ÎCCJ, decizie (scj.ro #200243)

Accesiune imobiliară artificială. Acțiune în despăgubiri având ca obiect contravaloarea bunului încorporat și a lipsei acestuia de folosință. Condiții și efecte. Momentul de la care curge prescripția dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Bunuri. Proprietatea privată. Accesiunea

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

contravaloarea lipsei de folosință

excepția prescripției dreptului material la acțiune

putere de lucru judecat

accesiune imobiliară artificială

Legea nr. 15/1990, art. 20 alin. (2)

C. civ., art. 6 alin. (4), art. 494, art. 577-597

C. proc. civ., art. 430 alin. (1)-(2)

H.G. nr. 834/1991

Legea nr. 71/2011, art. 58

C. civ. 1864, art. 488, art. 492

Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1), (3)

Potrivit dispozițiilor art. 488 C.civ. 1864, „Tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului (...)”, iar celor ale art. 492,

„

Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra

”.

Deși dreptul de accesiune se naște pe măsura încorporării în imobil a materialelor, pentru dobândirea dreptului de proprietate este necesar ca actul de voință unilateral al proprietarului imobilului să fie manifestat; altfel spus, trebuie ca dreptul de accesiune să fie exercitat efectiv.

De aceea, până la momentul manifestării concrete a dreptului de accesiune, proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiție suspensivă asupra lucrării, iar autorul ei are, asupra aceleiași lucrări, un drept de proprietate sub condiție rezolutorie, care se stinge la data exercitării dreptului de accesiune.

Astfel, doar la data exercitării dreptului de accesiune se naște dreptul de creanță al autorului lucrării, anterior acestui moment, el existând doar ca virtualitate, fiind, practic, un drept de creanță sub condiție suspensivă.

Așa fiind, prescripția începe să curgă de la data împlinirii condiției, care intervine atunci când proprietarul terenului și-a manifestat opțiunea exercitării dreptului de accesiune, dobândind, astfel, proprietatea asupra lucrării, anihilându-i constructorului dreptul de proprietate, până atunci sub condiție rezolutorie, asupra aceluiași bun și fiind de natură să nască, în patrimoniul celui din urmă, un drept de creanță pentru plata contravalorii acestuia.

De la momentul la care este exercitat în mod efectiv dreptul de accesiune se naște doar dreptul de creanță al autorului lucrării și se stinge dreptul acestuia de proprietate sub condiție rezolutorie, așa încât această din urmă parte este îndrituită să obțină numai contravaloarea bunului, nu și despăgubiri pentru lipsa folosinței acestuia.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 889 din 13 aprilie 2022

Notă

: Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 30.05.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosință a unei platforme betonate, edificată pe terenul situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, începând cu 02.06.2011, precum și să o oblige la plata contravalorii construcției evocate și a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 19.11.2014, Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile puterii lucrului judecat și prescripției dreptului material la acțiune.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1191/28.06.2018, aceeași instanță a respins acțiunea și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 19.11.2014 și a sentinței civile indicate mai sus, pârâta a declarat apel, iar reclamanta a promovat apel doar împotriva sentinței.

Prin decizia civilă nr. 595/13.11.2018, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 19.11.2014, a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a menținut restul dispozițiilor; a admis apelul aceleiași părți declarat împotriva sentinței civile nr. 1191/2018 pronunțate de Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca prescrisă acțiunea; a respins apelul promovat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., împotriva aceleiași sentințe civile și a obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 2.900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1408/21.07.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza curții de apel, spre o nouă judecată.

În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 627/21.12.2020, prin care a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 19.11.2014 și a sentinței civile nr. 1191/28.07.2018, pronunțate de Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește al doilea capăt de cerere, pe care, ca o consecință, l-a respins ca prescris; a păstrat celelalte dispoziții ale încheierii și ale sentinței atacate; a respins apelul promovat de către apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L. și a obligat-o pe aceasta să plătească apelantei-pârâte suma de 6.906 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., care a solicitat casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, a susținut că soluția dată primului capăt de cerere este greșită, deoarece se bazează pe o necunoaștere a legislației aplicabile și pe o interpretare eronată a hotărârilor judecătorești pronunțate cu privire la construcțiile în discuție.

