ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1800/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 05.01.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat anularea Deciziei nr. 11720/28.11.2017 și obligarea pârâtei la plata sumei de 41.364,75 RON cu titlu de daune materiale și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2689/2018 pronunțată în data de 08.06.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondată.

Cererea recurs

Împotriva acestei hotărâri - Sentința civilă nr. 2689/2018 pronunțată în data de 08.06.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - a declarat recurs reclamantul A., și, încadrând criticile sale în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat, în principal. casarea în totalitate a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, conform motivului de casare reglementat de art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în subsidiar, în cazul în care se va considera că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, solicită a se dispune casarea în totalitate a sentinței, ca fiind nelegală conform art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și reținând cauza spre judecare să fie admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată în sensul obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 41.364,75 RON cu titlu de daune materiale și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plății efective plus cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În dezvoltarea criticilor sale, susține recurentul că, în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentința recurată este nelegală, deoarece instanța de fond nu a s-a pronunțat asupra tuturor probelor solicitate prin acțiunea introductivă, instanța încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Arată că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviințarea următoarelor probe: proba cu înscrisuri, iar în cadrul probei cu înscrisuri, a solicitat să se pună în vedere pârâtului să depună la dosarul cauzei toate documentele care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 1172o/28.11.2017 precum și atașarea dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Suceava având ca obiect pretenții formulate de reclamant împotriva B. S.A., dosar în care s-a efectuat un raport de expertiză tehnică și s-au audiat martori, teza probatorie fiind îndeplinirea tuturor condițiilor pentru acordarea despăgubirilor, în special faptul că numitul C. se face vinovat de producerea accidentului de circulație.

Audierea martorilor: D., persoană care se află în autovehiculul condus de numitul C. - conducătorul auto vinovat de producerea accidentului și E., persoană ce se afla în mașină cu reclamantul la momentul producerii accidentului, martor a cărui prezență partea s-a obligat să o asigure.

La termenul de judecata din data de 08.06.2018, instanța de fond nu a pus în discuția părților probele solicitate prin acțiunea introductivă, nu s-a pronunțat asupra acestora nici în sensul admiterii și nici în sensul respingerii și a admis doar proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, proba ce a fost solicitată de către reprezentantul pârâtului.

Consideră astfel, că în condițiile în care a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța de fond ar fi trebuit să pună în discuție toate probele solicitate prin acțiunea introductivă și să se pronunțe asupra acestora, procedura de propunere șl încuviințare a probelor fiind expres prevăzută de art. 254 și următoarele C. proc. civ., dispoziții procedurale care reglementează obligativitatea instanței de judecată de a pune în discuție toate probele solicitate și de a se pronunța asupra acestora.

Invocând dispozițiile art. 258 C. proc. civ., susține recurentul că, analizând teza probatorie a probelor se poate observa că acestea îndeplinesc toate cerințele impuse de art. 255 C. proc. civ., în sensul că probele solicitate erau concludente, pertinente și utile soluționării cauzei, în special sub aspectul dovedirii persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin neadministrarea probelor solicitate prin cererea de chemare în judecată în condițiile în care acestea erau concludente, pertinent și utile soluționării cauzei, instanța de fond s-a rezumat la o analiză sumară a litigiului, fiind încălcat și dreptul la un proces echitabil precum și dreptul la apărare. Această analiză sumară echivalează practic cu o necercetare a fondului litiului, condiții în care se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Astfel, solicită a se constata incidența dispozițiilor art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a se dispune casarea în totalitate a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În subsidiar, în cazul în care se va considera că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, recurentul solicită a se dispune casarea în totalitate a sentinței ca fiind nelegală conform art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și reținând cauza spre judecare să admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată în sensul obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 41.364,75 RON cu titlu de daune materiale și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plății efective plus cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Instanța de fond a reținut în hotărârea recurată că în aceasta speță, dreptul de creanța nu a existat, întrucât prin Decizia nr. 151/04.02.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013 de Tribunalul Suceava s-a anulat definitiv procesul-verbal de contravenție care constata inițial vinovăția asiguratului RCA, deci a dispărut prima condiție pentru instituirea unei răspunderi întemeiate pe Legea nr. 213/2015, anume existența unui debit al asigurătorului RCA față de asiguratul său. Nu există o altă hotărâre judecătorească care să stabilească răspunderea civilă delictuală necesară. FGA a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale.

