ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2171/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, la data de 08 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Complexul Sportiv Național "Sala Polivalentă" București a chemat în judecată pe pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul București, prin Primar General, Instituția Primarului Municipiului București, A., B., C. pentru a se constata nulitatea absolută a Dispoziției nr. 18823/04.05.2015, emisă de către U.A.T. Municipiul București, prin Primar General și pentru ca pârâții U.A.T. Municipiul București și Instituția Primarului Municipiului București să fie obligați să emită o nouă dispoziție cu privire la notificările formulate de către pârâții persoane fizice în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin care să decline competența de soluționare a entității deținătoare a bunului imobil a cărui restituire au solicitat-o, în favoarea unității deținătoare a imobilului, respectiv în favoarea CSN "Sala Polivalentă", în calitate de administrator al terenului situat în București, Calea x. D. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul reclamantului la data de 11 ianuarie 2016, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție voluntară accesorie, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 18823 emisă de Primarul Municipiului București la data de 04.05.2015, să fie obligați pârâții Primăria Generală a Municipiului București și Instituția Primarului la emiterea unei noi Dispoziții în baza notificărilor formulate de pârâți, prin care să decline competența de soluționare unității deținătoare a bunului imobil, respectiv către reclamantul CSN "Sala Polivalentă". A solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din data de 08 februarie 2016, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta D. S.R.L.; a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei de interes, a lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii și a constatat că nu este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză pentru a se reține existența autorității de lucru judecat, iar efectul pozitiv al chestiunilor litigioase se va avea în vedere la soluționarea pe fond a cauzei.

Hotărârea pronunțată la fond Prin sentința civilă nr. 433 din 11 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Complexul Sportiv Național "Sala Polivalentă" București, în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București, prin Primar General, Instituția Primarului Municipiului București, A., B. și C., ca nefondată; s-a respins, ca nefondată, cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei formulată de D. S.R.L., a fost obligat reclamantul la plata către pârâtul A. a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și către pârâții B. și C. a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 795A din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant Complexul Sportiv Național "Sala Polivalentă" București și de apelanta-intervenienta în numele altei persoane D. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 433 din 11 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București, prin Primar General, Instituția Primarului Municipiului București, E. și F., moștenitorii lui A., B. și C.; a fost anulată sentința și trimisă cauza aceleiași instanțe pentru evocarea fondului. La Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza a fost reînregistrată la data de 10 martie 2017, sub nr. x/2015*.

Hotărârea pronunțată la fond - rejudecare Prin sentința civilă nr. 1225 din 21 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca nefondate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Complex Sportiv Național "Sala Polivalentă", în contradictoriu cu pârâții E., F., Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București, prin Primar General, Instituția Primarului Municipiului București, B. și C. și cererea de intervenție formulată de intervenienta D. S.R.L.

