Decizia nr. 982/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), a solicitat următoarele: 1. obligarea pârâtei ASF la plata sumei de 3.041.730,00 RON, reprezentând compensația de încetare a mandatului de Președinte al fostei Comisii de Supraveghere a Asigurărilor (autoarea pârâtei ASF), pe care l-a exercitat în perioada 23.10.2012 - 29.04.2013; 2. obligarea pârâtei ASF la plata sumei de 281.759,68 RON, cu titlu de daune moratorii (reprezentând dobânda legală penalizatoare) pentru plata cu întârziere a compensației de încetare a mandatului său, calculate între data scadenței (29.04.2013) și data depunerii prezentei acțiuni (09.07.2014); 3. obligarea pârâtei ASF, în continuare, la plata de daune moratorii (reprezentând dobânda legală penalizatoare) aferente sumei de la petitul 1, calculate între data de 10.07.2014 (ziua ulterioară depunerii prezentei acțiuni) și data plății efective, în baza criteriilor de calcul stipulate de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 sau a altui act normativ care ar înlocui această prevedere în acest interval; 4. obligarea pârâtei ASF la plata sumei de 99.427,50 RON, cu titlu de daune moratorii (reprezentând actualizarea cu indicele inflației) pentru plata cu întârziere a compensației de încetare a mandatului său, calculate între data scadenței (29.04.2013) și data ultimului calcul oficial al ratei inflației înainte de data depunerii prezentei acțiuni (30.06.2014 - sfârșitul trimestrului 2); 5. obligarea pârâtei ASF, în continuare, la plata de daune moratorii (reprezentând actualizarea cu indicele inflației) aferente sumei de la petitul 1, calculate între data de 01.07.2014 și data plății efective, în baza procentelor comunicate de Banca Națională a României și aplicabile acestui interval. Prin sentința civilă nr. 8913 din 28.09.2015 s-a admis excepția necompetenței funcționale și s-a înaintat dosarul la secția a II-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 559 din 01.02.2016 s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 12.02.2016.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1583 din 03 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Cererile de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs ambele părți. 3.1. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a prezentat situația de fapt și a susținut că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a disp. paragrafului 4 al Anexei nr. 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA, raportat la disp. art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii. Astfel, dreptul de a beneficia de compensații financiare la încetarea mandatului de președinte nu este condiționat de contribuția sa la dezvoltarea pieței de asigurări, iar interpretarea instanței de fond este în mod vădit eronată atât din punct de vedere literal, terminologic, cât și din punct de vedere al contextului de aplicabilitate al textului normativ. În ceea ce privește interpretarea literală a textului Anexei 1 în discuție, precizează că sintagma "ca o recunoaștere a contribuției acestora la dezvoltarea pieței de asigurări" nu poate echivala cu o condiționare. Aceasta nu face decât să justifice rațiunea pentru care s-a optat pentru acordarea compensațiilor financiare, în considerarea atribuțiilor și responsabilităților presupuse de funcțiile deținute de persoanele beneficiare ale drepturile respective. Prin prisma deciziilor pe care, în calitate de președinte, le-a luat în conducerea instituției, a incompatibilităților și cerințelor stricte din punct de vedere profesional care i-au fost impuse, beneficiază de dreptul la compensații financiare. De altfel, la o parcurgere integrală a actului, se observă că această condiționare a dreptului este prevăzută de Anexa 1 la Regulamentul privind salarizarea personalului CSA numai pentru acordarea bonificației de 12 salarii brute, nu și pentru indemnizația compensatorie în caz de încetare a mandatului. Prin urmare, acolo unde s-a urmărit restrângerea dreptului de acordare a compensațiilor/bonificațiilor prin condiționarea de a contribui la piața de asigurări, s-a prevăzut în mod expres acest lucru, considerentele instanței fiind în contradicție cu principiul de drept potrivit căruia excepțiile sunt de strictă interpretare: normele de excepție trebuie să-și găsească o aplicație numai la ipotezele la care se referă, neputând fi extinse la alte cazuri. Recurentul reclamant susține că în situația sa, obligativitatea de plată a compensațiilor financiare nu a fost asumată sub condiția suspensivă a realizării anumitor criterii de performanță, ca în cazul bonificației de performanță anterior menționate. Prin Decizia CSA nr. 621 s-a reconfirmat acest drept deja statuat în Anexa 1 la Regulamentul de salarizare al personalul CSA și a fost reasumat în mod explicit față de reclamant aceeași obligație, fără a impune vreo condiție în acest sens. Această interpretare a fost confirmată chiar de CSA, prin acordarea de compensații la încetarea mandatului către alți membri ai Consiliului