ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 130/2021

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data 06.01.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea în parte a deciziei nr. 3167 din data 19.12.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților F.G.A. ca nelegală și netemeinică, admiterea cererii de plată a despăgubirilor solicitate prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/23.12.2015 la F.G.A, în sensul acordării despăgubirilor morale și materiale în cuantum de 134.423 euro (echivalentul în RON la cursul valutar al B.N.R. de la data plății), a penalităților de întârziere de 0,2 % pe zi din despăgubirile datorate, în cuantum de 257.079 euro conform dispozițiilor art. 37 din cadrul Normelor de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de C.S.A., coroborate art. 80 din Legea 85/2014, calculate de la data de 21.06.2013 (data avizării asigurătorului B.) până la 03 decembrie 2015, respectiv pentru 926 de zile de întârziere și plata cheltuielilor de judecată

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 5071 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asigurațiilor.

A anulat în parte decizia nr. 3167/10.12.2016 în ceea ce privește sumele solicitate cu titlu de daune materiale.

A menținut Decizia nr. 3167/19.12.2016 în ceea ce privește soluția privind sumele solicitate cu titlu de daune morale.

A obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/23.12.2015, în ceea ce privește daunele materiale solicitate cu respectarea considerentelor prezentei hotărâri.

A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 5071 din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs principal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și recurs incident reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților solicită casarea sentinței atacate și rejudecarea pe fond a cauzei, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului și menținerii Deciziei emise de FGA ca fiind legală și temeinică.

Recurentul-pârât critică, în esență, sentința instanței de fond prin prisma faptului că, în mod greșit, s-a apreciat că soluția dispusă de FGA cu privire la acordarea daunelor materiale în cuantum de 134 RON este nemotivată.

Susține recurentul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, având în vedere că potrivit acestora, creditorul de asigurare trebuia să facă dovada prejudiciului material rezultat din accidentul auto în care a fost implicat, în calitate de victimă. Or, arată autoritatea recurentă, intimatul nu a depus la dosarul de daună decât un document justificativ, constând în chitanța în valoare de 134 RON emisă de Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici".

Mai arată recurentul-pârât că art. 1350 din C. civ. jalonează principalele trăsături ale răspunderii contractuale, iar în speță, debitorul contractual este asiguratorul B. S.A. și nu Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recurentul-reclamant solicită casarea în parte a sentinței instanței de fond cu privire la capătul de cerere ce vizează daunele morale și penalitățile de întârziere solicitate și, în urma rejudecării, anularea în parte a Deciziei nr. 3167 din data de 19.12.2016 emisă de F.G.A., în sensul admiterii cererii de plată a despăgubirilor morale și materiale în cuantum de 134.423 euro și a penalităților de întârziere de 0.2% pe zi din despăgubirile datorate, în cuantum de 257.079 euro, conform dispozițiilor art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 emis de C.S.A., coroborate cu cele ale art. 80 din Legea nr. 85/2014, calculate de la data de 21.06.2013 (data avizării asigurătorului B.) până la 03 decembrie 2015, respectiv pentru 926 zile de întârziere.

În esență, recurentul-reclamant critică sentința instanței de fond sub următoarele aspecte:

- Sentința instanței de fond este nelegală prin raportare la decizia civilă nr. 2155A/23.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/1015 privind falimentul debitoarei B. S.A. prin care s-a dispus înscrierea creditorului A., în tabelul creanțelor debitoarei, și cu suma de 20.380 RON reprezentând despăgubiri morale, precum și cu suma reprezentând penalități de întârziere de 0,2% calculate la suma de 40.134 RON pentru perioada 21.09.2013- 03.12.2015 în categoria creanțelor de asigurări, sub condiția rezolutorie a plății de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Susține recurentul că trebuie respectată autoritatea de lucru judecat a deciziei menționate, potrivit dispozițiilor art. 430-435 C. proc. civ. și a se despăgubi în mod unitar victima accidentului rutier, iar nu în mod diferit și contradictoriu, cum a procedat instanța de fond.

- În ceea ce privește penalitățile de întârziere, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că nu reprezintă creanțe de asigurare deoarece nu rezultă din contractul de asigurare. Susține recurentul că aceste penalități sunt prevăzute de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, constituind clauze cuprinse în contractul de asigurare, în plus fiind stabilite definitiv prin decizia civilă nr. 2155A/23.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

De asemenea, recurentul consideră aplicabile și dispozițiile art. 74 din Ordinul nr. 14/2011, care prevăd că în cazul în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești.

- În ceea ce privește daunele morale, instanța de fond a refuzat să cenzureze nelegalitatea deciziei FGA, decizie care a încălcat evident dispozițiile legale în materie, respectiv art. 1349, 1350, 1385, 1391 C. civ., în baza cărora victima a formulat cererea. Afirmă că autoritatea pârâtă s-a raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale exclusiv la prevederile propriei Decizii nr. 142/2016 privind procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, înscris sub semnătură privată, validat de instanța de fond în defavoarea aplicării legilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând recursurile formulate, prin prisma criticilor dezvoltate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Prin recursul principal formulat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, critică sentința instanței de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., cu referire exclusivă la dezlegarea dată de prima instanță asupra modalității în care FGA a înțeles să analizeze pretențiile materiale ale reclamantului.

