ÎCCJ, Decizia nr. 60/2022

Asupra contestațiilor de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 21 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, s-au dispus, printre altele, următoarele:

În majoritate, în baza art. 2502 din C. proc. pen., au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor aparținând inculpaților A., B. și C., astfel cum au fost menținute prin Sentința penală nr. 399 din 29 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014.

În cauză a fost formulată opinie separată în sensul ridicării măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanțele emise în Dosarul nr. x/2013 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, cu privire la bunurile aparținând inculpaților D., E., F., G., H., I. și J., precum și a măsurii asigurătorii instituite în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Pentru a dispune astfel, Completul de 5 Judecători al instanței supreme a reținut următoarele:

Prin ordonanțele din datele de 26 noiembrie 2014 și 28 noiembrie 2014 emise în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, art. 249, art. 251 și art. 252 din C. proc. pen., instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile aparținând inculpaților A., H., G., E., D., J., B., C., I. și, respectiv, F., până la concurența sumei de 263.327.559 RON, echivalentul a 61.714.021,6 euro, reținându-se, în esență, că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă indicii temeinice cu privire la comiterea de către aceștia a infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. (în forma autoratului sau, după caz, a complicității), și că luarea măsurilor asigurătorii este necesară și obligatorie în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune.

Având în vedere aceleași temeiuri de fapt și de drept, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus, prin ordonanțele din 27 noiembrie 2014 emise în Dosarul nr. x/2013, instituirea popririi, până la concurența sumei de 263.327.559 RON, echivalentul a 61.714.021,6 euro, asupra sumelor de bani prezente și viitoare aflate în conturile deschise la anumite unități bancare pe numele acelorași inculpați.

Totodată, s-a reținut că prin ordonanța din 16 februarie 2015 a aceleiași unități de parchet, emisă în Dosarul nr. x/2014, s-a dispus, în temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, art. 249, art. 251 și art. 252 din C. proc. pen., instituirea sechestrului asigurător asupra terenului în suprafață de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K., reținându-se, în esență, că probațiunea administrată atestă comiterea infracțiunilor de luare de mită și dare de mită, prevăzute de art. 289 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 7 lit. b) din același act normativ, și respectiv de art. 290 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în forma autoratului sau, după caz, a complicității), și că luarea măsurilor asigurătorii este necesară și obligatorie în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a reținut că prin Sentința penală nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, s-a dispus, cu privire la măsurile asigurătorii, următoarele:

- ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanțele din 26 noiembrie 2014, 27 noiembrie 2014 și 28 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, cu privire la bunurile aparținând inculpaților D., E., F., G., H., I. și J., ca urmare a achitării acestora, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I și teza a II-a din C. proc. pen. (cu excepția inculpatului I. pentru care s-au reținut doar dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.), pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen., și a respingerii, ca nefondată, a acțiunii civile promovată împotriva lor de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (rechizitoriul nr. x/2013);

- menținerea măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanțele din 26 noiembrie 2014 și 27 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra bunurilor aparținând inculpaților A., B. și C., până la concurența sumei stabilite cu titlu de despăgubiri, ca urmare a condamnării acestora la pedepse cu închisoarea pentru comiterea, în forma autoratului și, respectiv, a complicității a infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. și art. 5 din C. pen., și a admiterii, în parte, a acțiunii civile exercitată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința obligării lor, în solidar, la plata sumei de 218.353.075 RON, cu titlu de despăgubiri civile, actualizată în funcție de indicele de inflație, de la data emiterii titlurilor de conversie și până la achitarea integrală a sumei, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a acestei sume (rechizitoriul nr. x/2013);

- ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța din 16 februarie 2015 emisă în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra terenului în suprafață de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K., ca urmare a achitării inculpaților J. și L., în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I și teza a II-a din C. proc. pen., pentru comiterea infracțiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 din C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (ca urmare a schimbării încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000), și, respectiv, de complicitate la infracțiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 26 raportat la art. 256 alin. (1) din C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (ca urmare a schimbării încadrării juridice din complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000) - rechizitoriul nr. x/2014.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, procedând la analizarea cererilor de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, formulate inculpații C., A., H., I., B., D., F., J., E. și G., prin apărători, a considerat că acestea sunt neîntemeiate, reținând următoarele:

Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare) a fost modificată și completată, printre altele, fiind introdus în materia măsurilor asigurătorii art. 2502 din C. proc. pen.

