ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3801/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 20 noiembrie 2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul București, a solicitat anularea actelor administrative emise de pârât, prin președinta secției a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, respectiv a adreselor emise la 01 iulie 2019 și 08 august 2019, precum și a rezoluțiilor aplicate pe înscrisurile reclamantei depuse la dosar.

Prin sentința civilă nr. 26/F - CONT din 11 martie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul București.

Împotriva sentinței civile nr. 26/F - CONT din 11 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că art. 24 alin. (1) lit. n) din Regulamentul instanțelor pe care instanța de fond și-a întemeiat respingerea acțiunii judiciare ca neîntemeiată nu are aplicare în cauză, în raport de situația de fapt expusă și prin cererea de chemare în judecată, de prevederile art. 84 pct. 1, 23 și 24, art. 94 alin. (1), alin. (4) și alin. (12) din același Regulament, precum și față de faptul că nici nu a fost pus în dezbatere contradictorie, sentința recurată încălcând astfel și art. 14 alin. (6) din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere că președinta de secție, prin conduita sa, a influențat completul căruia i s-a distribuit aleatoriu dosarul și la care ar fi trebuit să ajungă înscrisurile depuse pentru dosar ca acesta să le rezoluționeze.

Totodată, a arătat că motivarea sentinței recurate nu răspunde la argumentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat acțiunea și nu analizează nici capătul de cerere întemeiat pe dispoziția art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, prin care a invocat apărarea interesului legitim public al înfăptuirii justiției cu respectarea principiilor fundamentale și a regulilor de procedură instituite de Codul de procedură în baza legii fundamentale, iar astfel instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond a încălcat astfel și art. 6 din Convenția EDO privind dreptul la un proces echitabil, direct aplicabil sub aspectul dreptului de a fi ascultat de instanță, precum și jurisprudența CJUE cu privire la obligația de motivare și sub aspectul nerespectării dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, iar în acest sens a indicat Hotărârea din 24 septembrie 2015, Republica Italiană și Regatul Spaniei/Comisia, Hotărârea din 22 mai 2012, Vakalis/Comisie, Hotărârea din 06 decembrie 2012, Strobi/Comisie, Hotărârea Bui Van/Comisie din 12.05.2012 și Hotărârea din 14 decembrie 2011, Comisia/Vicente Carbajosa.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 21 iunie 2019, în dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat stabilirea unui termen pentru soluționarea cererii de completare a hotărârii, cerere pe care o înregistrase în același dosar la data de 10 iunie 2019. Cererea a fost primită la mapa președintelui la 21 iunie 2019, iar prin rezoluția din 24 iunie 2019, acesta a dispus verificarea stadiului în care se află cererea de completare și răspuns către petentă. A specificat că este în atenția președintelui de complet pentru a aprecia și a dispune măsurile legale.

La 25 iulie 2019, reclamanta a depus în același dosar înscrisul intitulat "Notă procesuală", prin care a solicitat completului de judecată să precizeze următoarele: temeiul de drept care autorizează un alt judecător, cu funcție de conducere administrativă, să se substituie judecătorul care compune completul de judecată căruia dosarul i s-a repartizat aleatoriu, să îndeplinească acte procedurale în acest dosar, cum este adresa din 01 iulie 2019 și care derogă de la dispozițiile art. 221 C. proc. civ. dacă este real că cererea de completare a primit termen la data de 04 octombrie 2019, față de urgența soluționării acestei cereri prevăzută de art. 444 C. proc. civ. care este justificarea legală a neconstituirii dosarului electronic asociat, conform art. 97 alin. (3) și (4) din Regulamentul instanțelor, pentru cererea de completare, care să fi permis accesarea și vizualizarea datelor pe pagina de internet a instanței, în timp real; care este motivul pentru care nu i-a fost comunicată încheierea, dacă este reală precizarea din cuprinsul adresei cum că aceasta a fost redactată; care este motivul nerespectării de către complet a dispoziției art. 6 C. proc. civ. sub aspectele pe care acesta le reglementează. În final, reclamanta a învederat că toate aceste aspecte vor constitui motiv de recuzare în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. și a reiterat cererea de a i se comunica încheierea din 07 iunie 2019. Înscrisul a fost primit la mapa președintelui la 25 iulie 2019, iar prin rezoluția din 26 iulie 2019, acesta l-a înaintat la dosar, în atenția președintelui de complet pentru a aprecia.

La 30 iulie 2019, reclamanta a formulat în același dosar o cerere de îndreptare a încheierii de ședință din 07 iunie 2019, ce a fost primită la mapa președintelui în aceeași zi, iar prin rezoluția din 02 august 2019, acesta a înaintat-o la completul de judecată F1 pentru măsuri legale.

În aceeași dată, reclamanta a depus și o cerere de constituire a dosarului asociat informatic, întemeiată pe dispozițiile art. 97 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin care a solicitat constituirea unui dosar informatic pentru cererea de îndreptare a încheierii din 07 iunie 2019. Cererea a fost primită la mapa președintelui la data de 30 iulie 2019, iar prin rezoluția din 31 iulie 2019, președintele instanței a dispus efectuarea verificărilor în privința cererii.