Decizia pronunțată în apel - al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 995A din 22 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelanții-reclamanți Complexul Sportiv Național "Sala Polivalentă" București și D. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1225/21.09.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-pârâți E. și F., moștenitorii defunctului A., B., C., Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București, prin Primarul General, și Instituția Primarului Municipiului București, și intimații Ministerul Tineretului și Sportului și Agenția Națională pentru Sport; au fost obligați apelanții la plata sumei de 2385 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru intimații pârâți E. și F..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 995A din 22 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul Complexul Sportiv Național "Sala Polivalentă" București și intervenienta D. S.R.L., cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Recursul formulat de reclamantul Complexul Sportiv Național "Sala Polivalentă" București Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel. În motivare, după prezentarea situației de fapt, recurentul a susținut că instanța a interpretat eronat dispozițiile H.G. nr. 115/1990, nu a aplicat corect dispozițiile H.G. nr. 1230/1990 și a aplicat eronat dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Astfel, în cuprinsul H.G. nr. 115/1990 nu s-a prevăzut că transmiterea patrimoniului partidului comunist român se face în proprietatea privată a statului, iar instanța de apel a reținut greșit aceste norme legale, apreciind că terenul în suprafață de 450 mp a intrat în proprietatea privată a statului, cu toate că acest act normativ nu prevede acest aspect. In acest sens, recurentul a opinat că transmiterea patrimoniului partidului comunist român a avut loc în proprietatea publică a statului român, iar nu în cea privată, dovada clară fiind dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Toate actele normative citate, respectiv H.G. nr. 115/1990, H.G. nr. 1230/1990, H.G. nr. 250/2003, Ordinul nr. 256/2003 emis de Ministerul Tineretului și Sportului, Ordinul nr. 204/2003 emis de Agenția Națională de Sport, arată că terenul în suprafață de 450 mp situat în București, Calea x, a fost mereu în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului sau a Complexului Sportiv Național "Sala Polivalentă". Art. 10 din Legea nr. 213/1998 prevede modalitatea de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat, or, în speță, nu există niciun act normativ care să prevadă că terenul ce face obiectul cauzei a trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului București. În aceste condiții, terenul nu avea cum să facă parte la data notificării (14.02.2001) din domeniul privat al municipiului București, neexistând niciun act normativ care să prevadă acest aspect, recurenta fiind instituția publică succesoare cu titlu particular a bunului imobil pe care se găsea terenul de 450 mp notificat, municipiul București neavând niciun drept cu privire la teren. Terenul ce a făcut obiectul Dispoziției nr. 18823/2015 nu a fost niciodată în patrimoniul Municipiului București, aspect cunoscut de această instituție chiar înainte de emiterea primei dispoziții de restituire, respectiv dispoziția nr. x/08.11.2006. În dosarul nr. x/2017, instanțele au anulat atât Dispoziția nr. 7826, cât și Dispoziția nr. 7827, pe motiv că odată atacată pe cale judecătorească Dispoziția nr. 6727/2006, unitatea emitentă nu poate să o mai revoce pe cale administrativă, instanțele fiind singurele în măsură a se pronunța asupra legalității acesteia. În anul 2001, când au fost formulate notificările, bunul era în patrimoniul societății comerciale cu capital integral de stat "Palatul Sporturilor", conform H.G. nr. 1230/1990. Faptul că în anul 2005 Consiliul General al Municipiului București a menționat că terenul de 172350 mp se află în domeniul privat al municipiului București nu are relevanță, important fiind a se stabili cine avea calitatea de unitate deținătoare a terenului din Calea x la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică la 14.02.2001, iar nu în anul 2005. Deși instanța de apel a reținut în motivare toate Hotărârile de Guvern care arată că primăria nu deține terenul respectiv (H.G. nr. 115/1990, H.G. nr. 1230/1990 și H.G. nr. 250/2003), nu a aplicat aceste acte normative în speță, ci a aplicat articole din Legea nr. 213/1998 care nu au legătură cu cauza, fără a arăta temeiul în baza căruia terenul din Calea x a trecut în domeniul privat al municipiului București. Acest teren nu s-a aflat în domeniul privat al Municipiului București la data notificării, ci, la acea dată, terenul se afla în folosința S.C. Palatul Sportului S.A. și