CSA, astfel cum rezultă din declarațiile date de B. și C., autentificate la notar, fără a efectua o analiză a pieței de asigurări sau a contribuției pe care ar fi adus-o respectivii membri la piața de asigurări. Din moment ce însăși instituția care a emis Anexa 1 a aplicat-o în considerarea efectelor pe care le-a prefigurat la adoptarea acesteia, este evident că o interpretare diferită nu poate fi admisă. Mai mult decât atât, instanța de fond nu doar că instituie analogii și condiții unde nu au fost prevăzute, însă lansează ipoteze și premise care să justifice această interpretare eronată precizând că "normele (Anexei 1) au în vedere ipoteza tipică în care mandatul de membru CSA este exercitat în întregime pe durata de 5 ani". Or, astfel cum rezultă atât din analiza actului, cât și din întregul context în care acesta a fost aplicat, o asemenea premisă nu a fost niciodată avută în vedere de instituția care a adoptat actul și care are atribuțiile de a-l pune în executare. Durata mandatului unui membru al Consiliului CSA nu a reprezentat în niciun moment un criteriu în funcție de care s-au acordat compensațiile la care acesta este îndreptățit. Prin intermediul acestei premise/condiții suplimentare reținute nejustificat de către prima instanță se trasează nelegal o limitare a sferei de aplicare a normei în discuție, în condițiile în care instanța nu se poate substitui instituției publice însărcinate cu adoptarea și executarea actului normativ și nu poate crea lege stabilind subiectele de drept cărora li se aplică aceasta, ci are obligația de a o interpreta conform normelor generale, inclusiv cu respectarea prevederilor art. 10 C. civ.. Astfel, prima instanță a realizat o analiză ce excede atribuțiilor ce revin unei instanțe de drept comun, care nu are competența de a înlătura norme juridice și/sau de a crea norme juridice pe cale de interpretare și adăugare la lege. În plus, chiar și în situația în care o asemenea condiție este necesară pentru acordarea compensațiilor financiare, îndeplinirea acesteia este constatată de către CSA. Astfel, în plenul ședinței din data de 23.04.2013, Consiliul CSA a reconfirmat, printre altele, acordarea compensațiilor financiare potrivit Regulamentului de salarizare al personalului CSA. În baza acestei hotărâri au fost acordate de către instituție o serie de compensații financiare unor foști membri ai Consiliului CSA. Reținerile instanței de fond cu privire la disfuncționalitățile grave de pe piața de asigurări, care ar dovedi faptul că nu a contribuit la dezvoltarea acestei piețe sunt lipsite de orice fundament. Instanța apreciază, fără a avea dovezi, ci de la sine putere, faptul că reclamantul nu a contribuit în nici un fel la piața de asigurări. În acest sens, nu au fost administrate niciun fel de probe care să dovedească modul în care reclamantul și-a îndeplinit mandatul sau modalitatea prin care a condus instituția spre o tranziție către noua organizare (sub forma ASF) în condiții optime, fără a destabiliza piața. Instanța a considerat suficient stadiul pieței de asigurări pentru a stabili că reclamantul nu a adus niciun fel de contribuție la stabilitatea sau ameliorarea acesteia. Mergând pe această rațiune, ar trebui ca acordarea compensațiilor financiare să se acorde în mod exclusiv în perioadele în care piața de asigurări prosperă. Or, această interpretare nu poate fi admisă, întrucât o asemenea condiție nu este prevăzută de Anexa 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA. Mai susține în cererea de recurs că instanța nu a aplicat disp. art. 10 C. civ. raportat la Anexa 1 din Regulamentul sus menționat, reținând în mod greșit faptul că prevederile Anexei 1 instituie doar o vocație la compensațiile de încetare a mandatului de "președinte". Anexa 1 la acest Regulament este în vigoare încă din 22.07.2008 și în cuprinsul său este prevăzut expres dreptul membrilor Consiliului CSA de a beneficia de contravaloarea a 20 de salarii brute la încetarea mandatului. Exprimarea actului este neîndoielnică în sensul în care membrilor Consiliului CSA li "se acordă" asemenea compensații și nu li "se poate acorda". O eventuală restrângere sau condiționare a drepturilor trebuie prevăzută în mod expres și neîndoielnic, astfel cum impun disp. art. 10 C. civ.. Se constată că textul analizat al Anexei 1 nu limitează și nu condiționează în niciun mod acordarea acestui drept persoanelor vizate. Recurentul reclamant susține că prin respingerea cererii sale de chemare în judecată se încalcă disp. art. 16 din Constituția României privind egalitatea în drepturi, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 107/1995, precum și jurisprudența CJUE (cauza Marckx contra Belgiei, 1979). Beneficiarii compensațiilor acordate conform Anexei 1 la Regulament se regăsesc în aceeași situație cu reclamantul - foști membri ai Consiliului CSA, al căror mandat a încetat în temeiul art. 24 alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 93/2012. Aceștia au beneficiat de compensațiile de 20 de salarii brute la