În continuare, a prezentat evoluția legislativă de interes în cauză, precizând că unitățile economice de stat s-au transformat în regii autonome și societăți comerciale și că bunurile aflate în patrimoniul lor la data reorganizării, respectiv clădirile și mijloacele fixe și circulante, au devenit proprietatea acestora, potrivit art. 1, art. 20 și art. 21 din Legea nr. 15/1990.

Totodată, a susținut că terenurile aflate în patrimoniul unităților economice urmau o procedură de identificare și evaluare, în urma căreia societățile comerciale obțineau un certificat de atestare a dreptului de proprietate, iar ulterior au devenit proprietatea lor, potrivit art. 1-7 din H.G. nr. 834/1991.

Potrivit recurentei, istoricul platformei betonate este dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, din care reiese că aceasta, împreună cu celelalte mijloace fixe și circulante au devenit prin efectul Legii nr. 15/1990 proprietatea S.C. D. S.A., societate care a parcurs procesul privatizării.

A mai arătat că bunurile din patrimoniul S.C. D. S.A. (redenumită E. S.A.), printre care și platforma betonată, i-au fost vândute prin contractul de vânzare nr. 3/19.12.2000, cu mențiunea că în acea perioadă aceasta era modalitatea de transfer a dreptului de proprietate asupra activelor (construcții ale unei societăți privatizate) aflate pe terenuri a căror situație juridică nu era reglementată, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nefiind încă emis.

Recurenta a mai precizat că în cazul său un astfel de certificat nu a mai fost emis, deoarece terenul a fost retrocedat foștilor proprietari, aspect ce nu a afectat în niciun mod dreptul său de proprietate asupra platformei betonate.

În cauză, potrivit recurentei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3726/22.08.2008, intimata a achiziționat de la proprietarii terenului, persoane fizice, terenul situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș.

În continuare, a mai susținut că în anul 2008 intimata a promovat o acțiune împotriva sa, înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr. x/100/2008, pretențiile sale nevizând platforma betonată, ci doar suprafața de teren de 7.620 m.p., revendicând proprietatea asupra acestuia și solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune asupra unei benzinării cu 3 pompe și să se dispună ridicarea, de către recurentă, a mai multor bunuri.

Potrivit autoarei căii de atac, în urma rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1463/03.05.2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, intimata-pârâtă din prezenta cauză a obținut retrocedarea terenului și a dobândit proprietatea benzinăriei, celelalte construcții enumerate prin dispozitivul hotărârii fiind ridicate. Întrucât nu s-a dispus în niciun sens cu privire la platforma betonată, aceasta, în opinia titularei cererii de recurs, a rămas în continuare în proprietatea sa.

Recurenta a mai apreciat că, dacă pârâta ar fi invocat accesiunea imobiliară și cu privire la platforma betonată, instanța ar fi admis un atare demers, deoarece avea același regim juridic ca și celelalte bunuri supraedificate de pe terenul revendicat. Cum însă instanța a fost ținută de principiul disponibilității, nu s-a putut pronunța la fel și în cazul platformei betonate, concluzia fiind că s-a păstrat același regim juridic al acesteia, avut anterior introducerii acțiunii în revendicare.

În continuare, a mai arătat că la 02.06.2011 a pierdut posesia bunului și că este privată de folosința platformei betonate, motiv pentru care a formulat prezenta acțiune, prin care a pretins ca intimata-pârâtă să-i achite lipsa de folosință, de la data pierderii ei, dar și contravaloarea platformei, în temeiul art. 577-597 din noul Cod civil.

În raport cu situația expusă, a apreciat că soluția curții de apel este nelegală, deoarece argumentele reținute în raport cu cele din decizia nr. 3119/2010 a Curții de Apel Cluj, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal nu au fundament legal.

Mai mult, potrivit recurentei, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4105/12.09.2007 a Judecătoriei Baia Mare operează în favoarea sa. În acest sens a arătat că la pagina 3 paragraf 6 s-a reținut că „Potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000 S.C. E. S.A. Baia Mare i-a vândut societății reclamante imobilul Hală de întreținere SIA400 situată în Baia Mare, Str. (...), incluzând în componența sa și o platformă betonată, nr. inventar 20010, în suprafață de 12.567 m.p. Conform clauzelor contractuale reclamanta a intrat în posesia de fapt a bunului la 19.12.2000 și în proprietatea de drept la data achitării integrale a prețului”.