Tribunalul Suceava învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2013, în motivarea Deciziei nr. 151/04.02.2015 a apreciat că există o îndoială rezonabilă pentru a se reține vinovăția exclusivă a petentului, deoarece din probele administrate nu rezultă fără echivoc situația de fapt descrisă în procesul-verbal atacat.

Astfel, instanța de apel a apreciat doar că există dubii în ceea ce privește existența faptei și vinovăției numitului C. și a anulat procesul-verbal prin aplicarea principiul in dubio pro reo.

Din Decizia nr. 151/04.02.2015 nu se poate concluziona că reclamantul A. nu are calitatea de persoana păgubită, adică persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă cum a reținut Curtea de Apel București dar și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Susține recurentul că instanța de fond trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, nu să își însușească motivarea Tribunalului Suceava care a analizat condițiile răspunderii civile contravenționale, ce sunt diferite de condițiile răspunderii civile delictuale în special sub aspectul formei de vinovăție, răspunderea civilă delictuală fiind antrenată chiar și în cazul în care forma de vinovăție este culpa ușoară.

Invocând dispozițiile art. 1357 C. civ., susține recurentul că răspunderea contravențională este o formă a răspunderii juridice al cărei conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe contravenient precum și obligațiile acestuia din urmă de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restaurării autorității legii.

Însă, îndoiala rezonabilă privind vinovăția asiguratului C. este eliminată de raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de către expertul prof.univ. dr. ing. ec. F. în dosarul nr. x/2014 având ca obiect pretenții formulate împotriva B. S.A., raport de expertiză depus la dosarul cauzei.

Prin acest raport de expertiză s-a stabilit dinamica producerii accidentului, cauzele producerii accidentului, avariile suferite precum și costul total de reparație a avariilor.

Ca și cauză determinantă în producerea accidentului de circulație, expertul a stabilit foarte clar că starea de pericol a fost creată de către conducătorul autoturismului prin pătrunderea forțată în fața autoturismului; impactul putea fi evitat foarte ușor de conducătorul autoturismului pentru că putea să oprească autoturismul pe o distanță de 5,76 m când se deplasa cu v/teza de 15 km/h la sesizarea stării de pericol (adică când autoturismul se afla în depășire pe contrasem).

Acest raport de expertiză precum și declarațiilor martorilor audiați de către Judecătoria Suceava investită cu soluționarea dosarului nr. x/2014 demonstrează că numitul C. se face vinovat de producerea evenimentului rutier și că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubirile solicitate de Ia pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Deși atât raportul de expertiză cât și declarațiile martorilor au fost depuse și la Fondul de Garantare a Asiguraților la momentul formulării cererii de despăgubire, pârâtul a respins cererea de plată în mod nelegal.

Dacă Fondul de Garantare a Asiguraților ar fi considerat că din probele administrate rezultă culpa ambilor conducători auto (culpă comună), ar fi trebuit să admită doar în parte cererea de plată și să acorde jumătate din cuantumul despăgubirilor conform art. 28 din Norma din 29.11.2011, nu să procedeze la respingere în totalitate a cererii de plată.

Este adevărat că nu există o altă hotărâre judecătorească care sa stabilească răspunderea civilă delictuală deoarece dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Suceava având ca obiect pretenții formulate de reclamant împotriva B. S.A. sa suspendat la data de 22.01.2016 în temeiul art. 75 alin. (1) Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a însolvențeî și de insolvența.

În condițiile în care dosarul nr. x/2014 s-a suspendat ca urmare a intrării in faliment a societății de asigurare, iar prin Decizia nr. 151/04.02.2015 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2013 s-a analizat doar temeinicia procesului-verbal de conltatare a contravenției, considerăm că instanța de fond avea obligația de a analiza condițiile răspunderii civile delictuale șj implicit condițiile impuse de Legea ^,213/2015, deoarece o altă acțiune nici nu mai poate fi formulată, singurul demers juridic posibil fiind formularea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților și eventual contestarea soluției de respingere a cererii de despăgubire.