încetarea mandatului, fără a fi condiționată plata de efectuarea unei analize financiare a pieței de asigurări, ci doar în considerarea funcției deținute. Instanța a considerat că aceleași prevederi ale Anexei 1 aplicate în cazul celorlalți beneficiari se interpretează în mod diferit în cazul reclamantului, apreciind că se impune instituirea unei condiții suplimentare ce ar fi prevăzută de normele în discuție - analiza pieței asigurărilor anterior acordării compensațiilor financiare către reclamant. Or, în aceste condiții, se constată o discrepanță clară între drepturile de care beneficiază alți membri ai Consiliului CSA și reclamant, președinte al Consiliului CSA. Modalitatea de aplicare diferită a acelorași norme de către instanța de fond lipsește de previzibilitate și, implicit, de nesiguranță, toate raporturile juridice născute în baza Anexei 1 la Regulament. O consecință directă a acestei încălcări a previzibilități și nesiguranței se manifestă în concret prin prejudicierea gravă a reclamantului atât cu privire la daunele materiale suferite, cât și la imposibilitatea abstractă de a beneficia de un drept ce îi revenea în considerarea funcției deținute. 3.2. Pârâta ASF a formulat recurs incident împotriva sentinței, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin încheierea din 21.09.2016, întrucât raporturilor dintre reclamant și ASF li se aplică prevederile Legii nr. 554/2004 și nu Codul muncii; Legea nr. 554/2004 instituie un termen special de prescripție de 6 luni; refuzul ASF de a acorda compensațiile financiare este calificat ca un refuz nejustificat în sensul acestei legi. Prin urmare, devine aplicabil termenul special de prescripție de 6 luni prevăzut de această lege, care a început să curgă de la data cunoașterii refuzului nejustificat, respectiv de la 30.04. 2013 și s-a împlinit la 30.10 2013, în vreme ce acțiunea a fost formulată abia la data de 10.07 2014. În raport cu disp. Legii nr. 32/2000, conținutul mandatului membrilor CSA (atribuțiile consiliului) include esențialmente atribuții de drept public, mandatul membrilor CSA a încetat prin efectul legii, iar consecințele încetării acestui mandat urmează același regim de drept public. Nu există niciun motiv pentru care încetarea mandatului și consecințele acestei încetări să urmeze alt regim juridic decât mandatul însuși. Rezultă că raportul juridic invocat de reclamant este unul de drept administrativ. De altfel, și CAB a confirmat că litigiul este unul de drept public. Deci nu se aplică prevederile din Codul muncii privitoare la prescripția drepturilor salariale. Reclamantul nu a fost salariat al CSA, nu a încheiat nicicând vreun contract de muncă cu aceasta, ci raporturile sale (de drept public) s-au exercitat exclusiv în baza mandatului acordat de Parlament. Refuzul de a-i recunoaște pretențiile a putut fi constatat de reclamant prin faptul că nu i-a fost plătită compensația pretinsă. Potrivit Deciziei 621, compensația ar fi trebuit plătită la data încetării mandatului, deci la 29.04. 2013, iar în data de 30.04.2013 reclamantul a putut constata refuzul ASF de plată a compensației. Acest refuz este asimilat unui act administrativ individual, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar acțiunea s-a prescris la data de 30 octombrie 2013.

Apărările părților 4.1. Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului incident prin raportare la disp. art. 466 alin. (4) C. proc. civ., aplicabile și pentru faza recursului potrivit art. 494 C. proc. civ.. Astfel, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă prin încheierea din 21.09.2016, iar pârâta nu a înțeles să atace cu recurs și această încheiere. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului incident ca neîntemeiat. Prin notele de ședință depuse la data de 4.06.2020, recurentul reclamant a invocat un motiv de casare de ordine publică, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., având în vedere că sentința recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. A susținut că, inițial, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București care a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza la Curtea de Apel București. La primul termen de judecată a invocat excepția necompetenței materiale, dar prin încheierea din 13.04.2016 Curtea de Apel București a respins această excepție. Recurentul reclamant consideră că soluția de respingere a excepției este dată cu încălcarea competenței de ordine publică a Tribunalului București, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu poate fi interpretat ca fiind un raport juridic de drept public, nefiind vorba de un act de putere publică, ci de o obligație de plată a unor drepturi salariale care trebuie îndeplinită față de toți cei cărora li se aplică Anexa 1 la Regulamentul de salarizare. În raport cu disp. art. 8 din Legea nr. 554/2004 nu este de conceput ca o cerere de chemare în judecată prin care se solicită drepturi de natură salarială să fie de competența unei instanțe de contencios administrativ, independent de existența unui act administrativ vătămător pentru petent. 