ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 834/2021

Ședința publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursului de față:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București la data de 31.05.2013 sub nr. x/2013, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul Proprietatea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de: 8.829.662,56 RON, 148.700,76 Euro, 10.130,69 U.S.D. și dobânzi legale aferente.

În motivare a arătat că aceste sume au fost ilegal executate silit în cadrul dosarului de executare nr. 894/2010 al BEJ B. din București, iar prin sentința civila nr. 2090/08.02.2012 a Judecătoriei Sector 1 București (rămasă irevocabilă) a fost admisă contestația la executare, fiind anulate toate actele de executare, are dreptul la întoarcerea sumelor executate nelegal.

Prin cererea înregistrată în cadrul acestui dosar la data de 30.07.2013, pârâta Fondul Proprietatea a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-a solicitat ca, în măsura admiterii cererii principale, Statul să fie obligat la plata sumelor la care pârâta ar fi obligată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-au învederat următoarele: în urma încasării sumelor de la A., în acord cu teza a II-a a art. 4 al Titlului din O.U.G. nr. 81/2007, în contul sumelor rezultate din executarea silita, pârâta a emis decizia nr. 34/23.08.2011 prin care a constatat că sumele încasate în beneficiul Statului Român au fost compensate cu datoria Statului Roman către Fondul Proprietatea rezultată din neachitarea integrală a acțiunilor subscrise acționarului Statului Roman (au fost considerate plătite un număr de 9.395.641 acțiuni în valoare totală de 9.395.641 RON). Astfel, sunt îndeplinite condițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., sunt incidente dispozițiile art. 100 coroborate cu art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, iar in subsidiar sunt incidente dispozițiile legale referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Statul Român a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii invocând inadmisibilitatea prin raportare la procedura prevăzută de art. 100 din Legea nr. 31/1990, inadmisibilitatea acțiunii pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză prin raportare la caracterul subsidiar al unei astfel de acțiuni și prin raportare la contractul de mandat dintre Fondul Proprietatea și Stat. A susținut ca nu există obligația de garanție a Statului, așa cum prevede art. 60 C. proc. civ., pentru că nu se poate reține ipoteza de la art. 100 din Legea nr. 31/1990

Prin sentința nr. 1975/07.02.2014 Judecătoria Sector 1 București a disjuns cererea principală de cererea de chemare în garanție (cererea principală formând un dosar nou) și a declinat competența soluționării cererii de chemare în garanție către Tribunalul București.

Cauza (cererea de chemare în garanție) a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă sub nr. x/2014 la data de 15.07.2014. Prin sentința civilă nr. 1110/15.09.2014 competența a fost declinată către secția a VI-a a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a VI-a a Tribunalului București la data de 04.11.2014 sub nr. x/2014.

Prin sentința nr. 218/18.02.2020 Tribunalul București a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 8.829.662,56 RON, 10.130,69 USD și 148.700,76 Euro și la plata dobânzii legale aferente, precum și la plata sumei de 113.209 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, ca este neîntemeiată excepția inadmisibilității invocata de parata cu privire la dispozițiile art. 100 din Legea nr. 31/1990, având în vedere ca până la data pronunțării cu privire la întoarcerea executării silite nu ar fi fost posibilă parcurgerea procedurii somației prevăzute de art. 100 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, astfel ca aceasta procedura prealabila nu reprezintă o condiție de admisibilitate a cererii de chemare în garanție formulata de Fondul Proprietatea. Întoarcerea executării silite și restituirea de către reclamanta a sumelor executate către A. echivalează cu nedepunerea aportului de către Statul Român, caz reglementat de art. 100 coroborat cu art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Potrivit art. 100 din Legea nr. 31/1990: (1) Când acționarii nu au efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează în termenele prevăzute la art. 9 alin. (2) Ut. a) și b) și la art. 21 alin. (1), societatea îi va invita sa-și îndeplinească această obligație, printr-o somație colectivă, publicată de două ori, la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și într-un ziar de largă răspândire. (2) în cazul în care nici în urma acestei somații acționarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de administrație, respectiv directoratul, va putea decide fie urmărirea acționarilor pentru vărsămintele restante, fie anularea acestor acțiuni nominative. De asemenea, art. 65 alin. (2) Legea nr. 31/1990 prevede:

"Asociatul care întârzie sa depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar daca aportul a fost stipulat in numerar este obligat si la plata dobânzilor legale din ziua in care trebuia sa facă varsamantul." În temeiul celor doua texte menționate Fondul Proprietatea este îndreptățită să solicite de la Statul Român efectuarea vărsămintelor și dobânda legală aferentă. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice deținea împotriva A. o creanță în sumă totala de 68.814.198,35 USD provenită din substituirea în drepturile băncilor străine care au acordat un împrumut A. conform H.G. nr. 752/1991, ca urmare a faptului că a plătit acest împrumut în locul debitoarei, in calitate de garant și preluarea altor doua credite neperformante acordate A. de C. și D.. Aceasta creanță a fost transferată Fondul Proprietatea in temeiul art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 urmând ca în contul sumelor executate Fondul Proprietatea să emită acțiuni pe numele Statului Român. În perioada iulie - decembrie 2010, Fondul Proprietatea a executat silit sumele de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 Euro și 10.130,69 USD în contul cărora a eliberat Ministerul Finanțelor Publice un număr de 9.395.641 acțiuni, acțiuni cu care Statul Român este înregistrat și prezent în registrul acționarilor. Actele de executare silita au fost desființate în urma contestației la executare formulate de A., admise prin sentința civilă nr. 2090/08.02.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin hotărârea nr. 690/11.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a Civilă. A. a formulat cerere de întoarcere a executării silite, care a fost admisă în prima instanță prin sentința civilă nr. 12766/07.07.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, Fondul Proprietatea fiind obligată la plata sumelor executate silit; hotărârea a rămas irevocabila prin decizia civilă nr. 85R/19.03.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a Civilă. Ca urmare a admiterii cererii de întoarcere a executării silite de către instanță, reclamanta a achitat către A. sumele de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 EUR și 10.130,69 USD debit principal și 1.118.343,28 RON, 18.834,08 EUR și 1.283,12 USD dobândă legală. În cadrul cererii de întoarcere a executării silite Fondul Proprietatea a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, care a fost disjunsă fiind format prezentul dosar, ce a fost suspendat până la soluționarea cererii de întoarcere a executării silite. Prin Legea nr. 10/2015, în timpul soluționării cererii de întoarcere a executării silite, după formularea cererii de chemare in garanție, creanța A. a fost transferata înapoi MFP care a devenit astfel titulara creanței in cuantum de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 EUR și 10.130,69 USD renăscute prin efectul întoarcerii executării. Prin art. IV din Legea nr. 10/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 32/2012 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare și societățile de administrare a investițiilor, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative ("Legea nr. 10/2015") s-a prevăzut că:

"(1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, creanța prevăzută la art. 4 al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 142/2010, se preia de către Ministerul Finanțelor Publice de la Fondul "Proprietatea", împreună cu toate accesoriile aferente. (2) Sumele obținute din valorificarea creanței prevăzute la alin. (1) se virează la bugetul de stat." În aplicarea acestei legi, Fondul Proprietatea și Ministerul Finanțelor Publice au încheiat "Protocolul de predare primire a documentației referitoare la creanța împotriva societății A. S.A., prevăzută la art. 4 al Titlului II din O.U.G. nr. 81/2007și la art. IV din Legea nr. 10/2015", prin care se atestă că reclamanta a predat către MFP documentația aferentă întregii creanțe împotriva A., prevăzută la art. 4 al Titlului II din O.U.G. nr. 81/2007. Făcând trimitere la O.U.G. nr. 81/2007, legiuitorul a stabilit că prin Legea nr. 10/2015 Ministerul Finanțelor Publice a preluat ceea ce se transferase Fondul Proprietatea in temeiul ordonanței. Creanța transferata catre Fondul Proprietatea in temeiul art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 este individualizată prin izvorul sau - subrogarea Statului in drepturile C., D. si a băncilor străine care au acordat împrumutul sindicalizat a cărui garanție guvernamentală a fost aprobată prin H.G. nr. 752/1991. Astfel, aceasta creanța a renăscut direct in patrimoniul Statului Roman deoarece la data plații către A. Legea nr. 10/2015 se afla in vigoare, iar sumele de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 Euro și 10.130,69 USD reprezintă vărsăminte restante ale Statului Roman in înțelesul art. 100 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Prin urmare, daca sumele de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 Euro și 10.130,69 USD au fost considerate aport vărsat la capitalul social al Fondul Proprietatea de către Statul Roman contra unui număr de 9.395.641 acțiuni, rezulta ca în momentul întoarcerii acestor sume către A., când ele au ieșit din patrimoniul Fondul Proprietatea, se considera ca Statul Romana nu a efectuat vărsămintele în condițiile în care acesta figurează încă în registrul acționarilor cu acțiunile respective. Or, în temeiul art. 100 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în cazul în care acționarii nu efectuează vărsămintele pe care le datorează, societatea poate decide urmărirea acționarilor pentru vărsămintele restante.

Împotriva acestei sentințe la data de 07.04.2020 a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 18.06.2020.

În motivarea apelului s-au susținut în esență următoarele: susținerile paratei au fost ignorate, deci hotărârea dată nu e motivată, în mod eronat s-a respins inadmisibilitatea cererii prin raportare la procedura prealabilă prevăzută de art. 100 din Legea nr. 31/1990, prin sentința nr. 12766/2016 a Judecătoriei Sector 1 s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că Ministerul Finanțelor a preluat creanța față de A. nevalorificată ca efect al Legii nr. 10/2015, deci creanța ce a făcut obiectul întoarcerii executării silite nu a făcut obiectul transferului către MF, art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu operează, aportul la FP a fost făcut conform art. 9 din Legea nr. 247/2005, acțiunile aferente sumei executate și întoarse nu au fost deblocate și nu au fost folosite în procesul de despăgubire, obligația de aportare a fost executată de Stat, obligarea la plată ar însemna o dublă plată, nu au fost solicitate cheltuieli de judecată la ultimul termen de judecată când s-a afirmat că vor fi solicitate pe cale separată.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului arătând în esență următoarele: hotărârea apelată este motivată, procedura somației prevăzută de art. 100 din Legea nr. 31/1990 nu este o condiție de admisibilitate, ci, eventual, o modalitate de punere în întârziere, oricum nu este aplicabilă în cazul unei cereri de chemare în garanție, în mod greșit se susține că este incidentă autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 12766/2016 a Judecătoriei Sector 1, art. 65 este aplicabil, acțiunile în discuție nu au fost plătite de stat, dar au fost deblocate, cererea de cheltuieli de judecată a fost făcută în scris.

Prin decizia civila nr. 1164/18.09.2020 Curtea de Apel Bucuresti sectia a V-a Comerciala a admis apelul formulat de apelantul-pârât STATUL ROMÂN în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL PROPRIETATEA S.A. împotriva sentinței civile nr. 218 din data de 18.02.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014 si a schimbat sentința apelata, respingand cererea de chemare in judecata, ca neîntemeiată.