S-a reținut că potrivit acestui text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Așadar, obligația verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenței temeiurilor ce au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, iar, în lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni și, respectiv, de 1 an prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., în care o asemenea analiză se realizează, acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, o atare interpretare fiind singura ce corespunde dispozițiilor art. 13 din C. proc. pen., ce reglementează aplicarea legii procesuale penale în timp.

Prin urmare, Completul de 5 Judecători al instanței supreme a subliniat faptul că, în speță, la momentul introducerii art. 2502 din C. proc. pen. în fondul activ al legislației, judecata în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, era suspendată (până la soluționarea cauzelor preliminare conexate înregistrate pe rolul C.J.U.E. sub nr. C-811/19 și C-840/19), măsură procesuală ce fusese dispusă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 11 raportat la art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., prin încheierea din 22 iunie 2020, astfel încât, procesul aflându-se în nelucrare ca urmare a opririi temporare a cursului judecății, nu mai era posibilă efectuarea niciunui act de procedură, cu excepția celor reglementate expres de art. 367 alin. (8) din C. proc. pen.

Ca atare, dată fiind această situație particulară generată de suspendarea judecății, s-a constatat că, în cauză, termenul de 1 an instituit de art. 2502 din C. proc. pen. pentru verificarea măsurilor asigurătorii nu a început să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 6/2021 (28 februarie 2021), ci din momentul încetării cauzei de suspendare, cu consecința reluării procesului prin repunerea dosarului pe rol, astfel încât nu se poate considera împlinit la data de 21 martie 2022, așa cum, în mod neîntemeiat, a susținut apărarea inculpaților.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a subliniat faptul că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabilește, în mod expres, situațiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii, dar și că soluția juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menționat și în ipoteza celor din urmă măsuri, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul în discuție (art. 241 din C. proc. pen.) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult decât atât, s-a constatat că, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, instanța supremă a constatat că noile dispoziții introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lor, situație în care termenele de 6 luni și de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala depășire a acestora nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri, atâta timp cât o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii.

Contrar susținerilor apărării, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a apreciat că nu poate fi considerată ca reprezentând un argument pertinent pentru a justifica constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii nici minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din 3 - 4 iunie 2021, de vreme ce, pe de o parte, aceasta nu reprezintă rezultatul parcurgerii vreunuia dintre mecanismele de unificare a practicii judiciare, pentru a avea caracter obligatoriu, iar, pe de altă parte, în conținutul său se consemnează, printre altele, că "Pentru ipoteza măsurilor asigurătorii menținute prin sentință (n.n. situație ce se regăsește și în cauză), s-a apreciat că nu este necesară verificarea la primul termen de judecată".

Verificând subzistența temeiurilor care au determinat menținerea măsurilor asigurătorii (sechestru asigurător și poprire) prin Sentința penală nr. 399 din 29 iunie 2018 a instanței supreme, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, cu privire la bunurile imobile și sumele de bani aparținând inculpaților A., B. și C., instanța de apel a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar, instanța supremă, în opinie majoritară, a menționat că, în actuala etapă procesuală, nu pot forma obiectul controlului de temeinicie prin prisma dispozițiilor art. 2502 din C. proc. pen., măsurile asigurătorii asupra bunurilor inculpaților D., E., F., G., H., I. și J. (rechizitoriul nr. x/2013), precum și asupra terenului în suprafață de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K. (rechizitoriul nr. x/2014), instituite de procuror, dar ridicate prin hotărârea penală apelată, ci doar măsurile asigurătorii menținute de prima instanță în privința bunurilor aparținând inculpaților A., B. și C.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 2502 din C. proc. pen., din a căror interpretare rezultă că verificarea în această procedură se limitează exclusiv la măsurile asigurătorii luate sau menținute în cauză, argumentele avute în vedere în acest sens fiind atât de ordin semantic, cât și de ordin juridic, în condițiile în care legiuitorul stabilește că obiectul controlului constă în examinarea subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, așadar a unor măsuri procesuale aflate în ființă la data verificării. În consecință, măsurile asigurătorii ridicate ca efect al unei soluții dispuse asupra fondului acțiunii penale nu pot face obiect distinct de analiză în această procedură, ele urmând a fi evaluate, eventual, odată cu însăși hotărârea prin care s-a dispus o atare măsură.