4.2. Recurenta pârâtă ASF a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat, susținând că Anexa 1 a fost adoptată în mod abuziv, chiar de către destinatarii acestei compensații, respectiv de membrii Consiliului CSA. Semnatarii au acționat însă cu încălcarea limitelor mandatului lor, limite prevăzute în art. 4 alin. (30) din Legea nr. 32/2000. Rațiunea instituirii acestei prevederi a fost ca remunerația membrilor Consiliului CSA să nu fie inferioară sumelor încasate de conducătorii instituțiilor aflate sub supravegherea și controlul CSA. Jurisprudența confirmă că Anexa 1 a fost adoptată în mod abuziv, prin decizie definitivă (nr. 1206/9 aprilie 2015), Curtea de Apel București a statuat că Anexa nr. 1 la Regulamentul de salarizare a fost adoptată în mod abuziv. Chiar dacă temeiul cererii ar fi fost valabil, acesta instituie doar o vocație la compensația de încetare, iar nu un drept. În cauză nu sunt îndeplinite condițiile de acordare a compensației în persoana reclamantului, întrucât pe timpul mandatului acestuia piața asigurărilor era grav disfuncțională, fapt ce a condus la desființarea CSA. Nu a existat o contribuție adusă de reclamant la dezvoltarea pieței de asigurări. Mandatul reclamantului a durat nu mai mult de 6 luni, din octombrie 2012 până în aprilie 2013. Contrar criticilor reclamantului că nu ar fi fost administrate probe care să dovedească modul în care și-a îndeplinit mandatul, arată că însuși legiuitorul a constatat că sectorul pieței de asigurări era grav disfuncțional și, în plus, nici reclamantul nu a susținut și nu a solicitat administrarea oricăror probe care să ateste orice urmă de contribuție la dezvoltarea acestei piețe. A mai arătat recurenta pârâtă că nu au existat acte emise de ASF care să ateste îndeplinirea condițiilor în persoana reclamantului și că în mod corect instanța a reținut că momentul relevant pentru analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de Anexa 1 este încetarea mandatului, iar nu inițierea sa. Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 din Constituția României a precizat că principiul egalității în drepturi nu presupune uniformitate absolută, ci presupune că în cazul situațiilor diferite (în care se pot afla anumiți membri ai Consiliului CSA) se pot aplica soluții diferite, dacă acestea sunt justificate de motive obiective, fără a fi considerate discriminatorii.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta pârâtă ASF a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului incident precizând că a indicat încheierea pe care a înțeles să o atace, atât prin referire la numărul ei, cât și prin raportare la obiectul său. Încheierea atacată face corp comun cu sentința, recursul formulat împotriva sentinței fiind socotit realizat și împotriva încheierilor premergătoare care au stat la baza acesteia. A mai susținut că scopul avut în vedere de legiuitor la adoptarea disp. art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este acela de a permite instanței și părții adverse să cunoască obiectul dedus judecății. Oricum, nu subzistă nicio vătămare pentru recurentul reclamant din moment ce a putut cunoaște și a cunoscut în mod concret din analiza recursului incident faptul că motivele de casare privesc modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, recurenta pârâtă ASF a invocat excepția nulității recursului formulat de recurentul reclamant, întrucât criticile nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la excepția nulității recursului principal formulat de reclamant se reține că este nefondată, întrucât criticile invocate de recurent pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care a fost invocat în mod expres în cererea de recurs. 1. Referitor la recursul principal declarat de reclamant, analizând sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, cu apărările din întâmpinare și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că este nefondat. 1.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamantul A. a fost numit în funcția de președinte al Consiliului CSA pentru un mandat de 5 ani, începând cu data de 23 octombrie 2012, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 43/23.10.2012. Prin O.U.G. nr. 93/2012 a fost înființată Autoritatea de Supraveghere Financiară prin preluarea și reorganizarea tuturor atribuțiilor și prerogativelor C.N.V.M., C.S.A. și C.S.S.P.P.. Potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012, A.S.F. își exercită prerogativele începând cu data încheierii protocolului de predare-preluare prevăzut de art. 22 alin. (1), dar nu mai târziu de 30 aprilie 2013. La aceeași dată, C.N.V.M., C.S.A. și C.S.S.P.P. s-au desființat, iar mandatele membrilor acestor autorități, respectiv ale membrilor conducerii acestora au încetat de drept. În vederea punerii în executare a acestor dispoziții legale, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 45/2013 au fost numiți membrii Consiliului ASF pentru o perioadă de 5 ani, începând cu 24 aprilie 2013, de la aceeași dată mandatul membrilor Consiliului fostei CSA încetând de drept. Astfel, mandatul reclamantului de președinte al Consiliului CSA a încetat de drept, înainte de termen, după numai 6 luni de la numirea în funcție. Instanța de fond a respins acțiunea reținând, în esență, că din interpretarea dispozițiilor Anexei nr. 