Sub acest aspect, a mai relevat că mențiunile următoare din considerente fac referire strict la terenul pe care sunt edificate construcțiile, proprietatea recurentei, instanța redându-le în mod eronat pe cele care se referă la actul încheiat sub semnătură privată și cu un vânzător neproprietar.

Totodată, în opinia recurentei, au fost aplicate greșit dispozițiile ce vizează dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun prin cumpărare, deoarece nu poate fi reținută afirmația potrivit căreia faptul că a achiziționat platforma nu echivalează cu dobândirea dreptului de proprietate asupra sa, atâta vreme cât acesta este un mod de dobândire a dreptului de proprietate. De altfel, instanța a făcut confuzie între teren și construcții, ca urmare a faptului că a reținut eronat că bunul a fost achiziționat de la o persoană care nu era proprietar.

A mai subliniat că pârâta nu afirmă că este proprietara platformei betonate, admite că o folosește, însă nu poate justifica cu ce titlu.

Referitor la excepția prescripției, recurenta a relevat că instanța a aplicat greșit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/100/2008 al Tribunalului Maramureș nu au relevanță, deoarece platforma betonată aflată în discuție nu a format obiectul acestuia.

În final, a arătat că este proprietara platformei betonate și că instanța a aplicat greșit normele de drept material și a făcut o confuzie cu privire la domeniul de aplicare a H.G. nr. 834/1991.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C.proc.civ.

La 07.05.2021, intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului; recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; doar intimata și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea de la 09.02.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C.proc.civ. și a dispus citarea părților, pentru dezbateri.

Analizând decizia atacată, precum și actele dosarului, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost expusă în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a considerentelor deciziei de față, situația de fapt derivă din încheierea, la 19.12.2000, a unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, în temeiul căruia S.C. E. S.A. i-a vândut recurentei un imobil situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, care a inclus în componența sa și o platformă betonată, în suprafață de 12.567 m.p.

Instanțele de fond au mai notat că S.C. E. S.A. este fosta societate comercială cu capital de stat D. S.A., care a luat naștere prin Decizia nr. 28/1991 emisă de Prefectura județului Maramureș în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea Întreprinderii Județene de Transport Local X - Secția 2 Marfă Y, dar și că această din urmă întreprindere fusese autorizată, la data de 05.05.1982, să execute, între altele, o platformă betonată pentru parcare, lucrare recepționată la 27.12.1983; ulterior, în 1985, Întreprinderea Județeană de Transport Local X a mai primit o autorizație pentru executarea de platforme.

În condițiile dobândirii de către intimată, prin contractul autentificat sub nr. 3726/22.08.2008 de B.N.P. F., a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 8.770 mp, situat în intravilanul localității Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, de la proprietarii cărora acest teren le fusese retrocedat, dar și a punerii acesteia în posesia terenului, intervenită la 02.06.2011, recurenta a inițiat demersul judiciar de față, prin care a pretins obligarea S.C. C. S.R.L. la plata lipsei de folosință a platformei betonate, începând cu data de 02.06.2011 (data punerii în posesie a intimatei-pârâte), dar și la plata contravalorii platformei înseși.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că platforma betonată se află în proprietatea sa, fiind achiziționată prin contractul încheiat la 19.12.2000, iar intimata-pârâtă o folosește, deși nu deține un titlu asupra acesteia. Totodată, a invocat dispozițiile art. 577-597 din noul Cod civil, în materia accesiunii imobiliare artificiale.

Reformând, în parte, încheierea din 19.11.2014 și sentința primei instanțe, curtea de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii platformei betonate, pe care l-a respins ca prescris; a păstrat celelalte dispoziții ale încheierii și sentinței atacate.

Această dezlegare este rezultat al greșitei valorificări a efectului puterii de lucru judecat și, ca o consecință, al încălcării normelor legale privind prescripția extinctivă.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și ea presupune tripla identitate (de părți, obiect și cauză); a doua operează când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv și reflectă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, care nu mai pot fi contrazise și care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior.

