ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2078/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/2019, identică cu cererea înregistrată sub nr. x/2019, conexate, reclamanta A. S.R.L., în faliment, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea nulității absolute a contractelor de ipotecă mobiliară pentru lipsa obiectului actului juridic și a obligației, desființarea actelor juridice subsecvente, respectiv a plăților efectuate de către Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Dâmbovița către S.C. B. S.R.L., repunerea părților in situația anterioară și obligarea societății pârâte la restituirea plăților în cuantum de 2.395.465,26 RON.

Prin precizările făcute în cadrul răspunsului la întâmpinare formulat în dosar nr. x/2019, reclamanta a arătat că din eroare a solicitat constatarea nulității contractului nr. x/11.09.2012, care este contract de cesiune de creanță, și, prin urmare, își micșorează capătul de cerere privind restituirea plăților la suma de 1.708.469,34 RON.

Prin sentința civilă nr. 129/C din 21 aprilie 2021, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției, invocată de pârâta B. S.A., a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractelor de ipotecă mobiliară și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 1.708.469,34 RON, încasată de la Casa de Asigurări de Sănătate.

Prin decizia civilă nr. 1282/Ap din 21 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 129/C din 21 aprilie 2021 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A.

În susținerea căii de atac, recurenta-pârâtă arată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă material - instanță de drept comun, cauza fiind de competența exclusivă a judecătorului sindic, potrivit dispozițiilor art. 117 din Legea 85/2014, lichidatorul judiciar neavând calitatea de a solicita anularea unor acte mai vechi de 2 ani anterior deschiderii procedurii insolvenței.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamanta debitoare - în faliment, prin lichidator judiciar, a solicitat anularea actelor pretins frauduloase încheiate anterior deschiderii insolvenței, respectiv contractele de ipotecă mobiliară încheiate în perioada 2012-23.01.2014.

Debitoarea a intrat în insolvență la data de 16.02.2016, așadar lichidatorul judiciar are competența, potrivit dispozițiilor art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, să atace actele potențial frauduloase încheiate cel târziu la data de 16.02.2014.

Recurenta-pârâtă arată că la data de 23.01.2014 a fost încheiat ultimul contract de ipotecă, fiind evident că niciunul dintre contractele contestate în prezenta cauză nu a fost încheiat în perioada suspectă, lichidatorul neavând competența conferită de legea insolvenței să le conteste.

Totodată, astfel cum susține recurenta-pârâtă, Curtea Constituțională a României a calificat prevederile art. 117 din Legea nr. 85/2014 ca fiind norme de drept procesual, a căror încălcare atrage motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așadar, recurenta-pârâtă apreciază că art. 117 din Legea nr. 85/2014 conferă calitate procesuală activă lichidatorului pentru anularea actelor ilicite ale debitorului strict în privința actelor încheiate cu cel mult 2 ani anterior deschiderii procedurii, și numai în fața judecătorului sindic, iar nu potrivit dreptului comun.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susține că instanța civilă nu este competentă să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată, singurul competent fiind judecătorul sindic, în raport de art. 117 din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-pârâtă apreciază că acțiunea de drept comun este inadmisibilă, legea specială a insolvenței stabilind o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, aptă a asigura justul echilibru dintre drepturile creditorilor și securitatea circuitului civil, actele mai vechi de 2 ani anterior deschiderii insolvenței urmând a nu mai fi repuse în discuție sub aspectul valabilității lor.

Mai arată recurenta-pârâtă că, deși a invocat atât în fața primei instanțe, cât și pe calea apelului, necompetența materială instanței de fond, învederând că o atare acțiune este de competența exclusivă a judecătorului sindic, instanțele au omis să se pronunțe asupra acestor aspecte, care țineau inclusiv de calificarea juridică a acțiunii.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanța competentă să judece acțiunea lichidatorului în anularea actelor frauduloase ale debitorului este judecătorul sindic sesizat cu insolvența debitoarei, în speță Tribunalul Dâmbovița, dosar nr. x/2015, devenind deci incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, astfel cum susține recurenta-pârâtă, având în vedere că actele contestate au fost încheiate cu mai mult de 2 ani anterior deschiderii procedurii insolvenței, lichidatorul nu are legitimare procesual activă în prezenta cauză, excepție absolută ce poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, inclusiv pentru prima dată în recurs.

Potrivit recurentei-pârâte, debitorul nu poate avea calitate procesuală pentru introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase, deoarece, în afara faptului că nu figurează printre persoanele vizate de lege, ar însemna să invoce propria incorectitudine. Or, nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1798 din 27 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, cuprinzând motive contradictorii, stabilind, pe de o parte, că în cauză există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește existența cauzei juridice, potrivit dispozițiilor art. 1.236 alin. (1) C. civ., și, pe de altă parte, că aceasta nu se opune verificării de către instanța de apel a existenței cauzei licite sau ilicite prin prisma art. 1.255 C. civ.