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA rezultă că se instituie doar o vocație la acordarea de compensații financiare pentru membrii Consiliului CSA care își încetează mandatul de membru, iar nu un drept născut automat în patrimoniul acestora. Acordarea compensațiilor financiare reprezintă "o recunoaștere a contribuției acestora la dezvoltarea pieței de asigurări", plata acestora fiind în mod evident condiționată de îndeplinirea cerinței existenței unei dezvoltări a pieței de asigurări, precum și de aceea ca, la această dezvoltare, să fi contribuit membrii Consiliului CSA. Curtea a constatat că în privința reclamantului nu sunt îndeplinite condițiile de acordare a compensațiilor, având în vedere că pe durata mandatului acestuia piața asigurărilor era grav disfuncțională, fapt ce a condus la desființarea CSA. În acest sens a reținut aspectele consemnate în Nota de fundamentare din preambulul O.U.G. nr. 93/2002. În ceea ce privește practica anterioară de acordare a acestor drepturi, invocată de reclamant, Curtea a apreciat că este irelevantă, întrucât îndeplinirea condițiilor instituite de Anexa nr. 1 la Regulament pentru acordarea compensațiilor se analizează individual, pentru fiecare membru CSA. Instanța a mai reținut că analiza îndeplinirii condițiilor de acordare a compensațiilor se face la încetarea mandatului și nu la numirea în funcție. Reclamantul afirmă că prin Decizia CSA 621 bis s-a prevăzut acordarea compensației la încetarea mandatului său, însă această decizie nu face decât să reia prevederea de principiu din Anexa 1 la Regulamentul de salarizare, adică să prevadă vocația reclamantului la compensație, întrucât ar fi imposibil de analizat îndeplinirea condițiilor impuse de Anexa 1 (contribuția la dezvoltarea pieței de asigurări) înainte de începerea exercițiului mandatului. În ceea ce privește invocarea de către recurentul reclamant a motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., referitor la darea hotărârii cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, Înalta Curte reține că potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Rezultă cu claritate din aceste dispoziții, pe de o parte, că este vorba despre posibilitatea și nu despre obligativitatea invocării unor asemenea motive de recurs, iar, pe de altă parte, că această posibilitate aparține exclusiv instanței de judecată, nu și părților. Aceasta întrucât legiuitorul a lăsat la latitudinea instanței de judecată să stabilească dacă motivele de ordine publică identificate, uneori semnalate chiar de părți, justifică sau nu soluția casării hotărârii atacate. Nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că prin încheierea din 13.04.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de necompetență materială invocată de reclamant, pentru considerentele expuse în respectiva încheiere de ședință. Reclamantul nu a înțeles să formuleze recurs și împotriva acestei încheieri, în condițiile în care art. 466 alin. (4) C. proc. civ. prevede că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Aceste dispoziții se aplică și în recurs, conform art. 494 C. proc. civ. care stabilește că dispozițiile de procedură privind judecată în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune. De altfel, acestea sunt prevederile legale avute în vedere chiar de recurentul reclamant atunci când a invocat excepția inadmisibilității recursului incident și care își găsesc aplicabilitate și în cazul neexercitării căii de atac împotriva încheierii de respingere a excepției necompetenței materiale. Recurentul reclamant a susținut că soluția de respingere a excepției este dată cu încălcarea competenței de ordine publică a Tribunalului București, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu poate fi interpretat ca fiind un raport juridic de drept public, nefiind vorba de un act de putere publică, ci de o obligație de plată a unor drepturi salariale care trebuie îndeplinită față de toți cei cărora li se aplică Anexa 1 la Regulamentul de salarizare. Instanța de control judiciar constată că aceste susțineri reprezintă de fapt critici aduse soluției de respingere a excepției în discuție, dar în condițiile în care reclamantul nu a exercitat calea de atac a recursului și împotriva încheierii din 13.04.2016, prin care a fost respinsă excepția, analizarea acestor critici nu poate fi făcută cu ocazia examinării motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., din moment ce acesta nu poate fi invocat din oficiu de către parte, ci numai de instanța de judecată căreia nu îi revine obligația de a invoca motive de recurs de ordine publică. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că nu poate fi reținut, sentința fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză. Potrivit Anexei 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA, "Se aprobă acordarea de compensații financiare pentru membrii Consiliului CSA la încetarea mandatului acestora (...), ca o recunoaștere a contribuției acestora la dezvoltarea pieței de asigurări". În mod corect a apreciat prima instanță că aceste prevederi nu reglementează un drept al membrilor Consiliului CSA la obținerea respectivei compensații, ci o vocație, astfel că acordarea compensației depinde de contribuția pe care membrul Consiliului CSA a avut-o la dezvoltarea pieței de asigurări. Aceasta înseamnă că se procedează la analizarea situației fiecărui membru al Consiliului CSA, pentru a se stabili în ce măsură este îndreptățit să obțină compensația, analiză care se realizează prin evaluarea contribuției la dezvoltarea pieței de asigurări. Rezultă așadar că plata compensației solicitate de reclamant este condiționată de existența unei dezvoltări a pieței de asigurări și de contribuția reclamantului la această dezvoltare. Recurentul reclamant susține că această condiționare a dreptului este prevăzută de Anexa 1 la Regulamentul privind salarizarea personalului CSA numai pentru acordarea bonificației de 12 salarii brute, nu și pentru indemnizația compensatorie în caz de încetare a mandatului. Susținerea este nefondată, în Anexa 1 la Regulamentul de salarizare stabilindu-se că "Se aprobă acordarea de compensații financiare pentru membrii Consiliului CSA la încetarea mandatului acestora (...). Compensațiile financiare se acordă, într-o singură tranșă, la încetarea mandatului pentru membrii Consiliului CSA (...), ca o recunoaștere a contribuției acestora la dezvoltarea pieței de asigurări. De asemenea, în funcție de analiza și rezultatele pieței asigurărilor, la sfârșitul exercițiului financiar, Consiliul CSA poate aproba pentru membrii Consiliului și unii dintre salariați, care au contribuit la îmbunătățirea pieței de asigurări, o bonificație reprezentând echivalentul a doisprezece salarii brute pentru membrii Consiliului, respectiv echivalentul a unul până la opt salarii brute pentru unii dintre salariați." Din aceste prevederi rezultă că nu numai pentru acordarea bonificației reprezentând echivalentul a doisprezece salarii brute este necesară dovedirea contribuției membrului Consiliului CSA la îmbunătățirea pieței de asigurări, ci și pentru acordarea compensațiilor financiare membrilor Consiliului CSA, la încetarea mandatului acestora, este necesară dovedirea contribuției la dezvoltarea pieței respective. Din moment ce Anexa 1 reglementează acordarea de compensații financiare ca pe o recunoaștere a contribuției la dezvoltarea pieței de asigurări, este irelevant faptul că nu face referire în mod expres la analiza și rezultatele pieței asigurărilor, referire care se regăsește la stabilirea condițiilor de acordare a bonificației reprezentând echivalentul a doisprezece salarii brute. Lipsa mențiunii privind această analiză nu poate fundamenta opinia că nu sunt reglementate condițiile reținute de prima instanță, câtă vreme emitentul regulamentului nu s-a limitat la menționarea acordării compensațiilor financiare, ci a prevăzut în mod expres că este stabilită acordarea lor ca o recunoaștere a contribuției la dezvoltarea pieței de asigurări. În mod corect se arată în considerentele sentinței recurate că nu sunt îndeplinite în cauză cele două condiții, respectiv: existența unei dezvoltări a pieței de asigurări și contribuția reclamantului la această dezvoltare. În acest sens, Înalta Curte apreciază relevante mențiunile din Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 93/2012, la care face trimitere și instanța de fond, potrivit cărora "Având în vedere disfuncționalitățile constatate, mai ales în ultima perioadă, în activitatea desfășurată în sectorul pieței de capital și cel al asigurărilor, este necesară adoptarea unor măsuri de ordin legislativ, care să asigure eficientizarea activității de supraveghere sectorială realizată în afara ariei de competență a băncii centrale. Luarea acestor măsuri în regim de urgență se impune în considerarea faptului că există riscul ca, în actuala conjunctură, în care se mențin tensiunile generate de criza economică, aceste disfuncționalități să submineze, prin contaminare, încrederea populației în serviciile oferite de întregul sistem financiar și în modul în care se realizează supravegherea acestora." Prin prisma acestor motive care au justificat adoptarea O.U.G. nr. 93/2012, nu se poate reține că recurentul reclamant a avut în perioada celor 6 luni cât a fost membru al Consiliului ASF o contribuție la dezvoltarea pieței de asigurări. Referitor la susținerea că nu au fost administrate niciun fel de probe care să dovedească modul în care reclamantul și-a îndeplinit mandatul sau modalitatea prin care a condus instituția spre o tranziție către noua organizare, Înalta Curte reține că reclamantul a depus la dosar o cerere