De asemenea, s-a apreciat că verificarea măsurilor asigurătorii se face inclusiv prin raportare la hotărârea dispusă de către instanța de fond, care reprezintă temeiul menținerii, luării sau ridicării acestor măsuri, astfel încât instanța de apel nu mai poate face o analiză a măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanțele emise în Dosarul nr. x/2013 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, cu privire la bunurile inculpaților D., E., F., G., H., I. și J., precum și a măsurii asigurătorii instituite în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției întrucât acestea nu mai sunt în ființă la acest moment procesual, fiind ridicate prin sentința apelată.

Evaluând, în acest cadru, măsurile asigurătorii menținute prin Sentința penală nr. 399 din 29 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, asupra bunurilor aparținând inculpaților A., B. și C., instanța de apel, a reținut că, potrivit prevederilor art. 2502 din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, organele judiciare (procurorul, judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată) trebuie să procedeze la verificarea periodică, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, putând dispune, după caz, menținerea, restrângerea, extinderea ori ridicarea măsurii instituite anterior.

Totodată, s-a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune (alin. (1). Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora (alin. (5).

În acest context, s-a constatat că, în general, luarea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organului judiciar, dar există și situații în care s-a prevăzut, cu titlu de excepție, caracterul obligatoriu al dispunerii acestora, având în vedere natura faptelor comise ori consecințele lor asupra unor categorii vulnerabile de subiecți pasivi, sens în care sunt și prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care reglementează obligativitatea luării unor asemenea măsuri în cazul săvârșirii unei infracțiuni din cele prevăzute în Capitolul III al aceluiași act normativ.

Indiferent, însă, de caracterul lor obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, motiv pentru care, prin noile dispoziții procesual penale, a reglementat verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea acestora, putându-se dispune, după caz, în raport cu particularitățile fiecărei spețe, menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea respectivelor măsuri. Prin urmare, s-a reținut că, în cadrul acestui examen, instanța trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condițiile în care poate fi dispusă măsura, cât și la jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiției (Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017), dar și la principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.

Sub acest din urmă aspect, Completul de 5 Judecători al instanței supreme a făcut referire la jurisprudența europeană în materia drepturilor omului, conform căreia orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim și, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, a reținut că referitor la proporționalitatea dintre ingerința statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcție de circumstanțele cauzei și natura ingerinței în discuție, prin raportare la mai mulți factori relevanți, precum durata măsurii și valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare și la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 și 87).

Prin urmare, s-a constatat că unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. îl reprezintă proporționalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În același sens, instanța supremă a făcut trimitere și la considerentele Deciziei nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, potrivit cărora "Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)."

Ca atare, procedând, prin prisma criteriilor anterior arătate, la verificarea temeiurilor care au determinat menținerea, prin sentința penală apelată, a măsurilor asigurătorii cu privire la bunurile aparținând inculpaților A., B. și C., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a reținut că, în privința acestora au fost dispuse, în vederea garantării reparării pagubei, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 și art. 249 din C. proc. pen., sechestrul asigurător asupra unor bunuri imobile (ordonanțele din 26 noiembrie 2014) și poprirea asupra sumelor de bani prezente și viitoare aflate în conturile deschise pe numele lor la diverse unități bancare (ordonanțele nr. 393/P/2013 din 27 noiembrie 2014).