Susține recurentul-pârât că stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, nefiind necesară o motivare suplimentară în raport de faptul că singurul document justificativ în sensul legii este reprezentat de o chitanță emisă de IML Mina Minovici în cuantum de 134 RON.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că pentru stabilirea sumei de 134 de RON cu titlu de daune materiale și, în consecință, înlăturarea solicitării reclamantului de a i se acorda suma de 134.423 euro, recurentul-pârât a menționat o singură frază, fără nicio trimitere la norma de drept aplicabilă sau la criteriile prevăzute de art. 49 din Ordin C.S.A. nr. 14/2011 la care, de altfel, face referire în recurs. De asemenea, în soluționarea acestei pretenții, recurentul-pârât nu s-a raportat la niciun document depus de reclamant în susținerea cererii sale, documente care vizau atât despăgubirile materiale constând în reparații pentru autovehiculul avariat în accident, cât și pentru recuperarea de ordin medical și psihic necesare în urma vătămării fizică suferite în accidentul auto. Înlăturarea acestor documente în mod tacit, fără a se indica de ce nu prezintă relevanță sau nu pot constitui documente justificative (apărare formulată de autoritatea pârâtă în fața instanței de fond, precum și prin cererea de recurs), lipsesc actul administrativ atacat de substanță juridică sub acest aspect.

Pe de altă parte, încercarea autorității pârâte de a suplini lipsa motivării soluției dispuse, prin apărările formulate la cererea de chemare în judecată nu poate acoperi viciul de formă invocat de reclamant și constatat de instanța de fond.

Prin urmare, în mod corect, a reținut instanța de fond că neîndeplinirea obligației de a motiva actul administrativ emis, echivalează cu încălcarea de către autoritatea pârâtă a garanției împotriva arbitrariului administrației publice, fiind necesară reevaluarea cererii privind despăgubirile materiale, într-o modalitate care să respecte exigențele unei motivări corespunzătoare normelor legale naționale, dar și unionale, prin prisma jurisprudenței naționale și a celei europene.

În concluzie, recursul formulat de recurentul -pârât este nefondat, soluția pronunțată de prima instanță din această perspectivă, fiind legală și temeinică. 2. Recursul incident formulat de reclamantul A..

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că în majoritatea ei, construcția juridică referitoare la nelegalitatea și netemeinicia sentinței pronunțate de instanța de fond este întemeiată pe considerentele deciziei civile nr. 2155A/23.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în procedura falimentului dispus împotriva B. S.A., cu ocazia soluționării contestației formulate de creditorul A. împotriva tabelului de creanțe întocmit de lichidatorul judiciar și acceptat de judecătorul sindic.

Fără a invoca expres excepția autorității de lucru judecat, recurentul-reclamant susține existența unei hotărâri definitive pronunțată de o altă instanță, pretinzând că prin aceasta au fost dezlegate chestiuni de drept identice cu cele deduse judecății în prezenta cauză, dezvoltându-le în principal, ca niște argumente de fond.

În acest context, constată Înalta Curte că, în fața instanței de fond, recurentul-reclamant nu a făcut nicio referire la procedura judiciară pe care a urmat-o în paralel, în cadrul dosarului de faliment, pentru ca instanța de fond să poată avea în vedere în analiza prezentei acțiuni și dezlegările date în acel litigiu, astfel cum își dorește recurentul-reclamant cu ocazia soluționării recursului.

Se reține și faptul că decizia pronunțată în procedura falimentului a devenit definitivă mai înainte de pronunțarea sentinței în prezentul dosar, reclamantul neînțelegând să o aducă la cunoștința primei instanțe.

Prin urmare, judecătorul fondului a judecat cauza în limitele învestirii sale, limite în care trebuie să se exercite și controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, consecința fiind aceea că nu se poate reține nelegalitate sau netemeinicia unei hotărâri judecătorești prin raportare la anumite apărări de fond, neinvocate în primă instanță, ci direct în calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, dacă recurentul-reclamant a înțeles să invoce excepția autorității de lucru judecat, direct în recurs, Înalta Curte constată că în speță nu sunt îndeplinite elementele acestei excepții, astfel cum acestea sunt consacrate de art. 430-431 din C. proc. civ.

Astfel, în prezentul litigiu, ne aflăm în materia contenciosului administrativ, obiectul dedus judecății constând în anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică în temeiul unei legi speciale - Legea nr. 213/2015, apreciat vătămător de către reclamant, în timp ce decizia invocată ca având autoritate de lucru judecată a fost pronunțată în dosarul privind falimentul unei societăți de asigurare B. S.A. față de care reclamantul are calitate de creditor de asigurare, în temeiul unor raporturi juridice contractuale, de drept civil, care nu pot fi cenzurate, în mod direct, pe calea contenciosului administrativ.