În motivare instanta de apel a retinut urmatoarele:

Cererea de chemare în garanție este inadmisibilă dacă este privită ca atare pentru că garanția la care se poate referi o astfel de cerere fundamentată pe prevederile art. 60 C. proc. civ. nu poate reprezenta altceva decât o obligație de drept material, iar nu o consecință determinată de normele de drept procesual. Izvorul "creanței" A. (constând în dreptul la întoarcerea sumei executate ilicit) nu era un izvor de drept material, ci de drept procesual, pentru că era vorba de întoarcerea unei executări silite nelegale prin prisma nelegalității formelor de executare, adică de o sancțiune procesuală pentru o nelegalitate procedurală. Prin urmare în acea procedură de întoarcere a executării silite nu se punea și nu se putea pune în discuție existența și/sau întinderea creanței Satului/FP contra A., ci doar modul în care a fost realizată (parte din) acea creanță prin executarea silită. Garanția la care se referă art. 60 C. proc. civ. nu este o garanție pentru nelegalitatea întocmirii de acte procedurale specifice executării silite (niciun "cedent" al unei creanțe nu se poate considera că garantează legalitatea executării silite pornite de cesionar contra debitorului, ci, eventual, existența și întinderea creanței), iar, oricum, garanția invocată de Fondul Proprietatea nici nu este de acest tip, ci s-a invocat în realitate o garanție de drept material aflată în legătură cu însăși pierderea creanței de către Fondul Proprietatea, iar nu cu modul de executare. Or pierderea creanței A. de către FP nu se datorează nelegalității executării silite, ci "returnării" creanței către Stat (doar nerealizarea creanței este determinată de nelegalitate executării).

Însă se poate aprecia și că cererea de față și-a pierdut caracterul de cerere de chemare în garanție prin sentința nr. 1975/07.02.2014, hotărâre prin care Judecătoria Sector 1 București a disjuns cererea principală de cererea de chemare în garanție (cererea principală formând un dosar nou) și a declinat competența soluționării cererii de chemare în garanție către Tribunalul București. Este evident că o astfel de soluție poate fi înțeleasă doar dacă se deduce că Judecătoria Sector 1 București a procedat astfel pentru că a considerat de fapt cererea de chemare în garanție o cerere principală greșit denumită cerere de chemare în garanție. Numai astfel se poate explica cum diferă competența de judecată între cererea "principală" și o "cerere incidentală" față de prevederile art. 17 C. proc. civ. sau cum se disjunge cererea "principală" de o cerere incidentală (iar nu invers). Așadar în realitate și în convergență cu susținerile părților care niciodată în alegațiile lor nu au analizat în profunzime incidența art. 60 noul C. proc. civ. (nici măcar pârâta prin întâmpinarea din fața primei instanțe când, deși se referă la art. 60, își centrează argumentația pe ipotezele art. 100 din Legea nr. 31/1990), cererea de față apare ca o cerere principală generată de situația creată prin întoarcerea executării silite menționate mai sus.

În primul rând se arata că activitatea Fondului Proprietatea apare la modul general cârmuită de Legea nr. 31/1990, dar în realitate această lege rămâne doar o referință de la care există numeroase excepții (chiar cu caracter legal). Astfel nici înființarea Fondului, nici scopul înființării acestuia (deci principiul diriguitor al activității) nu sunt specifice Legii nr. 31/1990. Dar nici (multe din) aporturile anterioare aduse de Stat în Fondul Proprietatea nu au fost în genere specifice, tipice Legii nr. 31/1990 (nu au urmat procedura din această lege). În această lumină sustine instanta de apel ca trebuie analizată natura aportului în discuție, problema esențială ridicată de speța de față fiind natura aportului (adus în Fondul Proprietatea) constând în creanța (Statului) contra A..

Astfel, sustine instanta de apel ca sunt doar trei posibilități: aportul adus de Stat în Fondul Proprietatea (anume creanța contra A.) a fost un aport în natură, în numerar sau a fost o construcție sui generis (cu un regim particular, diferit de cele 2 forme menționate anterior). Cele două forme de aport "tipice", anume numerar și în natură, sunt specifice dreptului societar (adică în materia înființării și funcționării societăților, a se vedea art. 16 din Legea nr. 31/1990). Se menționeaza că nu există posibilitatea ca creanța A. să nu fie considerată aport (așa cum susține reclamanta în argumentația de la f.3 a concluziilor scrise) date fiind prevederile art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 care arată expres că creanța A. se transferă de drept și fără contraprestație către FP (deci nici vorbă de mandat acordat Fondului Proprietatea pentru recuperarea creanței cum afirmă reclamanta în concluziile menționate mai sus). Și dacă totuși nu ar fi aport, așa cum susține reclamanta, atunci oricum nici nu poate fi aplicat art. 100 din Legea nr. 31/1990 pentru că acest text se referă la vărsămintele pentru aporturile în numerar, deci prin ipoteză sunt vizate aporturile. Or art. 100 este temeiul acțiunii formulate, deci lipsa de incidență a temeiului ar atrage netemeinicia pretenției (cu alte cuvinte susținerile intimatei-reclamante în sensul că creanța contra A. nu reprezintă aport societar sunt contrare celor afirmate în acțiune).

Creanța contra A. nu poate fi considerată, in opinia instantei de apel, în niciun caz un aport în numerar în sensul Legii nr. 31/1990. Această concluzie apare limpede dacă se ține seama că este vorba de aportarea unei creanțe și de prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care stabilesc expres că aportul în creanțe este considerat un aport în natură. Deci cât timp se pretinde aplicarea Legii nr. 31/1990 pentru un aport în creanțe nu se poate afirma că acel aport este în numerar.