Totodată, s-a reținut că pentru a menține aceste măsuri asigurătorii, până la concurența sumei stabilite cu titlu de despăgubiri, instanța de fond a avut în vedere, pe de o parte, dispoziția de condamnare a celor trei inculpați pentru comiterea, în forma autoratului (A. și B.) sau a complicității (C.), a infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. (rechizitoriul nr. x/2013), iar, pe de altă parte, soluția de admitere parțială a acțiunii civile promovată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința obligării acestora la acoperirea prejudiciului material cauzat.

Deși de la data instituirii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor imobile și sumelor de bani aparținând inculpaților A., B. și C. au trecut peste 7 ani, durată ce pare a fi una excesivă, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, raportându-se și la celelalte criterii de analiză, a constatat că subzistă temeiurile care au determinat luarea și menținerea acestora, fiind, în continuare necesare pentru atingerea scopului prevăzut de art. 249 din C. proc. pen., și anume pentru a se asigura recuperarea eventualului prejudiciu.

Astfel, au fost avute în vedere, pe de o parte, natura acuzațiilor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. (în forma autoratului și, respectiv, a complicității), ce este susceptibilă de producerea unei pagube materiale, iar, pe de altă parte, faptul că, prin hotărârea atacată, s-a dispus condamnarea acestora pentru săvârșirea respectivei infracțiuni și a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, inculpații fiind obligați la plata unei sume într-un cuantum foarte ridicat, cu titlu de despăgubiri civile (218.353.075 RON, actualizată în funcție de indicele de inflație, de la data emiterii titlurilor de conversie și până la achitarea integrală a sumei), precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă acesteia, calculată de la data rămânerii definitive a sentinței și până la achitarea integrală a debitului, soluție care, deși nu este definitivă, nu poate fi ignorată în analiza efectuată prin prisma dispozițiilor art. 2502 din C. proc. pen., în condițiile în care a fost pronunțată în urma administrării unui probatoriu complex și a stat la baza menținerii de către prima instanță a măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale asupra bunurilor aparținând celor trei acuzați, în limitele valorice stabilite prin hotărâre.

Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, a constatat că, raportat la cuantumul prejudiciului stabilit prin hotărârea apelată, la complexitatea ridicată a cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu în fond, dar și la stadiul procedurii judiciare în calea ordinară de atac, nefiind încă începută cercetarea judecătorească, în condițiile în care, din cei aproximativ 2 ani și 3 luni de când dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței de apel, judecata a fost suspendată o perioadă semnificativă de timp (22 iunie 2020 - 4 ianuarie 2022) fără a exista vreo culpă a organului judiciar (nefiind, astfel, depășită o durată rezonabilă), se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, în privința măsurilor asigurătorii menținute prin sentința penală apelată se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube, și interesul personal al acuzaților de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordachescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

Prin urmare, constatând că nu s-au modificat temeiurile care au stat la baza acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în majoritate, în conformitate cu dispozițiile art. 2502 din C. proc. pen., a dispus menținerea măsurilor asigurătorii dispuse asupra bunurilor aparținând inculpaților A., B. și C., astfel cum acestea au fost menținute prin Sentința penală nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2014.

Împotriva încheierii din data de 21 martie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, în termen legal, au formulat contestații Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpații A., B., C., H., D., I. și F., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2022, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 18 aprilie 2022, când cauza a fost amânată la data de 23 mai 2022 față de lipsa de apărare a contestatoarei intimate inculpate F. și a intimaților inculpați M., N. și J., pentru care asistența juridică este obligatorie în condițiile art. 90 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

La termenul din data de 23 mai 2022, în raport cu împrejurarea că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se afla Dosarul nr. x/2022 având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, cu privire la următoarea problemă de drept:

"Interpretarea art. 2502 din C. proc. pen., respectiv: care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii?", cu termen de judecată la data de 9 iunie 2022, instanța a apreciat că nu este necesară suspendarea judecării, ci doar amânarea cauzei pentru a se dispune o soluție cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, sens în care cauza a fost amânată la data de 20 iunie 2022, termen la care au avut loc și dezbaterile.

Prin contestația formulată, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a învederat că, în mod greșit, instanța de apel, în opinie majoritară, a considerat că măsurile asigurătorii ridicate ca urmare a soluțiilor de achitare dispuse în cauză nu pot reprezenta obiectul controlului în procedura reglementata de art. 2502 din C. proc. pen.

