ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3791/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, au solicitat desființarea Rezoluției de clasare nr. x/2016, din data de 13 mai 2016, emisă de către Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Hotărârea pronunțată în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 3077 din 17 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea, ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B. și C., invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 4768 din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 3077 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016*.

Hotărârea pronunțată în cel de al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 215 din 07 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs declarată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 215 din 07 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. Recurenții-reclamanți au învederat, în esență, că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 22 și art. 237 din C. proc. civ., ale art. 916 C. civ., precum și ale art. 97 și art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004. Aceștia au reiterat situația de fapt și de drept din dosarul nr. x/2014, cu privire la care au solicitat să se constate comiterea unei abateri disciplinare de completul format din judecătorii D. și E., din cadrul Tribunalului Timiș, care l-a soluționat în faza apelului, apreciind că judecătorii ar fi trebuit să cunoască dispozițiile art. 27 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 34 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 18/1991 și să le aplice în consecință. Recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de fond și intimata-pârâtă ar fi trebuit să se pronunțe în mod concret asupra faptului dacă judecătorii au dat sau nu dovadă de neglijență prin faptul că nu au solicitat ca dovadă finală, lămuritoare, Procesul-verbal de punere în posesie care ar fi fost necesar instanței de control judiciar pentru a vedea cu certitudine data începerii posesiei terenului și dacă s-a întrerupt sau nu termenul de prescripție. Nu în ultimul rând, au susținut că ei nu aveau cum să aducă alte dovezi, iar ca urmare a neglijenței de care au dat dovadă judecătorii cu privire la care au formulat sesizarea, efectele hotărârii pronunțate au constat în transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil către persoane care nu erau îndreptățite conform legii a dobândi acest drept, deoarece a intervenit prescripția.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A., B. și C. este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Astfel, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 13 mai 2016, petenții A., B. și C. au solicitat cercetarea și sancționarea judecătorilor D. și E., din cadrul Tribunalului Timiș, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, susținând că aceștia, din neglijență sau rea-voință nu au solicitat administrarea în cauză a probei cu Procesul-verbal de punere în posesie a terenului, pentru a afla la ce dată s-a făcut intrarea proprietarilor în posesie. Nemulțumirea reclamanților este generată de faptul că inspectorul judiciar nu a constatat că există indicii cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare de către judecătorii cu privire la care au făcut sesizarea, în raport de situația de fapt și de drept din dosarul nr. x/2014, cu privire la care au solicitat să se constate comiterea unei abateri disciplinare, invocând în acest sens și dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care au solicitat desființarea Rezoluției de clasare nr. x/2016, din data de 13 mai 2016, emisă de către Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. Criticile recurenților-reclamanți privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate. Potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte). Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularilor sesizării. În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterii sesizate. Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, recurenții-reclamanți au solicitat sancționarea judecătorilor pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, deoarece aceștia, din neglijență sau rea-voință nu au solicitat administrarea în cauză a probei cu Procesul-verbal de punere în posesie a terenului, pentru a afla la ce dată s-a făcut intrarea proprietarilor în posesie, ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții greșite în raport de dispozițiile art. 916 C. civ., ale art. 27 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 34 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 18/1991. Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. În cauză, recurentii-reclamanti nu au făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurenților privind lipsirea de eficiență a dispozițiilor art. 97 din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de aceștia atât în fața intimatei-pârâte, cât și în fața primei instanțe, nu a fost validată de acestea. În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Astfel, în raport de prevederile art. 10 din C. proc. civ., potrivit cu care "părțile au obligația (…) să-și probeze pretențiile și apărările (…)" și ale art. 22 alin. (2) din același act normativ, care consacră rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, judecătorul are posibilitatea de a dispune, din oficiu, administrarea de probe, dacă apreciază că acestea sunt necesare pentru soluționarea cauzei, cu mențiunea că rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului. În cauză, instanța de control judiciar din cadrul Tribunalului Timiș care a soluționat dosarul nr. x/2014 s-a considerat lămurită pe baza înscrisurilor, așa cum rezultă din considerentele deciziei, considerentele hotărârii reprezentând, în esență, garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, astfel că, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, criticile privind modalitatea de apreciere a probatoriului în cauză și stabilirea situației de fapt nu conduc la concluzia existenței unor indicii privind săvârșirea de către judecătorii care au soluționat cauza a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A., B. și C., ca nefondat.