Dacă creanța contra A. este considerată un aport în natură atunci sigur nu poate fi aplicat art. 100 din Legea nr. 31/1990 pentru că nu mai poate fi vorba de vărsăminte. Cum acțiunea a fost întemeiată pe această construcție în care aportul necesită vărsăminte, a rezultat că instanța, neputând altera cauza acțiunii, nu a putut decât sa respinga acțiunea. În favoarea unei astfel de clasificări ar fi ante-menționatul art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care dă în mod expres această valență de aport în natură aportului în creanțe și care trimite pentru liberarea acestor aporturi la art. 84 din Legea nr. 31/1990 (deci la alt temei, altă procedură de urmat decât cea vizată de reclamanta de față). Contrar susținerilor reclamantei, emiterea acțiunilor după realizarea creanței nu este specifică aportului în numerar din moment ce art. 100 arată că acțiunile pentru care nu se realizează vărsămintele promise pot fi anulate (adică acțiunile au fost emise anterior liberării aportorului, iar nu după vărsarea integrală a aportului).

Pe această linie de idei instanta de apel subliniaza și indiferența pentru soluționarea cauzei de față a blocării/deblocării acțiunilor Fondului Proprietatea emise pentru valoarea reprezentată de partea de creanță executată silit (și întoarsă apoi A.). Așa cum arată chiar art. 100 din Legea nr. 31/1990 obținerea aportului promis nu este în legătură prestabilită cu emiterea acțiunilor, cât timp acțiunile pentru care nu se efectuează vărsămintele pot fi anulate. Deci emiterea și deblocarea acțiunilor pentru Stat raportat la partea din creanța A. ce fusese realizată prin executarea silită declarată ilegală reprezintă elemente subsecvente stabilirii naturii aportului.

Existența unor prevederi și proceduri legale speciale referitoare la momentul emiterii acțiunilor, al deblocării acestora, pun în realitate discuția dacă aportul în discuție nu este cumva o construcție sui generis (cu un regim particular, diferit de cele doua forme menționate anterior). Dacă într-adevăr suntem în prezența unei astfel de construcții atunci nu se poate obține aplicarea tale-quale a art. 100 din Legea nr. 31/1990, ci trebuie demonstrat că regimul particular creat pentru acest aport permite o astfel de obligare a Statului la efectuarea de "vărsăminte". Este însă limpede pentru instanta de apel că specificitățile aportului la Fondul Proprietatea adus prin transferul creanței contra A. înlătură logic instituția de la art. 100 din Legea nr. 31/1990. Particularitățile aportului în discuție încep cu modul de acordare, anume prin lege (deci special față de Legea nr. 31/1990), societatea în care a fost adus, anume Fondul Proprietatea, o societate cu totul specială (a se vedea ca exemplu art. 9

2

din Titlul al VII-lea al Legii nr. 247/2005), dar și cu inedita instituție a recuperării aportului (tot prin lege, art. IV din Legea nr. 10/2015; de menționat că în baza Legii nr. 31/1990 nici nu este posibilă retractarea aportului prin simpla voință a aportorului). Deci suntem în prezența unui aport neprevăzut ca modalitate de acordare de Legea nr. 31/1990, într-o societate supusă Legii nr. 31/1990 doar ca regulă generală (rar aplicată), societate profund diferită de societățile tipice, iar aportul a fost "recuperat" de aportor printr-o normă specială legală fără nicio compatibilitate cu Legea nr. 31/1990.

Este cert că ipoteza de aplicare a art. 100 din Legea nr. 31/1990 constă în existența unui aport și obligativitatea aportorului să finalizeze aportul prin vărsăminte până la liberare. Această ipoteză este perfect străină de ideea retractării ad nutum a aportului. Or această retractare a avut loc prin art. IV din Legea nr. 10/2015. Prin urmare astăzi nici nu există un aport ce trebuie vărsat, ci, eventual, doar acțiuni emise (blocate sau deblocate) fără aport corelativ. Emiterea de acțiuni în baza unei ipoteze dintr-o prevedere legală, art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007, care actualmente este infirmată prin dispoziție contrară de o prevedere legală nouă, art. IV din Legea nr. 10/2015, nu poate constitui un temei al obligării Statului la vărsarea unui aport pe care l-a recuperat prin lege (deci nu îl mai dorește a-și produce efectele specifice de majorare a capitalului social al Fondului Proprietatea cu valoarea acestuia, implicit de a se plăti acțiuni ale Fondului Proprietatea pe acest temei), în lipsa unei norme speciale în acest sens. Nu este permis juridicește a se pune în cumpănă o prevedere legală sub aspectul forței obligatorii specifice, iar instanța de față nu are prin urmare de făcut nicio altă apreciere asupra modului de legiferare optat de către legiuitor în acest domeniu în afara celor expuse mai sus.

În plus, arată instanta de apel, temeiul/cauza acțiunii ce poate fi analizat(ă) în acest apel este constituit doar din art. 100 din Legea nr. 31/1990 (deci nu și îmbogățirea fără justă cauză) deoarece sentința a fost pronunțată doar pe acest temei în favoarea reclamantei, iar apel este formulat (doar) de către pârâtă, apelul pârâtei este motivat și nu pune în discuție îmbogățirea fără just temei (nici nu există apel principal sau incident al reclamantei care să vizeze discutarea îmbogățirii fără just temei).

Reclamanta recurge totuși și la expunerea asupra existenței și utilizării acțiunilor în discuție în scopul de a justifica echitatea pretențiilor sale.

Instanța de apel a inlaturat însă orice aparentă echitate în sensul legii și în favoarea reclamantei, dar, pe acest aspect al echității, a mai adăugat că una din sursele acestor încurcături a constat în nelegalitatea executării silite începute la cererea reclamantei, de un executor ales de reclamantă prin mijloace juridice acceptate de reclamantă și ulterior susținute ca fiind legale de către reclamantă în fața instanțelor. Deci reclamanta are rolul său în determinarea situației de față.