În susținerea acestei critici, reprezentantul Ministerului Public a învederat că o hotărâre nedefinitivă nu poate produce efecte cu privire la aceste măsuri asigurătorii, întrucât hotărârea nu este executorie în conformitate cu prevederile art. 397 alin. (4) din C. proc. pen., astfel că măsurile asigurătorii subzistă, nefiind dispusă o ridicare în fapt a acestora.

De asemenea, reprezentantul Ministerului Public a considerat că se impune menținerea măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanțele din 26.11.2014, 27.11.2014 și 28.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, cu privire la bunurile aparținând inculpaților D., E., F., G., H., I. și J. și menținerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța din data de 16.02.2015 emisă în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra terenului în suprafață de 4425 mp situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei K., întrucât inculpații sunt cercetați sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de abuz în serviciu cauzatoare de prejudiciu, săvârșită în forma autoratului și a complicității, și a unei infracțiuni de corupție, respectiv de luare de mită, comisă în aceeași formă a coautoratului și a complicității, pentru care a fost necesară instituirea măsurii asigurătorii asupra terenului ce face obiectul acestei infracțiuni în vederea confiscării.

Prin contestațiile formulate, contestatorii inculpați au criticat încheierea atacată atât sub aspectul nelegalității cât și sub aspectul netemeiniciei.

Astfel, sub aspectul nelegalității, încheierea atacată a fost criticată de contestatorii inculpați A., B. și C. și de contestatorii intimați inculpați H., D., I. și F. și a vizat mai multe aspecte, respectiv stabilirea greșită a momentului de la care a început să curgă termenul de un an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., greșita apreciere asupra naturii acestui termen, precum și greșita apreciere asupra lipsei unor dispoziții legale care să reglementeze încetarea de drept a măsurilor asigurătorii.

Referitor la momentul de la care a început să curgă termenul de un an, contestatorii inculpați au apreciat că acesta coincide data intrării în vigoare a legii, contrar susținerii instanței de apel care a apreciat că acesta corespunde cu data repunerii pe rol a cauzei.

În ceea ce privește natura termenelor prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., contestatorii inculpați au considerat că sunt termene substanțiale și sunt identice cu termenele consacrate la măsurile preventive.

În raport cu aceste susțineri, contestatorii inculpați au solicitat să se constate că măsurile asigurătorii au încetat de drept ca urmare a faptului că acestea au fost puse în discuția părților după expirarea termenului de un an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen.

Referitor la critica privind lipsa unor dispoziții legale care să reglementeze încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, contestatorii inculpați au precizat că este aplicabil raționamentul a pari, potrivit căruia când două sau mai multe norme reglementează același domeniu de aplicare, respectiv drepturi fundamentale, și dacă una dintre norme este incompletă, aceasta se completează cu dispozițiile din cealaltă normă care este completă. Astfel, deși nu sunt prevăzute sancțiuni în cazul nerespectării termenelor prevăzute de dispozițiile 2502 din C. proc. pen., prin raționamentul a pari se aplică dispozițiile art. 241 din Codul de procedură, dispoziții care prevăd instituția încetării de drept a măsurii preventive.

De asemenea, contestatorii intimați inculpați H., D., I. și F. au criticat și faptul că instanța de apel a considerat că măsurile asigurătorii ridicate ca urmare a soluțiilor de achitare dispuse în cauză nu pot reprezenta obiectul controlului în procedura reglementata de art. 2502 din C. proc. pen., învederând că o astfel de abordare lipsește de substanță conținutul dispozițiilor art. 2502 din C. proc. pen.

Sub aspectul netemeiniciei, încheierea atacată a fost criticată de contestatorii inculpați A. și B., C. și a vizat greșita apreciere din partea instanței de apel asupra proporționalității dintre scopul urmărit la instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea drepturilor persoanelor acuzate.