de probe, nefiind împiedicat să solicite probele pe care le considera utile și concludente pentru a face dovada contribuției sale la dezvoltarea pieței de asigurări. Asupra probelor solicitate de părți instanța s-a pronunțat prin încheierea de ședință de la termenul din 11.01.2017. În măsura în care aprecia că în mod greșit instanța nu i-a încuviințat acele probe care, în opinia sa, ar fi demonstrat contribuția invocată, reclamantul avea posibilitatea să exercite calea de atac a recursului și împotriva acestei încheieri. Se constată că nu a înțeles să declare recurs și împotriva acestei încheieri, iar critica cu caracter general conform căreia nu au fost administrate niciun fel de probe sub acest aspect nu poate fi reținută. Trebuie avută în vedere la reținerea caracterului nefondat al recursului și împrejurarea că din modul de reglementare a acordării compensațiilor în discuție rezultă că este vorba despre niște sume de bani cu caracter excepțional, și nu cu caracter obișnuit, cum sunt veniturile salariale, spre exemplu. Fiind vorba despre o dispoziție cu caracter de excepție, ea este de strictă interpretare, ceea ce nu permite aplicarea ei pe baza unei prezumții, ci trebuie făcută dovada contribuției la dezvoltarea pieței de asigurări, contribuție de natură să justifice acordarea acesteia. În condițiile în care nu a rezultat o asemenea contribuție, dimpotrivă, adoptarea actului normativ care a desființat CSA fiind determinată de disfuncționalitățile constatate în activitatea desfășurată în sectorul pieței de capital și cel al asigurărilor, nu își găsesc aplicare prevederile Anexei 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA, invocat ca temei de către recurentul reclamant. Se mai arată în cererea de recurs că instanța de fond nu a aplicat disp. art. 10 C. civ. raportat la Anexa 1 a Regulamentului amintit și că în această anexă exprimarea este neîndoielnică în sensul în care membrilor Consiliului CSA li "se acordă" asemenea compensații și nu li "se poate acorda". Sub acest aspect, Înalta Curte reține că folosirea sintagmei "se acordă" membrilor Consiliului CSA asemenea compensații și nu a sintagmei "se poate acorda" nu este de natură să fundamenteze concluzia recurentului reclamant conform căreia are în patrimoniu un drept efectiv și necondiționat de creanță și nu o așa zisă vocație de a beneficia de compensația de încetare, întrucât sintagma "se acordă" este însoțită de sintagma "ca o recunoaștere a contribuției acestora la dezvoltarea pieței de asigurări. În măsura în care intenția emitentului acestui regulament era aceea de a acorda compensațiile financiare fără nicio condiționare, formularea din Anexa 1 s-ar fi limitat la sintagma "se acordă" și nu ar mai fi făcut nicio referire la acordarea compensațiilor ca o recunoaștere a contribuției la dezvoltarea pieței de asigurări. Potrivit art. 10 C. civ., legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Susținerea privind pretinsa încălcare a acestor dispoziții ale C. civ. se întemeiază pe aprecierea eronată că Anexa 1 la regulament reglementează un drept - dreptul de a primi la încetarea mandatului compensații financiare constând în contravaloarea a 20 de salarii brute. Or, așa cum s-a argumentat, nu este vorba despre un drept ci despre o vocație, astfel că această critică a recurentului reclamant este nefondată. Mai învederează recurentul reclamant că dreptul de a beneficia de compensația financiară a fost confirmat de CSA prin Decizia nr. 621/23.10.2012 potrivit căreia compensația ar fi trebuit plătită la data încetării mandatului. Argumentul nu poate fi reținut în soluționarea favorabilă a recursului deoarece, așa cum în mod corect precizează instanța de fond, decizia nu face decât să reia prevederea de principiu din Anexa 1 la Regulamentul de salarizare, adică să prevadă vocația reclamantului la compensație, întrucât ar fi imposibil de analizat îndeplinirea condițiilor impuse de Anexa 1 la Regulament (contribuția la dezvoltarea pieței de asigurări) înainte de începerea exercițiului mandatului. Într-adevăr, nu se poate proceda la o evaluare a contribuției membrului Consiliului CSA la dezvoltarea pieței de asigurări la momentul în care este numit în funcție, o asemenea contribuție fiind rezultatul desfășurării activității în calitate de membru al Consiliului CSA. Recurentul reclamant susține că prin respingerea cererii sale de chemare în judecată se încalcă disp. art. 16 din Constituția României privind egalitatea în drepturi, din moment ce ASF a achitat numeroase compensații financiare la încetarea contractului conform Anexei 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA și în baza hotărârii de la pct. 11 adoptată de Consiliul ASF în ședința din 23.04.2013. În privința acestor susțineri, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în mod corect instanța de fond a reținut că hotărârea Consiliului CSA din 23 aprilie 2013 nu poate atesta îndeplinirea condițiilor de acordare a compensației, câtă vreme nu a fost adoptată în baza unei analize