În ceea ce privește anularea Deciziei nr. 11720/28.11.2017 de respingere a cererii de plata emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicită instanței de control să aibă în vedere și faptul că pârâtul și-a motivat în drept Decizia nr. 11720/28.11.2017 pe dispozițiile Normei nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule care a fost în vigoare de la 01 ianuarie 2015 până la 22 decembrie 2016, însă accidentul rutier s-a produs la data de 07.06.2013 iar cererea de daună s-a formulat la 10,06.2013, dată la care era în vigoare Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 a fost pusă în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Invocând, în continuare, dispozițiile art. 43 și art. 44 din Norma din 29.11.2011 din Norma pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și art. 12 alin. (2), respectiv art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, recurentul arată că și chiar dacă s-ar reține incidența art. 46 din Norma 23/2014 cum se menționează în decizia contestată, acesta este aplicabil numai în procedura de judecată, când despăgubirile se stabilesc pe hotărâre judecătoreasca, nu și procedurii administrative de soluționare a dosarului de daună.

Oricum, anexat cererii de plată am depus suficiente mijloace de probe (raport de expertiză tehnică judiciară, declarații de martor, etc.) care demonstrează îndeplinirea tuturor condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale.

Deși Fondul de Garantare a Asiguraților avea suficiente înscrisuri din care rezulta îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, pârâtul șî-a întemeiat decizia de respingere pe un singur document, respectiv pe Decizia nr. 151/04.02.2015 prin care s-a anulat procesul-verbal de contravenție prin aplicarea principiului in dubio pro reo, fără a mai analiza celelalte înscrisuri, respectiv raportul de expertiză, declarațiile martorilor, etc.

Astfel, pârâtul a analizat cererea de plată în temeiul unor prevederi legale neaplicabile în cauză, respectiv prin prisma răspunderii civile contravenționale și prin raportare la norme speciale intrate în vigoare după data producerii accidentului.

Recurentul mai solicită instanței să dispună obligarea pârâtului și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plății efective, invocând dispozițiile art. 37 din Norma din 29.11.2011.

Consideră că penalitățile de întârziere sunt datorate de la data de 10.06,2013, deoarece la această dată au fost depuse toate documentele necesare în vederea soluționării dosaPului de daună la B. S.A..

Concluzionând, recurentul susține că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, motiv pentru care solicită casarea în totalitate a sentinței ca fiind nelegală conform art. 488, alin. i) pct. 8 C. proc. civ., și reținând cauza spre judecare să se admită cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților Ia plata sumei de 41.364,75 RON cu titlu de daune materiale și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plății efective plus cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Apărările formulate în cauză

Intimatul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul - reclamant, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește critica de nelegalitate subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susține intimatul că, după cum se poate observa, chiar în cuprinsul sentinței civile recurate se menționează că "în baza art. mart. 258 C. proc. civ. instanța încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisuri, șrea'wd-o ca admisibilă și ducând la dezlegarea pricinii."

Astfel, cu respectarea prevederilor art. 258 C. proc. civ. care reglementează încuviințarea probelor, instanța de fond, pe baza probelor propuse de către ambele părți (prin cererea de chemare în judecată și respectiv t întâmpinare), a decis în ședința din data de 08.06.2018 și a reținut prin sentința civilă nr. 2689/2018 încuviințarea probei cu înscrisuri pentru ambele părți, apreciind doar această probă ca fiind necesară și indestulătoare în soluționarea cauzei.

Cât privește criticile subumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține intimatul că recurentul face o greșită interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lif. b din Legea nr. 213/2015, art. 22 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, art. 3 alin. (1) Tb) din Legea nr. 503/2004 precum și a dispozițiilor legale care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA.

În ceea ce privește raportul de expertiză tehnică judiciară invocat de recurent, acesta este a fost întocmit în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Suceava, însă la termenul de judecată din data de 22.01.2016 instanța, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 a suspendat judecata cauzei, astfel că instanța nu a stabilit în mod definitiv cauzele și împrejurările evenimentului rutier.

Astfel, consideră că în mod corect a apreciat instanța de fond că " nu se pot reține ca probe expertiza tehnică judiciară administrată în dosarul contravențional, atâta timp cât judecătorul acelei cauze a conchis că procesul-verbal de contravenție trebuie anulat".

Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07.01.2019, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul căii de atac ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Argumente de drept și de fapt relevante

La data de 07.06.2013 a avut loc un eveniment rutier, respectiv autoturismul cu numărul de înmatriculare x asigurat la data evenimentului cu polița RCA nr. x emisă de societatea de asigurări B. S.A., ar fi cauzat avarierea autoturismului cu numărul de înmatriculare x, proprietatea d-nului A.. Astfel, raportat la acest eveniment rutier s-a deschis dosarul de daună x (număr unic 40328).

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/29.03.2016, reclamantul A. a solicitat suma în cuantum de 41.364,75 RON, reprezentând reparația autoturismului avariat în cadrul evenimentului din data de 07.06.2013.