Recurenta-pârâtă arată că dosarul nr. x/2016, soluționat definitiv, a privit următoarele contracte de ipotecă, menținute ca valabile: nr. x.

Recurenta-pârâtă apreciază că relevante pentru speța de față sunt considerentele Curții de Apel Brașov din dosar nr. x/2016, intrate în puterea lucrului judecat odată cu respingerea cererii de recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, din care reiese că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a arătat în ce constă lipsa cauzei pe coordonatele menționate, ci a invocat această chestiune pe motiv că nu ar exista raporturi juridice între părți, or lipsa unui raport juridic nu se confundă cu lipsa cauzei, întrucât raportul juridic, generat de actul juridic, trebuie să existe pentru a invoca lipsa cauzei și că sunt îndeplinite cerințele art. 1.236 alin. (1) C. civ., în ce privește existența cauzei.

Recurenta-pârâtă mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 2.372 alin. (2) C. civ.: "Sub sancțiunea nulității, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul și creditorul ipotecar, să arate cauza obligației garantate și să facă o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat".

Or, instanța de apel a reținut că, în pofida deciziei anterioare definitive care statua existența și liceitatea cauzei juridice a contractelor de garanție, acestea pot fi din nou analizate sub aspectul validității din perspectiva formei, respectiv dacă respectivele contracte de ipotecă arată cauza obligației garantate și fac o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că motivarea este contradictorie, reținându-se, pe de o parte că există autoritate de lucru judecat în privința existenței cauzei actelor de ipotecă și, pe de altă parte, că instanța trebuie să verifice dacă aceleași acte de ipotecă precizează expres sau nu care e cauza lor juridică. Faptul că anterior s-a reținut cu autoritate de lucru judecat existența cauzei face inadmisibilă cercetarea precizării cauzei în cuprinsul contractului, instanța urmând a respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru autoritate de lucru judecat.

Mai arată recurenta-pârâtă că, în speță, scopul urmărit de reclamantă este acela de a înlătura contractele de ipotecă și de a reîntoarce în patrimoniul debitoarei sumele pe care le-a decontat de la Casa de Asigurări de Sănătate în temeiul respectivelor contracte de ipotecă.

În acest context, recurenta-pârâtă apreciază că, deși motivul de nulitate invocat de către intimată în acel dosar era acela al lipsei cauzei, considerentele sus-citate oricum își păstrează puterea de lucru judecat în orice situație, fiind constatări ex propriis sensibus ale judecătorilor Curții de Apel Brașov, potrivit cărora: a fost dovedit că s-au încheiat cesiunile de creanță succesive, prin care s-au transmis drepturi de creanță și s-au stins debite ale A., iar prestațiile la care părțile s-au obligat, respectiv garantarea creanțelor deținute de pârâta, s-au efectuat, prin aducerea de garanții și pentru care sau realizat formalitățile de publicitate.

Așadar, parte din considerentele deciziei recurate, în opinia recurentei-pârâte încalcă puterea de lucru judecat a acestei hotărâri a Curții de Apel Brașov.

Contrar constatării instanței că obiectul prezentei cauze nu îl fac contractele de cesiune de creanță succesivă, ci contractele de ipotecă, sens în care nu ne-am regăsi în ipoteza unei puteri de lucru judecat, astfel cum susține recurenta-pârâtă, constatarea cesiunilor de creanță ca fiind valabile de către Curtea de Apel Brașov, conduce la concluzia logică a faptului că izvorul principal al acestor cesiuni este valabil.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu poate fi constatată lipsa unui contract real principal (indiferent de mențiunile eronate din cuprinsul actelor scrise), de vreme ce cesiunile de creanță validate de către Curtea de Apel Brașov dovedesc transmiterea unor drepturi de creanță valabile și achitarea unor debite reale față de B.. Totodată, nu poate fi reținut că nu a existat operațiunea - negotium - de vânzare-cumpărare a produselor farmaceutice de către C. de la B., sens în care contractele de ipotecă mobiliară să nu aibă astfel un obiect.