Prin răspunsul din 01 iulie 2019, președintele Tribunalului București, secția a V-a civilă i-a comunicat reclamantei că dosarul nr. x/2019 are termen de judecată la data de 04 octombrie 2019, fiind arhivat în data de 01 iulie 2019. A menționat că, potrivit rezoluției președintelui de complet din data de 14 iunie 2019 s-a acordat termen de judecată la data de 04 octombrie 2019, completul F1, pentru soluționarea cererii de completare a încheierii.

Prin răspunsul din 08 august 2019, președintele Tribunalului București, secția a V-a civilă i-a adus la cunoștință reclamantei că, urmare a cererii din 25 iulie 2019, aceasta a fost înaintată președintelui de complet, pentru a aprecia, iar petiția din 21 iunie 2019 a fost atașată la dosarul cauzei în atenția completului de judecată, pentru măsuri legale. Invocându-se dispozițiile art. 124 din Constituția României și art. 2 alin. (3) din Legea privind statutul magistratului nr. 303/2004, i s-a adus la cunoștință că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, iar completul de judecată este singurul în măsură să aprecieze asupra modalității de soluționare a cauzei, conducerea instanței neputând interveni sau face aprecieri în privința dispozițiilor acestuia în desfășurarea proceselor.

Împotriva acestor adrese de răspuns și a rezoluțiilor președintelui, reclamanta a formulat plângere prealabilă la 04 septembrie 2019, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce a fost soluționată prin adresa din 20.09.2019 în sensul respingerii sale, de către Comisia de analiză privind încălcarea dreptului de acces la informațiile de interes public.

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, și anume a celor referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițile legii, cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte mai arată că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Prin urmare, se reține că în mod judicios instanța de fond a procedat, cu prioritate, la stabilirea naturii juridice a actelor supuse analizei prin cererea de chemare în judecată, în raport de situația de fapt expusă prin acțiune și de susținerile recurentei-reclamante, care a reclamat încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat de art. 6 din C. proc. civ., art. 6 din Convenția E.D.O și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, invocând, în esență, o imixtiune a președintelui de instanță în soluționarea dosarului nr. x/2019 în care este parte, atât prin rezoluțiile de primire pe care acesta le-a aplicat pe cererile și înscrisurile depuse de aceasta în acest dosar și care erau adresate completului de judecată, cât și prin răspunsurile pe care le-a primit de la președintele instanței la sesizări ce erau adresate tot completului, afirmând că acesta a inițiat o corespondență administrativă care nu a fost solicitată.

De altfel, instanța de recurs reține că inclusiv recurenta-reclamantă în partea introductivă a acțiunii judiciare a antamat discuția privind natura juridică a actelor contestate, formulând cu titlu preliminar concluzii cu privire la acest aspect, fiind fără echivoc astfel că aceasta era problema de drept ce trebuia dezlegată cu prioritate în cauză.

Or, instanța de fond, ținând cont de prevederile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, care statuează că prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în mod corect a reținut că actele contestate nu reprezintă acte administrative, întrucât acestea nu au fost emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, iar prin acestea nu au luat naștere, nu s-au modificat și nici nu s-au stins raporturi juridice, în discuție fiind adrese prin care i-au fost comunicate reclamantei informații cu privire la stadiul dosarului și al cererilor înaintate în privința acestuia, soluționate din perspectiva Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, respectiv rezoluții prin care cererile au fost înaintate completului de judecată în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.

Chiar și în aceste condiții, având în vedere că reclamanta a susținut prin acțiune o pretinsă încălcare a dreptului său la un proces echitabil, iar căile legale prin care putea invoca această critică sunt expres prevăzute de Titlul II al C. proc. civ., în mod judicios a constatat judecătorul fondului că oricum actele contestate nu puteau fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ, în raport de prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care statuează că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

În orice caz, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte are în vedere că prin rezoluțiile și răspunsurile expediate recurentei-reclamante, președintele instanței a comunicat în mod constant acesteia că este în competența completului de judecată să dispună măsurile legale solicitate prin cererile înregistrate la registratura secției, astfel că nu se poate constata o imixtiune a acestuia în activitatea de judecată și nici încălcarea dreptului la un proces echitabil, acestea fiind emise de președintele de secție în exercitarea atribuției prevăzute de art. 24 alin. (1) lit. n) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015, astfel cum a fost modificat, ce prevede că președintele secției tribunalului organizează activitatea administrativ-judiciară a secției, sens în care, rezolvă corespondența secției și trimite, în cazurile prevăzute de lege, pe cale administrativă, cererile sau plângerile greșit îndreptate și le restituie pe cele care nu întrunesc condițiile legale.

În consecință, având în vedere că, chiar și în acest context, prima instanță a analizat vătămarea pretins suferită de reclamantă, nici susținerile recurentei-reclamante vizând încălcarea de judecătorul fondului a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția EDO privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa privind respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, judecătorul este în drept, printre altele, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc, inclusiv în jurisprudența CJUE statuându-se că revine instanței de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11).

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, instanța de control judiciar constată că aspectele criticate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susținerea soluției pronunțate și care vizează modul de aplicare în cauză, ori de interpretare, dat de instanță, normelor de drept material și procedural, acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiilor iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență, (astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

Nu în ultimul rând, motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 26/F - CONT din 11 martie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.