, dețin un titlu, nu se pot realiza decât în cadrul unei acțiuni petitorii, iar nu a uneia în constatare.

Este la fel de lipsită de temei susținerea recurenților potrivit căreia hotărârea atacată ar fi nelegală și pentru că nesocotește dispozițiile art. 2502 alin. 2 pct. 2 C.civ., privind posibilitatea de a deschide în orice moment o acțiune în constatarea existenței sau inexistenței unui drept.

Pe de o parte, dispoziția legală menționată reglementează regimul juridic al acțiunii în constatare sub aspectul prescripției extinctive (stabilindu-i imprescriptibilitatea) fără consecințe sau legătură cu celălalt aspect, al caracterului subsidiar al acestei acțiuni.

Pe de altă parte, critica este lipsită de pertinență întrucât în cauză nu s-a disputat chestiunea regimului acțiunii sub aspectul prescriptibilității acesteia, ci din punct de vedere al admisibilității.

Se va constata, de asemenea, lipsa de fundament a criticii referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 22 C.proc.civ., respectiv a principiului aflării adevărului și al rolului activ al judecătorului, critică în susținerea căreia recurenții au arătat că „instanța de apel avea obligația de a analiza dreptul de proprietate real și actual al reclamanților, prin analiza probatoriului”.

În realitate, ceea ce s-a impus analizei, realizată corect de instanță, raportat la cadrul judecății determinat de părți, a fost admisibilitatea demersului acestora, iar nu fondul dreptului, pentru a se putea pretinde o verificare a probatoriului sub acest ultim aspect.

Critica referitoare la nesocotirea caracterului echitabil al procedurii judiciare, la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. 3 din Constituție, art. 6 par. 1 CEDO susține o „nemotivare concretă și efectivă a hotărârii, consecință directă a inexistenței unei examinări efective a cauzei” și are caracter nefondat.

Decizia atacată conține argumentele pentru care, respingând apelul reclamanților, a validat sentința de primă instanță, reținând relevanța dispozițiilor art. 35 C.proc.civ. și finele de neprimire dat de incidența acestora în cauză.

Susținând o nemotivare „efectivă și concretă”, în realitate recurenții fac referire, în mod inadecvat cadrului judecății, la neanalizarea fondului raportului juridic, iar nu la lipsa considerentelor justificative ale soluției.

Ca atare, potrivit tuturor argumentelor expuse anterior, se va constata caracterul nefondat al recursului reclamanților, care va fi respins în consecință.

2) Recursul incident formulat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor deduce, de asemenea, judecății critici nefondate legate de greșita stabilire a cadrului procesual pasiv, prin reținerea calității de parte a acestei instituții.

Pretinzând că nu a existat, în ce o privește, așa-numita

legitimatio ad causam

, recurenta-pârâtă arată că nu aceasta are calitate de administrator al terenului obiect al litigiului, ci celălalt pârât, Centrul de pregătire, odihnă și recuperare C., așa cum rezultă din art. 11 alin. 1 și 2 din H.G. nr. 756/2016.

Or, potrivit dispozițiilor menționate, de care se prevalează recurenta, C. a fost înființat (alături de alte centre educative, de detenție sau formare profesională) „pentru îndeplinirea atribuțiilor și în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor”.

Așadar, înființarea acestui centru (ca și a celorlalte menționate generic în conținutul  art. 11 alin. 1 din H.G. nr. 756/2016) este subordonată scopului îndeplinirii atribuțiilor Administrației Naționale a Penitenciarelor, ceea ce înseamnă că modalitatea în care funcționează, inclusiv cea în care folosesc bunurile aflate în patrimoniu cu drept de administrare nu este una independentă de scopul constituirii lor.

Din acest punct de vedere, împrejurarea că C. are, la rândul său, personalitate juridică și conform H.G. nr. 815/2009 i-a fost dat în administrare terenul, nu este un argument suficient pentru a justifica prezența în proces, în calitate de pârât, doar a acestuia, câtă vreme rațiunea înființării lui a fost, cum s-a arătat, aceea a asigurării îndeplinirii atribuțiilor Administrației Naționale a Penitenciarelor, fiind subordonat în ce privește funcționarea, rolului și scopului existenței acestei din urmă instituții.

De aceea, instanța de apel a apreciat corect că, în contextul existenței unei asemenea relații de subordonare, prezența în proces este dată de împrejurarea că aceasta stabilește, în raport cu unitățile care îi sunt subordonate, dacă activitatea acestora, inclusiv sub aspectul folosirii bunurilor date în administrare, este una corespunzătoare îndeplinirii atribuțiilor sale.

În același sens, referirea pe care o face recurenta-pârâtă, la dispozițiile art. 868, 870 C.civ. (exercitarea dreptului de administrare și apărarea acestuia în justiție) nu este una aptă să-i susțină excepția și critica, de vreme ce exercitarea dreptului de administrare (și, în mod corespunzător, apărarea acestuia în justiție) nu se pot realiza decât ținând seama de relația de subordonare a centrelor înființate conform art. 11 alin. 2 din H.G. nr. 756/2016 și de necesitatea ca această subordonare să servească îndeplinirii atribuțiilor Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Rezultă că instanța de apel a procedat corect atunci când, respingând apelul incident, a păstrat cadrul procesual pasiv, reținând astfel că este justificată prezența în proces a ambilor pârâți, adică atât a Administrației Naționale a Penitenciarelor, cât și a unității aflate în subordinea acesteia, cu personalitate juridică și drept de administrare asupra bunului, C.

De altfel, critica formulată de recurentă este mai degrabă una formală, în contextul în care soluția de primă instanță, menținută ca atare, în apel, a vizat inadmisibilitatea acțiunii, excepție pe care această pârâtă a invocat-o prin întâmpinare.

Față de toate considerentele arătate, recursul pârâtei a fost găsit nefondat, fiind respins în consecință.