În opinia recurentei-pârâte, este irelevant că instanța anterioară a analizat valabilitatea acelorași contracte prin prisma cauzei - ca element de valabilitate al contractului, iar nu din punct de vedere al obiectului contractului, întrucât considerentele referitoare la realitatea prestațiilor sunt menținute independent de tipul de presupusă ineficacitate a contractelor, analizată în prezentul dosar.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că hotărârea recurată încalcă prevederile art. 1.237-1.238 C. civ., contractele de ipotecă neavând cauză ilicită, prevederile art. 2.372, art. 2.391 și urm. C. civ., nelegalitatea cesiunii de creanță în temeiul căreia s-au constituit contractele de ipotecă ce fac obiectul prezentei cauze nefiind constatată de nicio instanță, pe cale de consecință nu se poate constata lipsa obligației garantate, ce ar atrage nulitatea ipotecilor.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, obiectele contractelor de ipotecă sunt determinate și licite, operațiunile juridice fiind în mod concret exemplificate, respectiv: obiectul contractelor de ipotecă mobiliară constă în garantarea achitării prețului cesiunii/creanței pe care creditorul ipotecar B. o are asupra debitorului ipotecar A., prin constituirea de către debitorul ipotecar a unei ipoteci mobiliare asupra creanței pe care o deține împotriva C.J.A.S. Dâmbovița. Obiectul contractului de cesiune de creanță nr. x este acela al transferului de creanță de la A. ta cesionarul B. care a devenit creditor direct al C.J.A.S. Dâmbovița pentru suma de 686.995,92 RON, substituindu-se în toate drepturile principale și accesorii ale cedentului A.. Debitul astfel transmis rezultă din anexa la contract în care sunt individualizate facturile care îl compun.

Concluzionând asupra acestui mecanism, astfel cum susține recurenta-pârâtă, cauza vânzării (proxima) este dobândirea creanței de la C., iar cauza vânzării (remota) este dobândirea calității de creditor în insolvența societății mamă a reclamantei, și anume C.; ipotecile mobiliare au obiect licit, și anume creanțele asupra Casei de Asigurări de Sănătate Județene Dâmbovița, ipotecile mobiliare având o cauză licită deopotrivă, și anume garantarea prețului cesiunii.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că obligațiile instituite în sarcina părților sunt determinate și licite, A. asumându-și în mod legal plata debitelor (prin modalitatea decontării directe de la C.J.A.S. Dâmbovița către B. a acelor debite ce se cuveneau A.), tocmai în considerarea datoriei preluate de aceasta de la C. - datorie corespondentă a livrării de medicamente vândute prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/13.04.2010.

Cu alte cuvinte, contractul cu nr. x la care se referă instanța este într-adevăr unul de cesiune datorie, care a fost menționat greșit în cuprinsul contractelor de ipotecă mobiliară ca fiind unul de vânzare.

Cu toate acestea, recurenta-pârâtă susține că afirmația lipsei unui contract de vânzare-cumpărare este falsă, de vreme ce în anul 2010, a dovedit faptul că a încheiat cu societatea C. - companie din grupul intimatei, de la care aceasta din urmă a preluat datoria, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.04.2010.

Potrivit acestui contract, recurenta-pârâtă, în calitate de vânzător, urma ca, în baza comenzilor C., să livreze acesteia produse farmaceutice și para farmaceutice.

În anul 2012, în baza contractului de vânzare-cumpărare și având în vedere că societatea cumpărătoare acumulase față de recurenta-pârâtă un debit total de 11.756.204,14 RON pe care nu putea să îl plătească, a convenit cu aceasta și celelalte societăți din grupul A., să încheie contractul de tranzacție nr. x/07.03.2012.

Prin contractul de tranzacție, debitorul principal C. a confirmat soldul total datorat în cuantum de 11.756.204,14 RON și s-a obligat să plătească din acest sold suma de 7.610.200 RON în 9 tranșe, până la data de 30.12.2012, iar societățile D. S.R.L., A. S.R.L., A. S.R.L., E. S.R.L., Flavona S.R.L. împreună cu doamna F. s-au obligat în calitate de fidejusori, atât în ceea ce privește obligația de plată a întregului debit de 7.610.200 RON, cât și a fiecărei tranșe în parte, precum și a penalităților de întârziere.

Recurenta-pârâtă arată că argumentația instanței privind regulile de interpretare ale clauzelor nu poate să reprezinte temei pentru a aprecia că actul juridic/negotium juris al vânzării nu există, iar o simplă eroare materială a menționării altui număr de contract nu poate anihila realitatea faptică - aceea a vânzării efective a produselor către C..

Recurenta-pârâtă susține că debitul a cărui restituire o urmărește A. prin formularea a încă unei cereri de constatare a nulității absolute asupra acelorași contracte, există și corespunde unor livrări efective de produse farmaceutice, dovada principală a faptului că această creanță este reală și datorată fiind aceea că vânzarea produselor farmaceutice și livrările au fost efectuate în baza unor facturi valabile, necontestate până la momentul intentării acțiunilor în nulitate.