în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului potrivit H.G. nr. 1230/1990. Concluzionând, recurentul a învederat că instanța de apel nu a clarificat dacă bunurile prevăzute în H.G. nr. 115/1990 au trecut în proprietatea publică sau privată a Statului Român, nu a clarificat în temeiul cărui act normativ (raportat la Legea nr. 213/1998) terenul aflat în București, Calea x, a trecut în domeniul privat al municipiului București în anul 2011 și nu a clarificat cum este posibil ca un teren să se afle concomitent în administrarea Ministerului Sporturilor și folosința Complexului Sportiv Național, precum și în domeniul privat al Municipiului București. Recursul formulat de intervenienta D. SRL Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu consecința admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 18823, emisă de Primarul Municipiului București, la data de 04 mai 2015 și obligarea pârâților Primăria Generală a Municipiului București și Instituția Primarului la emiterea unei noi Dispoziții în baza notificărilor formulate de pârâți, prin care să decline competența de soluționare unității deținătoare a bunului imobil, respectiv către Sala Polivalentă și, în mod corespunzător, admiterea cererii de intervenție voluntară accesorie formulată în cauză. În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt și a situației juridice a terenului, recurentul a susținut că decizia recurată este nemotivată și a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 și a art. 123-124 din Legea nr. 215/2001. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a învederat, pe de-o parte, că decizia atacată nu cuprinde motivele de care se întemeiază, întrucât din considerentele instanței de apel nu rezultă raționamentul care a condus la concluzia că Municipiul București ar fi fost unitatea deținătoare a terenului litigios în data de 14.02.2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv unitatea competentă să soluționeze cererile de restituire, deoarece instanța doar a invocat și a redat cuprinsul unor texte de lege (art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 și art. 123-124 din Legea nr. 215/2001) din care nu rezultă care a fost raționamentul juridic, iar, pe de altă parte, hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța a invocat existența unui act din 2005 pentru a motiva care era unitatea deținătoare în anul 2001 (hotărârea CGMB nr. 262/29.11.2005), ceea ce este irelevant, fiind vorba despre un act ulterior perioadei de referință apreciată de instanță relevantă, respectiv 14.02.2001. A mai arătat că hotărârea atacată este nemotivată, instanța de apel redând doar dispoziții din Legea nr. 213/119 și din Legea nr. 215/2001, fără a arăta care este raționamentul juridic în sensul că municipiul București ar fi fost unitatea deținătoare. Recurentul a învederat că, în speță, este vorba și despre o lipsă a motivării, întrucât nu este prezentat raționamentul instanței în ceea ce privește concluzia că unitatea deținătoare a terenului în discuție este municipiul București, fiind vorba, totodată, și despre o lipsă a motivării cu privire la raportarea la Hotărârea CGMB nr. 262/29.11.2005, complet irelevantă, întrucât și dacă s-ar stabili că în anul 2005 terenul notificat era în proprietatea privată a Municipiului București, acest fapt nu se poate extinde și la anul 2001. In susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanța de apel a aplicat/interpretat greșit dispozițiile art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 și a art. 123-124 din Legea nr. 215/2001, respectiv a încălcat dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziției, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, această normă stabilind competența de soluționare a cererii de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului notificat. Recurentul a mai susținut că entitatea care are calitatea de unitate deținătoare a terenului notificat de către pârâții Surlea este Sala Polivalentă, trecut în administrarea acesteia de Ministerul Tineretului și Sportului în anul 2003, astfel că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul în cauză se afla în patrimoniul privat al statului având calitatea de unitate deținătoare, iar nu în patrimoniul Municipiului București, cum greșit a reținut instanța de apel, Municipiul București fiind doar entitatea notificată, iar nu și unitatea deținătoare. S-a mai arătat că instanța de apel a încercat să stabilească dacă unitatea deținătoare a imobilului notificat este statul sau unitatea administrativ-teritorială prin raportare la anul 2001, când a fost introdusă notificarea, apelând la dispozițiile legale prevăzute de Legea nr. 213/1998 și la dispozițiile Legii nr. 215/2001 și făcând abstracție de eventualele modalități de trecere a dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul unității administrativ-teritoriale și invers. Concluzia instanței de apel că unitatea deținătoare este Municipiul București a condus la încălcarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc competența de emitere a dispoziției de restituire, având natura unor dispoziții legale imperative, care protejează un interes public. În condițiile în care Municipiul București nu deținea bunul ce face obiectul Dispoziției nr. 18823/2015, nu cunoștea situația juridică și locativă a imobilului, nu avea în evidențele sale existența sau inexistența unor construcții asupra terenului, sancțiunea ce intervine în cazul încălcării unor astfel de prevederi este nulitatea absolută. Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 431 C. proc. civ. prin raportare la sentința civilă nr. 639/07.05.2007, în raport cu care a reținut puterea de lucru judecat, în sensul că s-ar fi stabilit prin această hotărâre că Municipiul București este unitatea deținătoare a terenului notificat. Or, în cauză, în raport cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin sentința civilă nr. 639/2007 nu a fost dezlegată problema litigioasă, nefiind vorba despre o chestiune litigioasă judecată care să poată fi opusă într-un alt litigiu, o altă interpretare fiind contrară și dezlegărilor date în decizia din apel, care a stabilit definitiv că problema litigioasă din prezenta cauză nu a fost dezlegată de instanțele anterioare și că nu există autoritate de lucru judecat. Acest argument încalcă limitele deciziei din apel, care a statuat că aspectul referitor la unitatea deținătoare, dacă este PMB sau Sala Polivalentă, nu a format niciodată obiectul vreunui proces sau nu a fost vreodată tranșat. Concluzionând, recurentul a susținut că anterior nu a fost analizată chestiunea autorității deținătoare, iar instanța de apel a încălcat dispozițiile din C. proc. civ., reținând contrariul, sentința fiind pronunțată în anul 2007, ulterior perioadei de referință din anul 2001, când prezintă relevanță a se stabili care era unitatea deținătoare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Complexul Sportiv Național "Sala Polivalentă" București și de intervenienta D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 995A din 22 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015 și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 10 noiembrie 2022, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale aplicabile și prin raportare la actele și lucrările dosarului, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, cu prioritate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta intervenientă, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea în oricare din ipotezele menționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare. Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că, în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie, deopotrivă, o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Deopotrivă, se impune a fi reamintit că apelul este mijlocul procesual prin care partea, nemulțumită de hotărârea primei instanțe, solicită instanței ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ si caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, limitată de două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" și "tantum devolutum quantum judicatum", așa încât problemele dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel. În speță, obiectul cererii înregistrate pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă sub nr. x/2015, este circumscris constatării nulității absolute a Dispoziției nr. 18823/04.05.2015 emisă de către U.A.T. Municipiul București, prin Primar General, și obligării pârâților U.A.T. Municipiul București și Instituția Primarului Municipiului București la a emite o nouă dispoziție cu privire la notificările formulate de către pârâții persoane fizice în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin care să decline competența de soluționare a entității deținătoare a bunului imobil a cărui restituire au solicitat-o, în favoarea unității deținătoare a imobilului, respectiv în favoarea CSN Sala Polivalentă, în calitate de administrator al terenului situat în București, Calea x. În esență, în argumentarea prezentului demers judiciar s-a invocat faptul că U.A.T Municipiul București prin Primar General a emis Dispoziția de restituire cu încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, emițând o dispoziție de restituire în natură a terenului de 450 mp, deși nu este și nu a fost niciodată unitate deținătoare a terenului, în sensul că nu are în patrimoniul său său în administrare acest imobil. Prin decizia civilă nr. 795A din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant Complexul Sportiv Național "Sala Polivalentă" București și de apelanta-intervenienta în numele altei persoane D. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 433 din 11 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București, prin Primar General, Instituția Primarului Municipiului București, E. și F., moștenitorii lui A., B. și C.; a fost anulată sentința și trimisă cauza aceleiași instanțe pentru evocarea fondului. Prin această hotărâre s-a reținut, în esență, că "în condițiile în care efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 639/2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a a fost opus reclamantului de pârâții persoane fizice, iar reclamantul nu a fost parte în procesul care a fost soluționat prin respectiva sentință (astfel cum aceasta a devenit irevocabilă în urma soluționării apelurilor și recursurilor promovate în cadrul aceluiași litigiu), o corectă aplicare în speță a prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. și a prevederilor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impunea realizarea unei analize efective a argumentelor prin care reclamantul (ca și intervenienta) susțineau inopozabilitatea precedentelor hotărâri judecătorești, și cereau instanței să analizeze, și să se pronunțe cu privire la pretinsa încălcare a dreptului de administrare pe care reclamantul îl invocă cu privire la terenul restituit prin Dispoziția nr. 18823 emisă de Municipiul București prin Primar General". De asemenea, s-a reținut că "exercitarea contestației deschise prin prevederile Legii 10/2001 împotriva unei decizii/dispoziții emise de entitatea notificată nu are în mod necesar semnificația analizării de către instanță a tuturor elementelor specifice procedurii de soluționare a notificărilor, într-o atare procedură instanța fiind ținută numai să evalueze legalitatea și/sau temeinicia actului de dispoziție atacat, prin prisma criticilor pe care contestatorii le-au formulat la adresa acestuia, respectiv că aspectele care nu au fost contestate devin definitive prin efectul neatacării lor, și își păstrează caracterul de dispoziții ce emană de la autoritatea administrativă ce a emis actul". În acest context, s-a statuat că "analiza pe care o va efectua, instanța de fond va avea în vedere prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă", iar prin prisma acestei reglementări, urmează a fi avute în vedere nu numai considerentele sentinței civile 639/2007, ci și cele ale deciziei civile nr. 278/2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și ale deciziei civile nr. 1739/2014 a ÎCCJ, prin care instanțele de control judiciar, pe lângă faptul că au menținut soluția care se regăsește în dispozitivul sentinței civile nr. 639/2007, au statuat și cu privire la aspectele care au făcut obiectul analizei în cadrul contestației judecate în litigiul respectiv (la pg. 107 verso și pg. 129 verso din vol. II al dosarului constituit la prima instanță)". Având în vedere aceste considerente, obligatorii pentru instanțele de rejudecare, potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., dar și limitele devoluțiunii stabilite în apelurile exercitat împotriva sentinței civile nr. 1225 din 21 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, instanțele devolutive aveau obligația de a analiza, în concret, apărările formulate de părțile litigante relative la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești anterior menționate și de a verifica dacă în litigiul anterior a făcut obiect al dezbaterii judiciare chestiunea litigioasă relativă la calitatea Municipiului București de entitate deținătoare a imobilului restituit prin Dispoziția nr. 18823 emisă de Municipiul București prin Primar General, respectiv de a valida sau invalida motivat argumentele recurenților apelanți care nu au participat la dezbaterea judiciară anterioară și a stabili dacă, pe baza probelor administrate nemijlocit în procesul de față, aceștia au fost în măsură să demonstreze o situație de fapt diferită de cea invocată de pârâții persoane fizice care s-au prevalat de puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, în baza constatărilor din cuprinsul hotărârilor judecătorești anterioare. Procedând la verificarea silogismului judiciar expus în justificarea soluției adoptate prin decizia civilă recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a limitat în ceea ce privește analiza situației juridice a imobilului ce a făcut obiectul Dispoziției nr. 18823 la a reda conținutul unor texte de lege (art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 și art. 123-124 din Legea nr. 215/2001) și la a prezenta cronologic măsurile dispuse prin acte administrative sau normative prin care s-a transmis folosința și/sau administrarea terenului obiect al dispoziției, fără a argumenta concluzia silogismului judiciar în sensul că municipiul București avea la data emiterii Dispoziției a cărei nulitate se invocă, în cauză, calitatea de entitate