Decizia nr. 2240/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2070/2021 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 08.01.2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale și la plata de daune materiale, întrucât a fost rănit la Timișoara, prin împușcare, în timpul Revoluției Române din 1989, mai exact în data de 18.12.1989. În drept au fost invocate dispozițiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire prin acțiune. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a invocat excepțiile netimbrării, lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința civilă nr. 2070 din 8 decembrie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 132 din 12 mai 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinței, ca neîntemeiat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.. Recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind raportul dintre comitent și prepus, respectiv raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat, în condițiile în care, în cauză, Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, iar nu invers. Recurentul a mai arătat că, dacă s-ar face o analogie cu o societate comercială, continuând interpretarea instanței de apel, ar însemna că, de fiecare dată când s-ar pune problema, societatea va răspunde și va fi sancționată (doar ea) pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi săvârșită, iar organele sale de conducere nu ar avea vreo vină, întrucât ele doar ar primi instrucțiuni de la această societate. Interpretarea instanței de apel este greșită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia în 1989, în sensul că acestea nu au nici o relevanță și nici legile ce au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989, Statul Român râmânând răspunzător pentru faptele fostului președinte. În susținerea răspunderii statului, recurentul a invocat dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen., art. 211 și art. 224 alin. (1) C. civ. și a concluzionat, contrar celor reținute de instanța de apel, că Statul Român are calitate procesuală pasivă și este ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului. A arătat intimatul că în mod corect instanța de apel a reținut că în cauză nu se verifică raportul de subordonare a fostului șef suprem al statului în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial ca cel supus analizei nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte B., care nu a avut calitatea de prepus al Statului Român, nu a acționat la instrucțiunile și ordinele statului, nu a existat vreo dispoziție sau vreo însărcinare din partea statului, nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte B.. Nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat. În cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și pentru răspunderea comitentului, astfel încât dezlegarea dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor este corectă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin demersul judiciar, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune materiale și morale) cauzat prin rănirea prin împușcare, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989. Acțiunea a fost promovată urmare a soluției de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989. Așa cum în mod corect a stabilit și instanța de apel, reclamantul nu a justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte B.. Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, în cauză aceste condiții nu se verifică, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Reclamantul a pretins în calea de atac că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale". O astfel de susținere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamanților (art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ.) și are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum își prezintă recurentul argumentele atunci când pretinde o "inversare a termenilor raportului juridic". Raționamentul reclamantului este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist. În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte autorul reclamanților) și a moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluției; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate). Analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. În memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispozițiile art. 224 alin. (1) din noul C. civ., fără a se indica, prin raportare la aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluției. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 132 din 12 mai 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,