Recurenta-pârâtă susține că a vândut grupului C. produse farmaceutice, aceasta înregistrând datorii în cuantum total de 11.756.204,14 RON, contractele de garanție mobiliară având ca scop tocmai garantarea prețului cesiunii unei părți din creanța datorată, pentru ca societățile să își controleze reciproc procedurile de insolvență.

Din această perspectivă, contraprestația A. are ca izvor o obligație pecuniară asumată expres și consimțit de către intimată, ca urmare a transferului de creanță intervenit între aceasta și C..

Mai susține recurenta-pârâtă că nu numai că fiecare dintre părțile implicate în această construcție contractuală au avut de la început reprezentarea clară a contraprestației celeilalte părți, dar chiar raportul de expertiză contabilă judiciară (în varianta sa finală) efectuat în dosarul nr. x/2015 cu privire la toate contractele încheiate cu intimata și implicit cu privire la decontările realizate de C.J.A.S. Dâmbovița, a stabilit că valoarea totală a sumelor datorate de A. S.R.L. în baza contractelor de ipotecă mobiliară/cesiune înregistrate la C.J.A.S. Dâmbovița este de 4.180.178,2 RON, iar totalul încasărilor realizate de către B. S.A. de la C.J.A.S. Dâmbovița este în cuantum de 3.213.369,17 RON.

O altă critică expusă de către recurenta-pârâtă vizează faptul că nu există o cauză ilicită a contractelor de ipotecă mobiliară în sensul art. 1.238 alin. (2) C. civ., nefiind dovedită o înțelegere frauduloasă la încheierea acestor contracte.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de judecată a speculat motivele care ar fi determinat demersul judiciar al falitei în temeiul unei prezumtive cauze ilicite care a planat asupra contractelor de ipotecă mobiliară, în contextul în care criticile invocate au fost unele cât se poate de generale, neexplicitate și nedemonstrate.

Or, prin validarea alegațiilor intimatei, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a contrazis chiar situația de fapt demonstrată de înscrisurile existente la dosar și constatată prin raportul de expertiză judiciară contabilă efectuat în dosarul nr. x/2015.

Mai susține recurenta-pârâtă că o astfel de constatare a înțelegerilor frauduloase în dauna creditorilor, excedează obiectului acestei cauze, Tribunalul Brașov nefiind învestit cu o astfel de acțiune specială, reglementată de dispozițiile art. 117 ale Legii insolvenței nr. 85/2014.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța era datoare să observe, la momentul analizării problemei de competență, că de vreme ce există un regim special pentru un astfel de tip de acțiune - Legea nr. 85/2014 a insolvenței - acest regim devine aplicabil în temeiul principiului specialia generalibus derogant, motivul neîndeplinirii condiției respectării termenului de 2 ani reprezentând perioada suspectă, la care se referă art. 117, nu poate legitima acțiunea lichidatorului judiciar de a formula o acțiune în constatarea nulității actelor pe calea dreptului comun.

În subsidiar, în ipoteza absurdă în care s-ar aprecia că problema eventualei înțelegeri frauduloase poate fi analizată în cadrul unei acțiuni de drept comun, recurenta-pârâtă apreciază că susținerile din cuprinsul deciziei recurate sunt netemeinice.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că frauda, temei pentru nulitate, trebuie să fie contemporană cu momentul semnării contractelor a căror anulare se solicită. Or, în speță, nu s-a dovedit intenția de fraudarea intimatei la momentul încheierii acestor contracte, frauda neputând fi reflectată prin simplele plăți.

De altfel, în cazul ipotezei reglementate de art. 117 alin. (2) lit. c), ca text special aplicabil unei astfel de ipoteze, prezumția de fraudă este instituită doar în privința debitorului, iar nu și în privința unei acțiuni frauduloase concertate.

Frauda ar fi putut exista, în opinia recurentei-pârâte doar atunci când terțul (în speță, intimata) cunoștea starea iminentă de insolvență a debitorului în momentul în care a încheiat contractele în cauză, or acest fapt nu este dovedit.

Recurenta-pârâtă susține că nu cunoștea nici vreo stare de încetare a plăților, nici de principiu starea economică degradată a C. S.R.L. sau a A., motiv pentru care nici lichidatorul judiciar nu a putut dovedi un asemenea fapt, deși o putea face prin orice mijloc de probă.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că prezumția relativă căreia instanța de fond i-a dat relevanță, nu poate conduce la anularea contractelor disputate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6, 7 și 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă A. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului,

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

O primă critică de nelegalitate vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată de către o instanță necompetentă material, respectiv de instanța de drept comun, cauza fiind de competența exclusivă a judecătorului sindic, potrivit dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 85/2014.