În acest context, Înalta Curte subliniază că doar încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., nu și încălcarea efectului pozitiv. Această concluzie este demonstrată de soluția pe care art. 497 teza finală C.proc.civ. o reglementează, text legal potrivit căruia, atunci când casarea intervine pentru încălcarea autorității de lucru judecat, „cererea se respinge ca inadmisibilă” - măsură justificată doar în cazul efectului negativ al autorității de lucru judecat, al cărui rost este cel de a opri a doua judecată.

În cazul încălcării efectului pozitiv, ignorarea modului în care, anterior, au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți ori, dimpotrivă, reținerea nelegală a anumitor aspecte ca fiind deja dezlegate conturează o critică ce se subsumează ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., de vreme ce, procedând astfel, instanțele de fond au conferit valoare de lucru judecat unor aspecte care nu fuseseră dezlegate, cu încălcarea normelor de drept procesual, care reglementează efectele hotărârii judecătorești, cuprinse în art. 430 alin. (1) și (2) C.proc.civ., texte legale potrivit cărora „hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.

Desigur că atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat; altfel spus, lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

În acest context, Înalta Curte reține că între părți s-au derulat mai multe procese, dar subliniază că hotărârile pronunțate în acestea nu determină concluzia la care a ajuns instanța de prim control judiciar.

Astfel, în dosarul nr. x/182/2007, recurenta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafață de 10.338 m.p. situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, însă nu prin cumpărare de la S.C. E. S.A., ci prin prescripție achizitivă; precizând că imobilul se află în stăpânirea sa din 19.12.2000, a invocat joncțiunea posesiei sale cu cea a autorilor ei (Î.J.T.L., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A.).

Prin sentința civilă nr. 4105/12.09.2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, Judecătoria Baia Mare a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că societățile în discuție nu au exercitat o posesie sub nume de proprietar.

A dobândit, așadar, putere de lucru judecat statuarea judecătorească potrivit căreia S.C. A. S.R.L. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 10.338 m.p. situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, prin uzucapiune.

Ulterior, în dosarul nr. x/100/2008, Tribunalul Maramureș, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința civilă nr. 1463/3.05.2010 prin care a admis în parte acțiunea formulată de S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. și a obligat-o pe aceasta din urmă să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantei terenul în suprafață de 7.620 mp situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș; de asemenea, a constatat că S.C. C. S.R.L. a dobândit, prin accesiune, dreptul de proprietate asupra unei benzinării cu 3 pompe, în suprafață construită de 56 m.p., aceeași parte fiind obligată să plătească pârâtei contravaloarea construcției; pârâta a mai fost obligată să ridice următoarele construcții aflate pe teren: vulcanizare (93 m.p.), atelier l (144 m.p.), atelier 2 (272 m.p.) și clădire portar (12 m.p.).

Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea reconvențională, prin care S.C. A. S.R.L. a solicitat să se constate că este proprietara supraedificatelor situate în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000, respectiv: hală de întreținere în suprafață de 1.334 m.p.,

platformă betonată

în suprafață de 12.567 m.p.

, platforma tehnologică în suprafață de 1.388 m.p., punct de distribuție carburant în suprafață de 63,26 m.p., clădire administrativă stație Peco în suprafață de 54,6 m.p., bazine subterane pentru carburanți, atelier tâmplărie în suprafață de 144,14 m.p., gheretă poartă în suprafață de 12,15 m.p., baracă metalică în suprafață de 160,40 m.p., atelier mecanic în suprafață de 267,25 m.p. și atelier vulcanizare în suprafață de 144,05 m.p., să se constate că a dobândit dreptul de superficie asupra terenului pe care acestea sunt amplasate, în baza deciziei nr. 574/28.07.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al județului Maramureș și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3726/22.08.2008 de B.N.P. F., prin care S.C. C. S.R.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că S.C. C. S.R.L. a cumpărat terenul în suprafață de 8.770 mp, situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3726/22.08.2008 de B.N.P. F. și și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, dar și că o parte din acest teren este folosită de către S.C. A. S.R.L., astfel că aceasta a fost obligată să lase respectiva suprafață de teren, în deplină proprietate și pașnică folosință, societății reclamante. Totodată, dând eficiență dispozițiilor art. 494 C.civ., tribunalul a constatat că reclamanta a devenit, prin accesiune imobiliară artificială, proprietara benzinăriei și a obligat-o să plătească pârâtei contravaloarea respectivei construcții, cu titlu de despăgubiri.