Soarta acțiunilor nu face parte din cauza supusă prezentei judecăți, iar particularitățile expuse mai sus referitoare la soarta aportului pentru Fondul Proprietatea arată o disponibilitate legislativă în această materie imposibil de previzionat la acest moment.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul FONDUL PROPRIETATEA S.A., susținând ca decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că, în mod greșit a reținut instanța de apel că Statul Român a realizat un aport în creanță/în natură și nu un aport în numerar prin art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007.

Art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 - Titlul II stabilește mecanismul juridic prin care Fondul Proprietatea este mandatat să valorifice creanța Statului român împotriva A., iar sumele astfel recuperate să fie utilizate pentru subscrierea unor acțiuni emise de Fond pe numele Statului:

"Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se transferă de drept și fără contraprestație de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la Fondul Proprietatea creanța împotriva A. S.A., împreună cu toate accesoriile aferente acumulate până la data transferului (creanța împreună cu toate accesoriile aferente acumulate până la data transferului fiind denumite în continuare creanța). După valorificarea creanței de către Fondul Proprietatea prin orice metodă aleasă de către acesta, pentru valoarea recuperată, Fondul Proprietatea va emite acțiuni noi care vor reveni în întregime și de drept statului român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor."

În opinia recurentei, instanța de apel pornește de la o premisă greșită, aceea că aportul a constat în creanța Statului român împotriva A., iar de la această premisa pretinde a face o analiză a susținerilor noastre pentru a stabili dacă aportul în creanță este un aport în natură, în numerar sau o construcție sui generis. Or, aceasta este o falsă analiză propusă de instanță deoarece aportul în creanță este expres reglementat de Legea nr. 31/1990 ca fiind un aport în natură (art. 16 alin. (3).

Această premisă pe care se bazează întreaga analiză a instanței de apel nu este motivată în niciun fel, ci se constituie într-o afirmație de natura axiomatică:

"nu există posibilitatea ca creanța A. să nu fie considerată aport (așa cum susține reclamanta în argumentația de la f.3 a concluziilor scrise] dat fiind prevederile art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 care arată expres că creanța A. se transferă de drept și fără contraprestație către FP." (p. 6 din decizia recurată)

Însă art. 4 din Titlul II din O.U.G. nr. 81/2007 nu califică în mod expres tipul și natura aportului adus de Statul român. Dimpotrivă, din exprimarea folosită de legiuitor, precum și din întreg contextul raportului juridic și istoricul creanței împotriva A. rezultă contrariul, respectiv că Fondul Proprietatea a primit dreptul de valorificare a creanței, sumele executate reprezentând aportul în numerar al Statului român la capitalul social al Fondului Proprietatea.

Pornind de la premisa că aportul este creanța împotriva A., instanța de apel reține, în continuare, că "creanța contra A. nu poate fi considerată în niciun caz un aport în numerar în sensul Legii nr. 31/1990. Această concluzie apare limpede dacă se ține seama că este vorba de aportarea unei creanțe și de prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care stabilesc expres că aportul în creanțe este considerat un aport în natură." Instanța nu aduce, în opinia recurentei, niciun argument de natură juridică pentru concluzia sa, ci printr-o eroare de argumentare logică afirmă simplu că aportul nu este în numerar pentru că este aport de creanță, deci aport în natură, iar motivarea se bazează pe o gravă eroare în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 812007 - Titlul II, care reprezintă temeiul legal al mandatului pe care Statul Român l-a acordat Fondului Proprietatea pentru recuperarea sumelor de la debitorul A..

Recurenta sustine ca Fondul Proprietatea a preluat de la AVAS dreptul acesteia de valorificare a creanței împotriva A.. Astfel, AVAS a preluat de la Statul Român, în vederea valorificării, creanțele neperformante aferente creditelor obținute și neachitate de A.. Preluarea s-a făcut în temeiul mai multor acte normative, respectiv O.U.G. nr. 115/1999, O.U.G. nr. 163/1999 și O.G. nr. 29/2002, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998. Potrivit art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998, sumele obținute de AVAB din valorificarea creanței au ca destinație restituirea creditelor contractate, diferența fiind virată la bugetul de stat, după acoperirea cheluielilor de administrare și de valorificare a activelor bancare preluate. Astfel cum rezultă din prevederile art. 137 alin. (1) din Constituție și ale Legii nr. 500/2002, veniturile bugetare și sumele care sunt virate la bugetele de stat reprezintă proprietatea Statului, în aceste condiții, AVAS, în calitate de instituție publică subordonată Guvernului României, a fost mandatată să recupereze creanțele neperformante ale Statului Român. Mandatul acordat AVAS a fost confirmat de către Stat, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe:

"în operațiunea de valorificare a dreptului de creanță al statului împotriva S.C. A. S.A., statul a fost reprezentat de: Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului"

.

Prin urmare, conform principiului nemo plus iuris transfere ad alium potest quam ipse habet, AVAS nu putea să transfere Fondului Proprietatea decât ceea ce deținea la rândul său, respectiv un drept de valorificare a creanței Statului în calitate de reprezentant al acestuia.

Recurenta sustine, in continuare, ca prin art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 s-a acordat Fondului Proprietatea un mandat pentru recuperarea creanței Statului Român împotriva A..

Prima teză a textului de lege reglementează transferul creanței împotriva A. de la AVAS la Fondul Proprietatea, "de drept și fără contraprestație", în scopul valorificării creanței de către Fondul Proprietatea prin orice metodă aleasă de subscrisa.