Această critică a fost circumscrisă de către recurenta-pârâtă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ.

Instanța de recurs încadrează această critică în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., reprezentând un motiv de nelegalitate distinct de motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă. Acest din urmă motiv de casare vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fără a include în câmpul său de aplicare normele de procedură care reglementează competența altei instanțe. Totodată, critica nu se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Condițiile invocării excepției necompetenței de ordine publică sunt reglementate de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că aceasta trebuie fi invocată de părți sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. Limitarea în timp a posibilității de a invoca excepția necompetenței de ordine publică constituie o derogare de la principiul stabilit de art. 247 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit căruia excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de către instanță în orice stare a pricinii, dacă prin lege nu se prevede altfel. Or, în această materie, legea prevede altfel, în sensul că art. 130 alin. (2) C. proc. civ. stabilește termenul limită până la care excepția de necompetență materială poate fi invocată.

În cauză, excepția necompetenței materiale, nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe și au putut pune concluzii, situație în care, dată fiind limitarea în timp, pretinsa neregularitate invocată, derivată din necompetența materială s-a acoperit și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Așadar, necompetența de ordine publică a primei instanțe nu poate fi invocată în recurs, concluzie care rezultă din art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Excepția lipsei calității procesuale active a lichidatorului judiciar în promovarea prezentei acțiuni, în raport de prevederile art. 117 din Legea nr. 85/2014, care statuează că acesta poate solicita anularea actelor ilicite ale debitorului numai în ceea ce privește actele încheiate cu cel mult 2 ani anterior deschiderii procedurii și numai în fața judecătorului sindic și nu pe calea dreptului comun, urmează a fi respinsă.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispozițiile acestui act normativ se completează în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. și ale C. civ.

Totodată, în cauză, acțiunea introdusă de lichidatorul judiciar în numele și pe seama debitoarei în insolvență, a fost formulată în scopul maximizării averii acesteia și al plății creanțelor înregistrate.

Înalta Curte reține, de asemenea, că cererea dedusă judecății este întemeiată pe dispozițiile art. 1.236, art. 1.225, art. 2.343, art. 2.344 C. civ., lichidatorul judiciar putând formula o astfel de acțiune.

Ca atare, argumentele recurentei-pârâte invocate din perspectiva art. 117 din Legea nr. 85/2014 nu pot fi reținute, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, acțiunea este întemeiată pe dreptul comun și nu pe dispozițiile legii speciale.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În susținerea acestor motive de casare, recurenta-pârâtă a invocat, pe de o parte faptul că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1798 din 27.10.2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, iar pe de altă parte, faptul că motivarea instanței de apel este contradictorie, reținându-se că, deși există autoritate de lucru judecat în privința existenței contractelor de ipotecă, instanța de apel a apreciat că poate verifica dacă aceleași acte de ipotecă precizează expres care este cauza lor juridică.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează atunci când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleași părți, fără posibilitatea ca dezlegarea să poată fi contrazisă. În acest din urmă caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel încât instanța nu mai trebuie să identifice tripla identitate, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice.

Dispozițiile legale incidente obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis anterior și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății ulterior; situația contrară ar echivala cu încălcarea regulii generale conform căreia "lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul".

Înalta Curte reține că, în raport de decizia nr. 1798 din 27 octombrie 2017 a Curții de Apel Brașov, în mod legal instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor care se referă la îndeplinirea cerințelor art. 1.236 alin. (1) C. civ., în ce privește existența cauzei. În raport, însă de cererea pendinte, instanța putea verifica îndeplinirea condițiilor impuse de art. 2.372 alin. (2) C. civ. sau a existenței cauzei licite sau ilicite, prin prisma art. 1.255 C. civ., aceste aspecte nefăcând obiectul analizei Curții de Apel Brașov.

Ca atare, nu poate fi reținută nici motivarea contradictorie a instanței de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, deși recurenta-pârâtă a indicat în memoriul de recurs și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, aceasta tinde, prin criticile expuse în susținerea acestui motiv de casare, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că amplele trimiteri ale recurentei-pârâte cu privire la situația de fapt, la istoricul relațiilor dintre părți, la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.04.2010, la contractul de tranzacție nr. x/07.03.2012, la livrarea efectivă a produselor farmaceutice, la raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în dosarul nr. x/2015, la lipsa intenției frauduloase vizează aprecierea probatoriului și stabilirea situației de fapt de către instanța de apel. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar la examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, urmează a exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1282/Ap din 21 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1282/Ap din 21 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2022.