În considerentele aceleiași sentințe s-a reținut, în ceea ce privește platforma betonată, că „părțile nu au înțeles să reglementeze situația acesteia, astfel încât pe de o parte

reclamanta nu a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune și asupra platformei

, iar pe de altă parte nici pârâta nu a formulat nici o pretenție prin cererea reconvențională în ceea ce privește platforma (...)”.

Recursul promovat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1463/03.05.2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins prin decizia civilă nr. 3119/29.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a înlăturat apărarea recurentei, potrivit căreia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor situate în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, de la S.C. E. S.A., care, la rândul său, le-ar fi dobândit în proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990, reținând că „

proba acestor afirmații se poate realiza exclusiv prin prezentarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea S.C. E. S.A. sau a antecesoarei sale S.C. D. S.A. (...) Cum recurenta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991 și nici dovada emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea antecesoarelor sale, nu se poate prevala de dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 și ca urmare nu poate face dovada că a dobândit construcțiile enumerate în contractul din 19.12.2000 de la un proprietar care deține un titlu preferabil titlului exhibat de către reclamanta S.C. C. S.R.L.

”

Cele expuse în precedent conduc instanța supremă spre concluzia că, sub aspectul celor dezlegate prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/100/2008, au dobândit putere de lucru judecat împrejurarea că S.C. C. S.R.L. este proprietara suprafeței de teren, de 7.620 mp, dar și faptul că aceeași parte a dobândit, prin accesiune, dreptul de proprietate doar asupra unei benzinării cu 3 pompe, în suprafață construită de 56 m.p. (a cărei contravaloare a fost obligată să o achite societății A. S.R.L.).

De asemenea, putere de lucru judecat a dobândit și statuarea potrivit căreia S.C. A. S.R.L. nu a dobândit,

prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000

, dreptul de proprietate asupra supraedificatelor enumerate, printre care poate fi identificată și platforma betonată în dispută.

Pornind de la aceste statuări, instanța de prim control judiciar a apreciat că în procesele derulate anterior s-a stabilit că S.C. A. S.R.L. nu este și nici nu a fost proprietar al platformei betonate, ignorând însă că puterea de lucru judecat vizează dispozitivul și ea se extinde și asupra considerentelor, dar doar în măsura în care ele sprijină și reflectă dispozitivul și

doar în limita a ceea ce s-a dezlegat

.

Or, în dosarul nr. x/100/2008, instanțele au statuat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit proprietatea construcțiilor de la S.C. E. S.A., deoarece nu a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991 și nici dovada emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea antecesoarelor sale, așa încât nu se poate prevala de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și nu poate face dovada că a dobândit construcțiile enumerate în contractul din 19.12.2000 de la un proprietar care deține un titlu preferabil titlului exhibat de către S.C. C. S.R.L.

Cu alte cuvinte, în procesul anterior s-a dezlegat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit proprietatea platformei în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000.

Ca atare, Înalta Curte impune părților concluzia că acesta este aspectul care a fost judiciar dezlegat în procesul anterior și, în contra a ceea ce susține recurenta, constată că

doar

în aceste limite el a dobândit puterea lucrului judecat.

Însă demersul judiciar de față nu a fost fundamentat numai pe dobândirea proprietății platformei în baza contractului de vânzare încheiat la 19.12.2000, ci și ca efect al accesiunii imobiliare.

Dacă în dosarul nr. x/100/2008 s-a dezlegat cu autoritate de lucru judecat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit proprietatea platformei în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000, aspectul dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune nu a fost tranșat; urmează, așadar, ca analiza să poarte, în cele ce succed, asupra acestei chestiuni.

Întrucât edificarea platformei se situează, din perspectivă temporală, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, raportul juridic este supus, în conformitate cu art. 58 din Legea nr. 71/2011, regimului Codului civil de la 1864 (în continuare, C.civ.), iar nu noii reglementări civile, invocate în mod eronat de autoarea căii de atac.

Potrivit art. 488 C.civ., „

Tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului (...)

”.

Textul legal citat evidențiază faptul material al alipirii sau al încorporării, care produce efecte juridice, ambele noțiuni presupunând ca între cele două lucruri să existe un raport de la accesoriu la principal.