A doua teză stabilește destinația sumelor recuperate de Fond, Statul Român utilizându-le pentru subscrierea unor acțiuni noi emise de Fondul Proprietatea pe numele Statului. în fapt, după cum am arătat mai sus, Statul a înțeles să utilizeze sumele pentru achitarea unei datorii deja existente față de Fondul Proprietatea, rezultată din neplata unor acțiuni deja emise și nesubscrise.

Din prevederile legale mai sus menționate rezultă, in opinia recurentei, următoarea structură legală concepută de legiuitor: într-o primă etapă, Fondul este mandatat să recupereze creanța împotriva A. în numele Statului Român; în cea de-a doua etapă, Statul utilizează sumele recuperate pentru a subscrie acțiunile noi emise de Fondul Proprietatea pe numele său, aducându-le așadar cu titlu de aport la capitalul social. Această destinație a sumelor nu permite o altă calificare juridică a titlului deținut de Fondul Proprietatea asupra sumelor recuperate. Recurenta subliniaza, în acest sens că, dacă s-ar considera că sumele au intrat inițial în patrimoniul Fondului Proprietatea și doar ulterior au fost introduse în capitalul social, nu ar mai exista temei legal pentru atribuirea către Statul Român a acțiunilor emise în urma acestei operațiuni. Practic, teza a doua a art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 ar deveni inaplicabilă. Or, cazurile în care societatea își poate mări capitalul social cu sume aflate în patrimoniul său - și nu printr-un aport al acționarilor - sunt expres și limitativ prevăzute de art. 210 din Legea nr. 31/1990. între aceste cazuri nu se regăsește și cel reglementat de art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007."

Recurenta sustine ca operațiunea de compensare intervenită între Fondul Proprietatea și Statul Român confirma cele de mai sus. Astfel, părțile au convenit ca sumele recuperate să fie utilizate de Statul Român pentru achitarea datoriei față de Fondul Proprietatea, rezultând din acțiunile emise de Fond și nesubscrise de Stat. Dacă instanța avea dubii cu privire la calificarea juridică a raporturilor dintre Stat și Fondul Proprietatea, aceasta era obligată să apeleze la principiile de interpretare prevăzute de C. civ.. Astfel, potrivit art. 977, "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor". De asemenea, art. 983 prevede că, atunci "când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă".

În cazul de față, arata recurenta, intenția comună a părților este neechivocă. Pe de o parte, recurenta a susținut în toate actele procesuale că a acționat în calitate de mandatar, iar Statul Român a confirmat acest lucru prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanție:

"în operațiunea de valorificare a dreptului de creanță al statului împotriva S.C. A. S.A., statul a fost reprezentat de (...) Fondul Proprietatea, conform prevederilor art. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 81/2007, odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ până în prezent. (...) în raport de dispozițiile legale care reglementează creanța împotriva S.C. A. S.A. rezultă că între Statul Român și S.C. Fondul Proprietatea S.A. există un raport similar celui care izvorăște din contractul de mandat". Prin urmare, calificarea juridică a raportului dintre Statul Român și Fondul Proprietatea nu mai reprezenta o chestiune litigioasă, părțile convenind asupra acestui aspect chiar în fața instanței.

În opinia recurentei, aportul adus de Statul român prin aplicarea O.U.G. nr. 81/2007 este un aport în numerar și nu un aport în natură. In urma încasării unor sume din creanță în temeiul art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 - Titlul II, majorarea capitalului Fondului Proprietatea și emiterea de acțiuni noi pe numele Statului român se produceau de drept fără a mai fi necesare adunări generale ale acționarilor de majorare a capitalului. Se efectuau doar operațiunile contabile de înregistrare a sumei în contabilitatea Fondului și acele formalități necesare obținerii avizului ASF și înregistrării în registrul acționarilor a acțiunilor noi pe numele Statului. Faptul că acțiunile sunt emise după încasarea sumei exclude interpretarea că ne aflăm în prezența unui aport în creanțe, deoarece în această ipoteză acțiunile ar fi trebuit emise la transmiterea creanței către Fond, aporturile în creanțe având regimul juridic al celor în natură (art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990). Acțiunile corespunzătoare acesteia sunt emise la subscriere, chiar dacă creanța nu este încasată (neîncasarea are doar consecința ca acțiunile nu sunt liberate) pe când în cazul art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 acțiunile nu se emit decât în cazul și pe măsura recuperării creanței.

Recurenta sustine că faptul că Statul a preluat creanța înapoi de la Fondul Proprietatea prin Legea nr. 10/2015 demonstrează teza sa, în sensul că aceasta nu a fost adusă ca aport la capitalul social al Fondului, ci aportul a constat în sumele obținute din valorificarea creanței. Această interpretare este mult mai plauzibilă din punct de vedere juridic și consistentă cu întreg mecanismul juridic reglementat de legiuitor prin O.U.G. nr. 81/2007, decât interpretarea propusă de instanța de apel, în sensul că aportul în creanță ar fi fost retractat prin simpla voință a aportorului, ad nutum:

"particularitățile aportului în discuție încep (...) dar și cu inedita instituție a recuperării aportului (tot prin lege, art. IV din Legea nr. 10/2015; de menționat că în baza Legii nr. 31/1990 nici nu este posibilă retractarea aportului prin simpla voință a aportorului." (p. 7 din decizia recurată).

Așadar, in opinia recurentei, aportul adus de Statul român și reglementat prin art. 4, Titlul II din O.U.G. nr. 81/2007 nu este un aport în creanțe, ci unul în numerar.