privind situația pieței de asigurări și eventuala contribuție a reclamantului la dezvoltarea acesteia, această hotărâre nefăcând altceva decât să reitereze vocația la acordarea compensațiilor, prin trimiterea la prevederile Regulamentului de salarizare. Pe de altă parte, nu se poate considera că a fost încălcat principiul invocat de reclamant, de vreme ce pentru acordarea compensațiilor este analizată pentru fiecare membru în parte îndeplinirea condițiilor de acordare stabilite de Anexa 1 la regulament. Este de subliniat și faptul că, potrivit relațiilor comunicate de ASF la solicitarea instanței de recurs, acordarea acestor compensații câtorva membri ai Consiliului ASF s-a făcut de către CSA și nu de către ASF. Or, în cauză, este supus cenzurii instanței de contencios administrativ pretinsul refuz nejustificat al ASF de acordare a compensațiilor financiare. Instanța de fond a mai reținut că prevederile Anexei nr. 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA au în vedere ipoteza tipică în care mandatul de membru CSA este exercitat în întregime pe durata de 5 ani, întrucât numai în această ipoteză, coroborată cu analiza activității desfășurate pe timpul mandatului și cu evoluția pieței de asigurări în această perioadă de timp, se poate ajunge la concluzia existenței sau nu a unei contribuții reale a unui membru CSA la dezvoltarea pieței de asigurări, contribuție care să îl îndreptățească la acordarea compensațiilor financiare prevăzute în Anexa nr. 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA. În privința acestui argument, Înalta Curte reține că aceste prevederi nu fac nicio distincție în funcție de data încetării mandatului, înainte de termen sau la finalizarea acestuia, astfel că nu poate fi reținut. Cu toate acestea, prin raportare la celelalte argumente pe care se întemeiază soluția de respingere a acțiunii, instanța de control judiciar constată că menționarea în sentința recurată a acestui considerent legat de exercitarea în întregime a mandatului pe durata de 5 ani nu este de natură să afecteze legalitatea sentinței, celelate argumente fiind suficiente pentru respingerea demersului judiciar inițiat de reclamant. 1.2. Referitor la recursul incident formulat de pârâta ASF, Înalta Curte reține că acesta este inadmisibil, față de următoarele considerente: Prin încheierea de ședință din data de 21.09.2016, instanța de fond respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune pentru considerentele cuprinse în respectiva încheiere de ședință. Deși pârâta consideră nelegală soluția dată excepției, apreciind că este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004, nu a înțeles să formuleze recurs împotriva acestei încheieri, ci doar împotriva sentinței prin care a fost dată soluția pe fondul cauzei. Așa cum s-a menționat anterior, art. 466 alin. (4) C. proc. civ. prevede că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Aceste dispoziții se aplică și în recurs, conform art. 494 C. proc. civ. care stabilește că dispozițiile de procedură privind judecată în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune. Nu poate fi reținută susținerea recurentei pârâte conform căreia încheierea atacată face corp comun cu sentința, recursul formulat împotriva sentinței fiind socotit realizat și împotriva încheierilor premergătoare care au stat la baza acesteia. În acest sens, Înalta Curte are în vedere faptul că în actualul C. proc. civ. nu se mai regăsește prevederea care era stipulată la art. 282 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., conform căruia apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare. În condițiile în care recursul incident a fost declarat împotriva sentinței prin care nu s-a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune, analizarea criticilor aduse de pârâtă soluției de respingere a excepției nu este posibilă în lipsa atacării cu recurs și a încheierii de ședință prin care excepția a fost respinsă. Susține recurenta pârâtă că a indicat în cuprinsul cererii de recurs încheierea pe care a înțeles să o atace, atât prin referire la numărul ei, cât și prin raportare la obiectul său. Aceste precizări nu duc însă la concluzia că încheierea formează obiect al cererii de recurs, din moment ce se menționează în mod clar în cererea de recurs incident că se solicită instanței "să admită recursul incident împotriva sentinței civile nr. 1583 pronunțată de Curtea de Apel București la data de 03 mai 2017 în dosarul cu nr. x/2014 și, casând sentința pronunțată, să respingă acțiunea ca prescrisă". Or, în eventualitatea casării sentinței nu se poate dispune respingerea acțiunii ca prescrisă, câtă vreme nu prin sentință, ci prin încheierea din 21.09.2016 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune. Față de aceste argumente, se reține inadmisibilitatea recursului incident. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1583 din 03 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și va respinge ca inadmisibil recursul incident formulat de pârâta ASF.