Iar potrivit art. 492 C.civ., „

Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra

”.

Această normă instituie trei prezumții: în primul rând, faptul că orice lucrare asupra unui imobil este făcută de proprietarul acestuia, iar, apoi, că lucrarea a fost făcută pe cheltuiala sa. A treia prezumție, corolar al primelor două, pleacă de la legătura dintre accesoriu și principal și afirmă că

proprietarul lucrului principal este și proprietarul lucrului accesoriu

. Așadar, prezumția proprietății operează în favoarea proprietarului bunului principal.

Prezumțiile instituite de art. 492 C.civ. sunt relative, pentru că legea permite proba contrară.

Atunci când contrariul este dovedit, rezultă că nu proprietarul este cel care a edificat lucrările, ci o altă persoană, numită constructor, căreia îi sunt recunoscute mai multe drepturi, a căror întindere variază, după cum atitudinea sa a fost de bună ori de rea-credință pe perioada în care a efectuat lucrările, criterii în funcție de care proprietarul imobilului are opțiunea de a le păstra sau de a-l obliga pe constructor să le ridice; nivelul indemnizației la care este îndreptățit constructorul se stabilește în considerarea acelorași criterii.

Aceste drepturi, derivate din buna sau din reaua-credință a constructorului, se stabilesc numai după ce proprietarul bunului principal își manifestă dreptul de accesiune.

Atât în cazul constructorului de bună-credință, cât și în cazul celui de rea-credință, este necesar ca, în vederea dobândirii proprietății clădirii edificate pe terenul său, proprietarul terenului să își manifeste dreptul de accesiune; acest drept este, așadar, unul potestativ, de alegere.

Ca atare, deși dreptul de accesiune se naște pe măsura încorporării în imobil a materialelor, pentru dobândirea dreptului de proprietate este necesar ca actul de voință unilateral al proprietarului imobilului să fie manifestat; altfel spus, trebuie ca dreptul de accesiune să fie exercitat efectiv.

De aceea, până la momentul manifestării concrete a dreptului de accesiune, proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiție suspensivă asupra lucrării, iar autorul ei are, asupra aceleiași lucrări, un drept de proprietate sub condiție rezolutorie, care se stinge la data exercitării dreptului de accesiune.

Or, din analiza hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/100/2008 rezultă că S.C. C. S.R.L. și-a manifestat intenția de a dobândi prin accesiune dreptul de proprietate doar asupra unei benzinării cu trei pompe, nu însă și asupra platformei betonate.

Exteriorizarea voinței în acest sens a intervenit abia la 02.06.2011, când, în urma cererii de executare silită a sentinței civile nr. 1463/03.05.2010 pronunțate de  Tribunalul Maramureș, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, încuviințată de instanța de executare, a fost întocmit un proces-verbal, prin care S.C. C. S.R.L. a fost pusă în posesie asupra terenului pe care a fost edificată platforma betonată în litigiu.

Din această perspectivă, instanța supremă reține că în mod eronat curtea de apel a considerat că intenția de a dobândi prin accesiune dreptul de proprietate asupra platformei betonate s-a manifestat la data la care a rămas irevocabilă hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/100/2018, căci o atare statuare vine în contradicție cu cele reținute chiar în considerentele respectivei hotărâri, evocate în precedent, în care s-a subliniat că „părțile nu au înțeles să reglementeze situația acesteia, astfel încât pe de o parte

reclamanta nu a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune și asupra platformei

, iar pe de altă parte nici pârâta nu a formulat nici o pretenție prin cererea reconvențională în ceea ce privește platforma (...)”. Acest aspect nu trebuie contrazis, indiferent de faptul că, în concret, edificarea platformei se configura într-o amenajare a terenului.

De altfel, instanța de prim control judiciar a apreciat, în cadrul acelorași considerente, că abia la data

executării

deciziei civile nr. 3119/29.11.2010 a Curții de Apel Cluj, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin care dosarul nr. x/100/2018 a fost soluționat irevocabil, intenția S.C. C. S.R.L. de a-și însuși platforma urma să se manifeste, căci predarea, de către S.C. A. S.R.L., a terenului amenajat cu platformă betonată presupune preluarea de către S.C. C. S.R.L. nu doar a terenului, ci și a platformei.