În susținerea criticii de netemeinicie, contestatorii condamnați au invocat depășirea unei durate rezonabile în care au subzistat măsurile asigurătorii și greșita stabilire a prejudiciului stabilit în cauză prin raportul de expertiză judiciară întocmit în fața instanței de fond.

Examinând contestațiile formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la critica formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de contestatorii intimați inculpați privind neverificarea de către instanța de apel măsurilor asigurătorii ridicate prin Sentința penală nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători o apreciază că acestea trebuiau să facă obiectul analizei instanței de apel în condițiile art. 2502 din C. proc. pen.

Astfel, conform art. 397 alin. (4) din C. proc. pen., soluția primei instanțe de ridicare a măsurilor asigurătorii nu este executorie, având acest caracter doar dispozițiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii. Așadar, apelul formulat de parchet și care îi vizează pe inculpații față de care s-au pronunțat soluții de achitare are, potrivit dispozițiilor art. 416 din C. proc. pen., efect suspensiv de executare inclusiv în privința dispoziției de ridicare a măsurilor asigurătorii, situație în care acestea continuă să fie în ființă până la soluționarea definitivă a cauzei.

Analiza textului de lege din perspectiva principiilor care guvernează calea ordinară de atac a apelului conduce la concluzia că se impune o verificare a tuturor măsurilor care sunt în ființă la acest moment procesual, o interpretare contrară fiind de natură să creeze o evidentă situație de inegalitate, discriminatorie, între inculpați, în funcție de soluția pronunțată de prima instanță, ceea ce nu corespunde voinței legiuitorului. Astfel, numai cei față de care s-a dispus condamnarea și admiterea acțiunii civile ar avea dreptul de a obține, în apel, restrângerea sau ridicarea măsurii dispuse (soluție executorie la rămânerea definitivă a încheierii), iar nu și cei față de care s-a dispus o soluție de achitare și s-a respins acțiunea civilă, în privința cărora măsurile asigurătorii au fost ridicate de prima instanță, aceștia din urmă fiind obligați să aștepte soluționarea definitivă a cauzei.

În ceea ce privește critica formulată de contestatorii inculpați A., B. și C. și de contestatorii intimați inculpați H., D., I. și F. referitoare la natura termenului de un an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., momentul de la care începe să curgă acest termen precum, și greșita apreciere asupra lipsei unor dispoziții legale care să reglementeze încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 2502 din C. proc. pen., "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Așadar, obligația verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenței temeiurilor ce au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, data intrării în vigoare a acestor dispoziții legale. În lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni și, respectiv, de 1 an prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a dispozițiilor legale.

Cu toate acestea, având în vedere că la momentul introducerii art. 2502 în C. proc. pen., judecata în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, era suspendată prin încheierea din 22 iunie 2020 (până la soluționarea cauzelor preliminare conexate înregistrate pe rolul C.J.U.E. sub nr. C-811/19 și C-840/19), nu era posibilă efectuarea niciunui act de procedură, cu excepția celor reglementate expres de art. 367 alin. (8) din C. proc. pen.

În raport cu această situație particulară, generată de suspendarea judecății, în cauză, termenul de 1 an instituit de art. 2502 din C. proc. pen. pentru verificarea măsurilor asigurătorii a început să curgă din momentul încetării cauzei de suspendare, cu consecința reluării procesului prin repunerea dosarului pe rol.

În ceea ce privește natura termenelor prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere cu caracter real, care constau în indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau ale altor persoane prevăzute de lege și care au ca efect evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile asigurătorii sunt o consecință a comiterii infracțiunii, presupun un proces penal deja declanșat și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile.

Prin art. 2502 din C. proc. pen. s-a introdus obligația organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în camera preliminară ori în cursul judecății.

Scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, precum și necesitatea menținerii acestora, inclusiv din perspectiva proporționalității măsurilor raportat la ingerința acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Prin urmare, rolul termenelor de 6 luni, respectiv un an, stabilite în cuprinsul art. 2502 din C. proc. pen., este acela de a garanta exercitarea obligației organelor judiciare de a verifica subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii.