Procedura administrativă necontencioasă s-a finalizat prin emiterea de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a Deciziei nr. 11720/28.11.2017, prin care a soluționat cererea de plată nr. x din 29.03.2016, în sensul respingerii acesteia.

În acest context, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 11720/28.11.2017 și obligarea pârâtului la plata sumei de 41.364,75 RON, cu titlu de daune materiale și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % calculate pe fiecare zi de întțrziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plății efective, solicitând și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată a fost respinsă cererea formulată de reclamant, ca nefondată.

Această soluție nu este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispoziilor legale incidente speței.

Trecând la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

În cadrul acestei critici recurentul a susținut nelegalitatea sentinței recurate raportat la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor solicitate prin acțiunea introductivă, respectiv proba cu înscrisuri, în cadrul căreia a solicitat să se pună în vedere pârâtului să depună la dosarul cauzei toate documentele care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 11720/28.11.2017 precum și atașarea dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Suceava având ca obiect pretenții formulate de reclamant împotriva B. S.A., dosar în care s-a efectuat un raport de expertiză tehnică și s-au audiat martori, teza probatorie fiind îndeplinirea tuturor condițiilor pentru acordarea despăgubirilor, în special faptul că numitul C. se face vinovat de producerea accidentului de circulație.

Deopotrivă, a solicitat și audierea martorilor: D., persoană care se află în autovehiculul condus de numitul C. - conducătorul auto vinovat de producerea accidentului și E., persoană ce se afla în mașină cu reclamantul la momentul producerii accidentului, martor a cărui prezență partea s-a obligat să o asigure, însă, la termenul de judecată din data de 08.06.2018, instanța de fond nu a pus în discuția părților probele solicitate prin acțiunea introductivă, nu s-a pronunțat asupra acestora nici în sensul admiterii și nici în sensul respingerii și a admis doar proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, proba ce a fost solicitată de către reprezentantul pârâtului.

Această critică nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar, care constată că, la primul și singurul termen de judecată stabilit în cauză, instanța a acordat cuvântul asupra propunerii de probe, însă reclamantul, nefiind prezent nici personal și nici prin reprezentant în ședința publică, nu și-a putut susține probatoriul solicitat prin cererea de chemare în judecată, însă, acesta a fost avut în vedere de către judecătorul de primă jurisdicție care, ținând cont de cerințele prevăzute de dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 258 alin. (2) C. proc. civ. a încuviințat pentru ambele părți doar proba cu înscrisuri, aceasta fiind singura apreciată de instanță ca "fiind admisibilă și ducând la dezlegarea pricinii."

Instanța de control judiciar nu-și poate însuși critica recurentului, în sensul că instanța nu s-a pronunțat în sensul respingerii celorlalte probe solicitate de reclamant în acțiunea introductivă, neexistând nici o normă legală care să stabilească această obligație, dispozițiile art. 258 C. proc. civ. referindu-se la încheierea " prin care se încuviințează probele", respectiv " mijloacele de probă încuviințate".

Astfel cum rezultă din practicaua hotărârii ce face obiectul controlui judiciar de față, instanța de fond a acordat cuvântul asupra propunerii de probe și, având în vedere dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că " probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului", în temeiul dispozițiilor art. 258 alin. (2) C. proc. civ., a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, nefiind obligată să menționeze și celelalte probe solicitate de părți și neîncuviințate.

Prin urmare, critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare din această perspectivă.

În schimb, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținând că hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

Astfel, constată instanța de control judiciar că, în fapt, prin Decizia nr. 11.720/28.11.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantul A., reținându-se că acesta nu are calitatea de persoană păgubită, persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, nefiind întrunite atât condițiile privind răspunderea civilă și nici dovedită vinovăția celui căruia i se impută fapta ilicită și existența relației cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciul care se solicită a fi reparat.

Fondul de Garantare a Asiguraților a ajuns la această soluție, raportat exclusiv la Decizia nr. 151 din 04.02.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013 de Tribunalul Suceava, prin care s-a admis plângerea contravențională formulată de C., anulându-se procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x încheiat la data de 07.06.2013, această hotărâre având caracter definitiv.

Judecătorul de primă jurisdicție, prin hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăți și-a însușit întru-totul opinia Fondului de Garantare a Asiguraților, reținând că nu există probe care să stabilească vinovăția celuilalt conducător auto iar procesul-verbal de contravenție întocmit acestuia a fost anulat în mod definitiv.