Așadar, Înalta Curte impune părților concluzia că doar la 02.06.2011, când S.C. C. S.R.L. a fost pusă în posesie asupra terenului pe care a fost edificată platforma betonată în litigiu, ea și-a manifestat opțiunea de a prelua în proprietate platforma betonată.

Nici hotărârile pronunțate în contestația la executare formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva actelor de executare nu au tranșat aspectul proprietății rezolubile a contestatoarei, derivate din accesiune, ci doar au înlăturat pretenția sa, de a i se constata calitatea de proprietar al platformei betonate, ca efect al cumpărării de la S.C. E. S.A.

Stabilind, deci, că până la 02.06.2011 S.C. C. S.R.L. nu și-a manifestat intenția de a dobândi prin accesiune proprietatea asupra platformei și că până la acea dată recurenta a avut, asupra aceleiași lucrări, un drept de proprietate rezolubil, Înalta Curte constată că doar la data exercitării dreptului de accesiune s-a născut dreptul de creanță al autorului lucrării; anterior acestui moment, el a existat doar ca virtualitate, fiind, practic, un drept de creanță sub condiție suspensivă.

Cum acest moment se situează anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, sunt incidente, potrivit art. 6 alin. (4) din noul Cod civil, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, care, în art. 7 alin. (1), instituie regula că data de la care începe să curgă prescripția corespunde celei în care se naște dreptul la acțiune, iar în art. 7 alin. (3), specifică faptul că, dacă dreptul este sub condiție suspensivă, prescripția începe să curgă la data împlinirii condiției.

Așa fiind, prescripția a început să curgă de la data împlinirii condiției, care a intervenit atunci când proprietarul terenului și-a manifestat opțiunea exercitării dreptului de accesiune (la 02.06.2011, când a fost pus în posesie asupra terenului pe care a fost edificată platforma în litigiu), dobândind, astfel, proprietatea asupra ei, anihilându-i constructorului dreptul de proprietate, până atunci sub condiție rezolutorie, asupra aceluiași bun și fiind de natură să nască, în patrimoniul celui din urmă, un drept de creanță pentru plata contravalorii platformei.

Prin urmare, dreptul S.C. A. S.R.L. de a fi indemnizat s-a născut la 02.06.2011, iar demersul judiciar de față, demarat la 30.05.2014, a fost inițiat anterior împlinirii termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aceste considerente demonstrează caracterul nelegal al dezlegării contrarii pe care a oferit-o decizia atacată, printr-o eronată valorificare a efectului puterii de lucru judecat și cu ignorarea cauzei acțiunii deduse judecății - căci hotărârile care au fost pronunțate în litigiile anterioare nu au statuat și asupra modalității în care a operat accesiunea, ci doar asupra celuilalt mod de dobândire a dreptului, invocat, la rândul lui, ca fundament al demersului judiciar de față; numai sub acest din urmă aspect se poate opune autoritatea de lucru judecat.

Așa fiind, nelegală este nu doar dispoziția de admitere a apelului declarat de S.C. C. S.R.L., care a determinat schimbarea în parte a încheierii din 19.11.2014 și a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune în ce privește al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii platformei betonate către reclamantă, ci și dispoziția de respingere a apelului declarat de S.C. A. S.R.L., care a condus la negarea dreptului acestei părți de a primi despăgubiri.

În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte, găsind fondate criticile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., urmează ca, în temeiul art. 496 și 497 C.proc.civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată în tot și să trimită cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, care, în reevaluarea căilor ordinare de atac promovate de cele două părți, luând act că dreptul S.C. A. S.R.L. de a fi indemnizat nu este stins prin prescripție, ci s-a născut la 02.06.2011, va administra probe în vederea stabilirii întinderii despăgubirii și va da eficiență împrejurării că, de la momentul la care intimata și-a exercitat în mod efectiv dreptul de accesiune, s-a născut doar dreptul de creanță al recurentei (ca succesor al autorului lucrării), însă s-a stins dreptul ei de proprietate sub condiție rezolutorie, așa încât această din urmă parte este îndrituită să obțină numai contravaloarea platformei, nu și despăgubiri pentru lipsa folosinței aceluiași bun, pe care, de altfel, le-a pretins începând din chiar ziua stingerii dreptului său rezolubil.