Așadar, nu se poate reține niciun element comun dintre cele care constituie tripla identitate cerute de art. 431 din C. proc. civ., părțile fiind diferite (FGA nefiind parte în dosarul de faliment), obiectul, de asemenea (anulare act administrativ - contestație tabel creanțe), iar cauza, în sensul de scopul urmărit de parte în cele două dosare, nu se suprapune în cele două litigii.

Totodată, nu se poate reține nici puterea de lucru judecat, ca efect pozitiv al unor dezlegări date de instanța judecătorească în procedura falimentului, având în vedere că, dacă, în aparență, este vorba de stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale și morale solicitate de reclamant, perspectiva juridică a tranșării acestui aspect este total diferit în cele două spețe.

Astfel în timp ce în dosarul de faliment, pretențiile reclamantului sunt analizate din punct de vedere al raporturilor contractuale pe care asiguratul le avea cu societatea de asigurare, pretențiile fiind solicitate de creditorul de asigurare direct de la societatea aflată în faliment, în prezentul litigiu, solicitările reclamantului sunt analizate din perspectiva unor raporturi juridice de drept administrativ născute între reclamant și pârât, prin emiterea unui act administrativ în regim de putere publică, în limitele stabilite de Legea nr. 213/2015, care a atribuit unei autorități publice (FGA) anumite competențe în raport de un contract de asigurare față de care este un terț.

Nu în ultimul râmnd, Înalta Curte constată că recurentul înțelege să invoce, în mod selectiv autoritatea de lucru judecat, respectiv doar în ceea ce privesc daunele morale și penalitățile solicitate, deși prin aceeași decizie civilă nr. 2155A din 23.11.2017, Curtea de Apel București a tranșat și chestiunea despăgubirilor materiale din perspectiva înscrierii în tabloul creanțelor.

În concluzie nu se poate reține existența autorității de lucru judecat și nici efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, astfel cum acestea au fost invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte urmând a analiza recursul în raport de criticile formulate asupra soluției pronunțate pe fondul cauzei.

În esență, instanța de fond a reținut că potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 2214 C. civ., penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

În ceea ce privește critica referitoare la daunele morale, Înalta Curte constată că Fondul de Garantare a Asiguraților le-a stabilit în raport de anumite elemente obiective și subiective, în mod corect reținute de instanța de fond și asupra cărora, în lipsa altor probe concludente, instanța de recurs nu poate să procedeze la o reevaluare în sensul majorării acestora în cuantumul solicitat de recurent.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că și în dosarul de faliment, suma stabilită inițial de lichidator și acceptată de judecătorul sindic pentru a putea fi înscrisă în tabelul de creanțe cu titlu de daune morale a fost tot 19.620 RON, argument care justifică și validează raționamentul autorității pârâte la momentul emiterii Deciziei nr- 3167/19.12.2016.

Situația, potrivit căreia, ulterior, în calea contestației creditorului A. la tabelul de creanțe, în procedura falimentului, instanța judecătorească a majorat cuantumul daunelor morale, are ca efect recunoașterea dreptului creditorului la înscrierea sumei majorate în tabelul creanțelor, neputând duce la constatarea nelegalității unui act administrativ emis anterior și într-o procedură specială.

De altfel, chiar și în procedura falimentului, recurentul-reclamant nu a obținut suma de 134.423 Euro solicitată autorității pârâte și, ulterior instanței de contencios administrativ.

În concluzie, Înalta Curte reține că, deși prejudiciul moral trebuie și poate fi acoperit pecuniar, însă valoarea despăgubirilor trebuie să asigure o acoperire echitabilă și rezonabilă și nu poate constitui o modalitate de îmbogățire fără justă cauză sau de sancționare a debitorului acestei obligații de dezdăunare.

În speță, atâta vreme cât nici societatea de asigurare, în calitate de debitor contractual, nu a fost obligată la suma pretinsă de recurent, cu atât mai puțin autoritatea pârâtă, care are doar calitatea de garant pentru asigurătorul în faliment, nu poate fi obligat la mai mult.

Prin urmare, sub acest aspect, sentința este legală și temeinică.

În ceea ce privește criticile referitoare la penalitățile de întârziere, recurentul-reclamant face referire din nou la dispozițiile deciziei definitibve pronunțată în procedura falimentului, prin care acestea au fost recunoscute și calculate la suma de 40.134 RON (suma înscrisă în tabelul creanțelor din care 19.692 a fost achitată de FGA).

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalitățile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de nu reprezintă creanțe de asigurări care să poată fi opuse FGA, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamantul având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală, ceea ce s-a și întâmplat în cazul de față.

Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către părțile litigante, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților formulat împotriva sentinței civile nr. 5071 din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și recursul incident formulat de recurentul - reclamant A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.