În mod greșit a reținut instanța de apel că art. 100 din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabil în cauză. Recurenta sustine ca faptul că Statul a preluat creanța înapoi de la Fondul Proprietatea prin Legea nr. 10/2015 demonstrează teza sa, în sensul că aceasta nu a fost adusă ca aport la capitalul social al Fondului, ci aportul a constat în sumele obținute din valorificarea creanței. Pentru a înlătura de la aplicare temeiul juridic principal invocat de recurenta, i.e. art. 100 din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a plecat de la premisa că Legea nr. 31/1990 reprezintă doar o referință pentru activitatea Fondului Proprietatea, de la care există numeroase excepții. Apoi, instanța de apel reține că art. 100 nu se poate aplica în niciuna din cele două ipoteze analizate, respectiv: (i) cea în care aportul este considerat aport în creanță și, deci, aport în natură; (ii) cea în care aportul este considerat o construcție sui generis.

Referitor la aplicarea Legii nr. 31/1990 în cazul Fondului Proprietatea, recurenta subliniaza că aceasta este aplicabilă în completarea legislației speciale. Conform art. 6 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, care reglementează "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv":

"Fondul "Proprietatea" este organizat ca organism de plasament colectiv, din categoria altor organisme de plasament colectiv (AOPC), sub forma unei societăți de investiții de tip închis, prevăzută la art. 114 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare. Fondul "Proprietatea" funcționează în conformitate cu prevederile prezentei legi. Unde prezenta lege nu dispune se aplică în mod corespunzător dispozițiile Legii nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare, și, în completare, prevederi/elegii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

În ceea ce privește prima ipoteză, aceasta este greșită, in opinia recurentei, întrucât nu creanța a fost adusă ca aport de Statul român, ci sumele obținute din valorificarea creanței împotriva A., fiind vorba, așadar, despre un aport în numerar, și nu în natură, ceea ce face aplicabil art. 100 din Legea nr. 31/1990.

Apoi, analiza instanței de apel pe baza căreia consideră aportul adus de Statul român ca o construcție sui generis este de asemenea greșită. Instanța susține că instituția "recuperării aportului" prin art. IV din Legea nr. 10/2015 ar fi o particularitate a acestui aport, or, prin Legea nr. 31/1990 nu este posibilă retractarea aportului prin simpla voință a aportorului. Recurenta sustine ca natura și particularitatea aportului nu pot fi determinate în baza Legii nr. 10/2015, care a apărut la 8 ani de zile după O.U.G. nr. 81/2007, prin care a fost reglementat aportul adus de Statul român la capitalul Fondului Proprietatea rezultând din creanța A.. La momentul Legii nr. 10/2015, dosarul de întoarcere a executării silite încă nu fusese finalizat, iar sumele de bani se aflau încă în patrimoniul Fondului Proprietatea, așa încât mecanismul "retractării" confirmă în realitate teza subscrisei în sensul că aportul nu a fost unul în creanță ci în numerar. Așa-zisa recuperare a aportului reprezintă, în această ipoteză, doar o revocare a mandatului acordat Fondului Proprietatea pentru valorificarea creanței împotriva A., sumele valorificate deja rămânând în patrimoniul Fondului cu titlul de aport în numerar. Faptul că ulterior întoarcerea executării silite a fost admisă în mod irevocabil, iar recurenta obligată să restituie sumele executate, nu influențează natura și particularitățile aportului, ci naște problema acoperirii de către Statul român a acțiunilor deja primite la capitalul Fondului. Așa fiind, folosirea pretinsei particularități a "retractării ad nutum" a aportului pentru a face inaplicabilă art. 100 din Legea nr. 31/1990 reprezintă o greșită aplicare a legii, motiv pentru care se impune modificarea în tot a Deciziei recurate.

În mod greșit instanța de apel retine ca obținerea aportului promis nu este în legătură prestabilită cu emiterea acțiunilor, mai sustine recurenta.

Prima instanță a admis acțiunea în baza temeiului principal, respectiv art. 100 alin. (2) coroborat cu art. 65 din Legea nr. 31/1990, motiv pentru care nu a mai analizat și temeiul subsidiar. Instanța de apei, la rândul său, nu a analizat acest temei subsidiar, motivând că nu s-a formulat apel incident sau principal. În realitate, arata recurenta, nu avea interes să formuleze apel principal deoarece soluția primei instanțe de admitere a acțiunii a fost în favoarea sa. Apoi, în ceea ce privește un eventual apel incident, conform art. 293 C. proc. civ., intimatul poate adera la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Or, recurenta sustine ca nu avea interes să formuleze nici apel incident, nefiind în interesul Fondului Proprietatea să schimbe hotărârea primei instanțe care admisese acțiunea formulată. Instanța de apel avea însă eventual posibilitatea trimiterii spre rejudecare a întregii cauze, pentru a se asigura dublul grad de jurisdicție și pentru partea adversă.

Deși susține că nu va analiza temeiul îmbogățirii fără justă cauză deoarece apelul pârâtei nu a pus în discuție aceste temei, iar recurenta nu a formulat apel principal sau incident, instanța de apel a analizat în fapt acest temei și l-a respins în mod indirect ca neîntemeiat, considerând că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză deoarece Fondul Proprietatea nu s-ar afla într-o poziție de inechitate. In acest sens, instanța de apel a aratat că nu există nicio aparentă echitate în sensul legii și în favoarea recurentei, precizând că nelegalitatea executării silite ar fi culpa acesteia, deoarece executorul a fost ales de Fond, prin mijloace juridice acceptate de acesta și ulterior susținute ca fiind legale în fața instanțelor judecătorești.

Recurenta solicita instanței de recurs să cenzureze cele reținute de instanța de apel, întrucât nu poate fi considerată în culpă pentru actele executorului judecătoresc, care s-au dovedit a fi nelegale în fața instanțelor judecătorești.