deținătoare. Totodată, referitor la opozabilitatea sentinței civile nr. 639/2007 a Tribunalului București, curtea de apel s-a raportat la considerentele acestei hotărâri judecătorești. Rezultă, așadar, din cele ce precedă, că silogismul judiciar expus nu a fost temeinic fundamentat, așa cum s-ar fi impus în conformitate cu dezlegările judiciare anterioare în condițiile în care, instanța de apel deși reține că bunul s-a aflat inițial în administrarea Ministerului Tineretului, în administrarea CSN Sala Polivalentă, respectiv în folosința societății comerciale Palatul Sportului, iar după dizolvarea și lichidarea acestei ultime societăți, a revenit în patrimoniul privat al statului și în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului, ulterior, fără a justifica această concluzie prin trimitere la situația juridică concretă a imobilului, conchide neargumentat că, în temeiul art. 4-5, art. 123 și art. 124 din Legea nr. 213/1998 și a diferențierii legislative realizate treptat între "administrația centrală și cea publică locală", terenul litigios se afla în domeniul privat al Municipiului București, fapt atestat ulterior de Hotărârea CGMB nr. 262/29.11.2005, context în care, raportându-se exclusiv la considerentele sentinței civile nr. 639/2017, reține puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești, respectiv faptul că probele administrate confirmă statuările din cuprinsul acestei hotărâri. În acest context, instanța de recurs constată că silogismul judiciar expus în explicitarea soluției de respingere a apelului nu face decât să confirme că instanța de apel, soluționând calea de atac devolutivă cu a cărei analiză a fost legal învestită, nu a justificat concluzia sa vizând caracterul nefondat al apelului, în sensul că, raționamentul judiciar expus nu se constituie într-o construcție juridică proprie care, raportându-se la particularitățile factuale, specifice cauzei, să tindă la a demonstra lipsa de temeinicie a argumentelor apelanților sau temeinicia celor invocate de pârâți, de natură să aibă o incidență asupra soluției pronunțate, concretizându-se într-un răspuns explicit și specific acestora. Astfel, construcția juridică mai sus prezentată nu relevă aplicarea de către instanța de apel a reperelor și statuărilor jurisdicționale anterioare la care aceasta avea a se raporta în verificarea incidenței puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 639/2007, după cum modul de construire al raționamentului instanței de prim control judiciar nu reflectă nici mecanismul logico-juridic prin care s-a format convingerea acesteia în vederea pronunțării soluției. Analiza anterioară și neregularitățile de ordin procedural constatate în judecata înfăptuită de instanța de apel, relevă nelegalitatea hotărârii recurate și, în același timp, necesitatea refacerii cercetării judecătorești care să permită deplina stabilire a situației de fapt a cauzei în cazul particular dedus judecății și lămurirea tuturor aspectelor relevante ale acesteia și, în final, determinarea normelor de drept incidente cauzei. Având în vedere considerentele arătate și reținând că numai în contextul unei analize reale și efective, ce se impune a fi concretizată într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esențiale ale părților litigante, instanța de recurs va putea să cenzureze modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, constatând că, în speță, nemotivarea deciziei civile recurate face imposibilă exercitarea controlului judiciar în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată fondat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Întrucât, în speță, vătămarea procesuală a recurentei-interveniente, de natură să determine afectarea dreptului acesteia la un proces echitabil, la a cărui respectare și efectivitate trebuie să vegheze instanța de judecată, nu poate fi altfel înlăturată, se impune casarea deciziei recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 din C. proc. civ. În acest context factual, nu se mai impune analizarea, în prezentul cadru procesual a celorlalte critici formulate de această recurentă, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., dovedindu-se prin cele arătate anterior că acestea se raportează la o analiză incompletă a instanței de apel. Având în vedere cele anterior constatate și soluția care se impune a fi adoptată în cazul recursului declarat de recurenta intervenientă, în vederea soluționării unitare a cauzei, urmează a fi admis și recursul declarat de recurenta reclamantă. Cum soluția care se impune, în cauză, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză, Înalta Curte constată că la acest moment procesual, nu se pot cenzura cererile recurentei interveniente, respectiv cea formulată de intimații pârâți E. și F. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.