Aprecierea primei instanțe nu este împărtășită de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea greșită a normelor de drept material incidente în prezenta cauză.

Astfel, Înalta Curte, analizând Decizia nr. 151 pronunțată de Tribunalul Suceava, la data de 04.02.2015 în dosarul nr. x/2013, în raport de care a fost respinsă cererea de plată a recurentului - reclamant, constată că, în cadrul considerentelor acesteia respectiva instanță a reținut printre altele "Petentul (C.) avea obligația la efectuarea virajului la stânga să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic . . . . . . . . . . .

Prin urmare, ambilor conducători auto le reveneau obligații a căror nerespectare ar fi putut conduce la producerea accidentului. În acest context, se reține că agentul de poliție nu a constatat nemijlocit săvârșirea faptei reținute în sarcina petentului, așa încât sarcina probei în dovedirea culpei exclusive a petentului revenea acestuia . . . . . . . . . .

În consecință, instanța de control judiciar apreciază că există o îndoială rezonabilă pentru a se reține vinovăția exclusivă a petentului, deoarece din probele administrate nu rezultă fără echivoc situația de fapt descrisă în procesul-verbal atacat.

În raport de probatoriul existent, instanța de control judiciar apreciază că există dubii în ceea ce privește existența faptei și vinovăția petentului, astfel că, admițând apelul . . . . . . . . . . .va schimba în tot sentința apelată și, aplicând principiul in dubio pro reo, va admite plângerea și va anula procesul-verbal de contravenție".

Ori, raportat la aceste considerente, instanța de control judiciar constată că, întemeindu-se doar pe această hotărâre judecătorească, fără a face propria analiză a dosarului de dauna și a cererii de plată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 213/2015, reținerea Fondului de Garantare, eronat însușită și de instanța de primă jurisdicție, în sensul că " petentul A. nu are calitate de persoană păgubită . . . . . . . . . .nefiind întrunite atât condițiile privind răspunderea civilă și nici dovedită vinovăția celui căruia i se impută fapta ilicită și existența relației cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciul care se solicită a fi reparat", este neîntemeiată, în condițiile în care această hotărâre judecătorească nu a stabilit cu certitudine că cel căruia i se impută fapta ilicită, respectiv " petentul" C., nu se face vinovat de aceasta.

Cum în cuprinsul acestei hotărâri s-a reținut doar că există dubii în ceea ce privește existența faptei și vinovăția petentului, apreciindu-se deopotrivă că există o " îndoială rezonabilă pentru a se reține vinovăția exclusivă a petentului", în mod greșit Fondul de Garantare a Asiguraților a constatat că nu sunt întrunite nici condițiile privind răspunderea civilă și nici dovedită vinovăția celui care i se impută fapta ilicită, organul administrativ neanalizând respectivele condiții și nici probele depuse în dosarul de daună, deși raportul de expertiză tehnică judiciară, declarațiile martorilor ori rapoartele întocmite de organele de poliție, puteau stabili în afara oricărui dubiu dacă recurentul - reclamant are calitatea de persoană păgubită, persoană îndreptățită să primească depăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, dacă există o culpă comună și dacă suma de 41.364,75 RON este legală și justificată.

Prin urmare, interpretând și aplicând eronat dispozițiile Legii nr. 213/2015, în mod greșit judecătorul de primă jurisdicție și-a înșușit raționamentul și concluziile Fondului de Garantare a Asiguraților, reținând legalitatea Deciziei nr. 11720/28.11.2017.

Astfel, reținând ca fiind întemeiate criticile recurentului - reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul formulat de reclamantul A., a casa în tot sentința recurată și rejudecând, va admite acțiunea, obligând pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze Cererea de plată nr. x/29.03.2016, în condițiile în care autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acesteia.

În mod practic și evident, nu poate fi analizată și admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurentul-reclamant, întrucât pârâtul nu a analizat cererea de plată pe fondul acesteia, ci s-a limitat să respingă cererea acestuia doar raportat la Decizia nr. 151 din 04.02.2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamant, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, motiv pentru care, singura soluție admisibilă este doar aceea de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantul A., va casa în tot sentința recurată și rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamant, obligând pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze Cererea de plată nr. x/29.03.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2689/2018 din 8 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința recurată și rejudecând:

Admite acțiunea.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze Cererea de plată nr. x/29.03.2016.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.