Intimatul-pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR, a formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 apreciază că hotărârea pronunțată de către instanța de apel este temeinică și legală, fiind concluzia unui raționament la care instanța de apel a analizat sub toate aspectele particularitățile aportului ce face obiectul speței. Stabilită fiind specificitatea atât a modului de acordare, a tipului de societate în care a fost adus acest aport, este o societate atipică în comparație cu celelalte tipuri de societăți comerciale care se cârmuiesc după Legea nr. 31/1900, precum și modalitatea specifică de recuperare a aportului care este stabilită printr-o Normă specială legală care nu derogă de la legea specială prevăzută de Legea nr. 31/1990, analizând sub larg aspect aplicabilitatea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 31/1990 instanța de apel, în mod corect, a reținut că acest temei de drept principal invocat de către recurentul-reclamant nu-și găsește aplicabilitatea în speța de față.

Cu privire la neanalizarea de către instanța de apel a capătului de cerere subsidiar, intimatul arată ca este corectă soluția pronunțată de instanța de apel care în hotărârea sa, a constatat că ambele limite raționale ale principiului devoluțiunii sunt respectate dată fiind construcția apelului, obiectul lui și lipsa unui apel incident cu privire la soluția pronunțată și la apelul incident formulat de către parte. Nu consideră că este prejudiciată partea adversă, care avea la dispoziție și altă cale procedurală de a-și întregi soluția pronunțată de instanța de fond, respectiv dispozițiile art. 281

1

din C. proc. civ. de la 1865.

Recursul nu este fondat.

Recurenta susține că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., considerând, în esență, că Statul Român a realizat un aport în numerar si nu un aport în creanță/în natură, având în vedere art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007, care stabilește mecanismul juridic prin care Fondul Proprietatea este mandatat să valorifice creanța Statului român împotriva A., iar sumele astfel recuperate să fie utilizate pentru subscrierea unor acțiuni emise de Fond pe numele Statului.

Recurenta mai susține că Fondul Proprietatea a preluat de la AVAS dreptul acesteia de valorificare a creanței împotriva A., iar conform principiului nemo plus iuris transfere ad alium potest quam ipse habet, AVAS nu putea să transfere Fondului Proprietatea decât ceea ce deținea la rândul său, respectiv un drept de valorificare a creanței Statului în calitate de reprezentant al acestuia. Recurenta susține, in continuare, ca prin art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 s-a acordat Fondului Proprietatea un mandat pentru recuperarea creanței Statului Român împotriva A., iar Statul Român a confirmat prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanție că recurenta a acționat în calitate de mandatar al Statului.

În opinia recurentei, în mod greșit a reținut instanța de apel că art. 100 din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabil în cauză. Faptul că Statul a preluat creanța înapoi de la Fondul Proprietatea prin Legea nr. 10/2015 demonstrează teza sa, în sensul că aceasta nu a fost adusă ca aport la capitalul social al Fondului, ci aportul a constat în sumele obținute din valorificarea creanței.

În fine, recurenta susține și că, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat temeiul subsidiar al îmbogățirii fără justă cauză invocat prin cererea de chemare in judecata.

Niciunul din motivele invocate de recurentă, astfel cum au fost detaliate prin cererea de recurs, nu poate fi primit, decizia recurată fiind temeinic si judicios motivată.

Problema esențială ridicată de speța de față, și anume natura aportului adus în Fondul Proprietatea de Statul Român prin transferul creanței Statului contra A., a fost corect analizată de instanța de apel, pornind de la legislația specială incidentă în cauză. Chiar dacă activitatea Fondului Proprietatea apare la modul general cârmuită de Legea nr. 31/1990, în realitate de la această lege există numeroase excepții, pornind chiar de la înființarea Fondului și scopul înființării acestuia, multe din aporturile anterioare aduse de Stat în Fondul Proprietatea nefiind grefate în general pe proceduri specifice Legii nr. 31/1990, așa cum s-a reținut în mod judicios în decizia recurată.

În ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 31/1990 în cazul Fondului Proprietatea, însăși recurenta subliniază că aceasta este aplicabilă în completarea legislației speciale. Conform art. 6 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, care reglementează "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv":

"Fondul "Proprietatea" este organizat ca organism de plasament colectiv, din categoria altor organisme de plasament colectiv (AOPC), sub forma unei societăți de investiții de tip închis, prevăzută la art. 114 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare. Fondul "Proprietatea" funcționează în conformitate cu prevederile prezentei legi. Unde prezenta lege nu dispune se aplică în mod corespunzător dispozițiile Legii nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare, și, în completare, prevederile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

De asemenea, nu există nicio îndoială asupra faptului că ceea ce s-a transferat "de drept și fără contraprestație" către Fondul Proprietatea, potrivit prevederilor art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007, a fost creanța A..

Art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 - Titlul II prevede:"Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se transferă de drept și fără contraprestație de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la Fondul Proprietatea creanța împotriva A. S.A., împreună cu toate accesoriile aferente acumulate până la data transferului (creanța împreună cu toate accesoriile aferente acumulate până la data transferului fiind denumite în continuare creanța). După valorificarea creanței de către Fondul Proprietatea prin orice metodă aleasă de către acesta, pentru valoarea recuperată, Fondul Proprietatea va emite acțiuni noi care vor reveni în întregime și de drept statului român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor."

Recurenta susține, în mod netemeinic, că Fondul Proprietatea a preluat de la AVAS doar dreptul acesteia de valorificare a creanței împotriva A.. Astfel, AVAS a preluat de la Statul Român, în vederea valorificării, creanțele neperformante aferente creditelor obținute și neachitate de A.. Preluarea s-a făcut în temeiul mai multor acte normative, respectiv O.U.G. nr. 115/1999, O.U.G. nr. 163/1999 și O.G. nr. 29/2002, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998. Potrivit art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998, sumele obți