În lipsa acestor verificări ori dacă ele se realizează cu depășirea termenelor stabilite de legiuitor, sunt încălcate standardele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind examenul proporționalității și necesității măsurii.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că termenele prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen. sunt termene de recomandare, astfel încât depășirea acestora nu atrage nicio sancțiune.

Ca atare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că pentru măsurile asigurătorii nu se prevede instituția încetării de drept, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. prevede, în mod expres, situațiile în care acestea încetează de drept.

Completarea dispozițiilor care reglementează măsurile asigurătorii cu dispozițiile de la măsurile preventive (241 din C. proc. pen.) nu este posibilă deoarece pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor, iar, pe de altă parte, art. 241 din C. proc. pen. nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în cuprinsul său, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare. Mai mult, se observă că, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, noile dispoziții introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lor, situație în care termenele de 6 luni și de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala depășire a acestora nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate normele care reglementează măsurile asigurătorii.

Referitor la criticile privind:

- temeinicia încheierii atacate, privind menținerea măsurile asigurătorii dispuse față de bunurile aparținând contestatorilor inculpați A., B. și C., instituite prin ordonanțele din 26.11.2014 și 27.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției și

- necesitatea menținerii măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanțele din 26.11.2014, 27.11.2014 și 28.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, cu privire la bunurile aparținând contestatorilor intimați inculpați D., E., F., G., H., I. și J., precum și a sechestrul asigurator instituit prin ordonanța din data de 16.02.2015 emisă în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției asupra terenului în suprafață de 4425 m.p. situat în Snagov, județul Ilfov, proprietatea numitei K., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că analiza efectuată prin prisma dispozițiilor art. 2502 din C. proc. pen. trebuie să se raporteze la criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia protecției proprietății și a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva duratei procedurii, respectiv prin evaluarea complexității cauzei, în ansamblul său, a comportamentului acuzaților și a celui al autorităților judiciare implicate, dar și a multitudinii și valorii importante a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării și a intervalului mare de timp în care acestea s-au aflat sub puterea sechestrului.

Deși prezenta cauză este una complexă, aspect ce rezultă din specificul activității infracționale investigate și numărul mare de inculpați ce au fost trimiși în judecată (fiind reunite două dosare), justificând administrarea unui amplu probatoriu, totuși, din perspectiva ingerinței statului în dreptul de proprietate, durata de peste 7 ani în care inculpații A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., precum și persoana ce figurează ca proprietar al terenului în suprafață de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, au fost lipsiți de posibilitatea de a dispune de bunurile imobile și, după caz, de sumele de bani asupra cărora s-au instituit măsuri asigurătorii nu mai răspunde, la acest moment, criteriului proporționalității măsurilor cu scopul urmărit prin luarea lor.

Astfel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători are în vedere multitudinea bunurilor indisponibilizate prin ordonanțele procurorului emise în Dosarul nr. x/2013, comportamentul procesual corect adoptat de inculpați pe parcursul întregii proceduri judiciare, inclusiv în raport cu dispoziția de indisponibilizare a unei părți importante din proprietățile pe care le dețineau, dar și faptul că, prin hotărârea atacată, față de o parte dintre inculpați, s-a dispus achitarea.

Deși măsurile asigurătorii aplicate în procesul penal asupra bunurilor acuzaților presupun, în principiu, restricții temporare ale exercitării dreptului de dispoziție asupra acestora și nu implică un transfer de proprietate, atâta timp cât, în prezenta cauză, cercetarea judecătorească în apel nu a debutat încă, se poate considera rezonabil că păstrarea, în continuare, a măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpaților, dar și în privința terenului indicat, este de natură a afecta justul echilibru între interesul general al societății (constând în acoperirea prezumptivei pagube produsă prin infracțiuni) și interesul inculpaților, care ar fi obligați să suporte o sarcină disproporționată și excesivă în ipoteza prelungirii măsurilor pe o perioadă nedeterminată, ceea ce ar echivala cu însăși încălcarea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor (cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, cererea nr. x/11, hotărârea din 21 iulie 2020; cauza Cernea împotriva României, cererea nr. x/12, hotărârea din 18 decembrie 2018; cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, cere