ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 952/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la 22 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat dispună obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale pentru suferința încercată de rănirea prin împușcare.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 879 din 12 mai 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat apel.

Hotărârea pronunțată în apel Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pronunțând decizia civilă nr. 229 din 28 octombrie 2021 a respins apelul.

Recursul formulat în cauză Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A.. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I și pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. A susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile privind principiul neretroactivității legii civile, nefiind vorba despre un amalgam de dispoziții legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale. A menționat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condițiile și la momentul de la care, în accepțiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripție. Recurentul reclamant a precizat că a indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripție reglementat de aceste dispoziții legale este cel la care a avut loc cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei. A subliniat că, abia odată cu soluția de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speță, coordonarea acțiunii a fost făcută de președintele B.. În opinia sa, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripție curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, așa cum a reținut instanța de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. A mai susținut și faptul că, în condițiile în care a arătat că termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenței sau nu a prescripției a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispozițiilor acestui act normativ. Totodată, a criticat cele reținute de către instanța de apel, potrivit cărora, oricum, în cauză, ar fi incidentă prescripția dreptului material la acțiune, susținându-se faptul că ar fi fost trimise în judecată o serie de persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989, însă fără a se preciza, clar, precis și determinant, care este semnificația acestei trimiteri în judecată. Invocând faptul că instanța de apel a preluat apărările intimatului-pârât cu privire la trimiterile în judecată care ar fi decisive în stabilirea incidenței excepției prescripției, fără a prezenta argumente proprii, recurentul reclamant a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. În plus, a susținut că nu se precizează în ce măsură persoana recurentului reclamant are legătură cu acele trimiteri în judecată și condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă persoanele respective au fost realmente vinovate de ce i s-a întâmplat sau dacă au fost doar niște prepuși, care au acționat la comanda fostului președinte B., cel care s-a descoperit că a fost autorul faptelor. Ca atare, a apreciat că existența acelor condamnări nu echivalează cu o cunoaștere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă, nefiind făcute sincronizări clare și determinante, neindicându-se cu precizie faptele. Printr-o altă critică formulată, recurentul reclamant a invocat faptul că instanța de apel făcut o interpretare și aplicare greșită a noțiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că menționează condamnarea și executarea fostului președinte din data de 25 decembrie 1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei, în condițiile în care respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanțiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă și nu s-a cunoscut în mod exact care este motivul condamnării și executării fostului președinte. De altfel, a menționat că inclusiv instanța de apel a arătat că este imposibil a se cunoaște, la momentul exercitării violențelor asupra manifestanților, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmărește răspunderea fostului președinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acțiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepușilor, astfel că instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproșat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte și nu a altor persoane din subordinea acestuia. Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurentul a susținut că, întrucât infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal, are același regim juridic. Contrar celor reținute de către instanța de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanității face ca termenul de prescripție a răspunderii penale să se aplice și dreptului la acțiunea în răspundere civilă. În temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în recurs Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr.

Prin rezoluția din 9 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la 5 mai 2022, în ședință publică. La acest termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. În esență, reclamantul solicită despăgubiri morale Statului român în considerarea calității acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., președintele țării la acea epocă, demersul judiciar având ca obiect o cerere în pretenții întemeiată în drept pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârșirea unei fapte ilicite în luna decembrie a anului 1989, soldată cu rănirea sa prin împușcare. Acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, instanța de fond reținând că reclamantul a cunoscut atât prejudiciul produs, cât și persoana responsabilă încă de la data producerii faptei. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna decembrie a anului 2020, la peste 31 de ani de la data producerii faptei. În cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o suspendare sau întrerupere a cursului prescripției în condițiile art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantului acordându-i-se un termen de judecată în mod expres pentru a dovedi intervenirea unui astfel de eveniment. La rândul său, instanța de apel a menținut soluția, apreciind că prescripția extinctivă a început să curgă sub regimul juridic reglementat de Decretul nr. 167/1958 atât prin raportare la data cunoașterii pagubei (necontestată), cât și a celui răspunzător de producerea ei, urmând ca aceasta să fie guvernată în întregime de acest act normativ. În raport de acest text de lege, a constatat că pentru victimele Revoluției din Timișoara au fost trimise în judecată mai multe persoane care au organizat ți coordonat represiunea, astfel că nu se poate reține că autorul a fost cunoscut în 2019, la momentul emiterii ordonanței de clasare în dosarul x/2014 A înlăturat ca lipsit de fundament legal argumentul reclamantului cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1394 C. civ..din 2009, întrucât dispozițiile legale invocate aparțin reglementării noului C. civ., respectiv ale Legii 287/2009, iar în speță, în temeiul art. 6 alin. (4) C. civ..din 2009 coroborat cu art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripția extinctivă este guvernată de prevederile Decretului lege nr. 167/1958. Cu privire la imprescriptibilitatea dreptului material la acțiunea dedusă judecății, pe motiv că fapta ilicită imputată prepușilor pârâtului intimat reprezintă o crimă împotriva umanității, pentru care răspunderea este imprescriptibilă, instanța de apel a considerat că ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, reclamantul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și fapta ce a generat nașterea acestui drept. Litigiul inițiat de reclamant configurează o acțiune în răspundere civilă delictuală, fundamentată pe prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, în cadrul căreia reclamantul a pretins obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat acestuia prin împușcare în timpul Revoluției din decembrie 1989, în concret la 17 decembrie 1989. Prin urmare, a notat curtea de apel, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială. Drepturile patrimoniale, printre care se numără și cel de creanță, dedus în speță, sunt supuse prescripției extinctive în planul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege’’, termenul de prescripție fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din același decret. Însă, contrar alegațiilor apelantului, s-a reținut că prescripția răspunderii penale și a răspunderii civile delictuale sunt instituții distincte, cu principii și reguli proprii. Imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și o imprescriptibilitate a dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, în ipoteza când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu întrunește elementele unei infracțiuni, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală intrând sub incidența Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la nemotivarea soluției de respingere a apelului, recurentul susținând că instanța de apel a preluat apărările intimatului Statul Român, privind precedentele trimiteri în judecată fără să dezvolte propriile argumente și fără a arăta care sunt motivele pentru care aceste trimiteri în judecată ar fi decisive cu privire la incidența prescripției, hotărârea fiind nemotivată. Verificând conținutul deciziei, Înalta Curte constată că alegațiile recurentului sunt nefondate, întrucât instanța de apel a dezvoltat un raționament propriu prin care a valorificat elementele factuale concrete ce țin de existența mai multor dosare penale în care persoanele din structura politică, militară și a Ministerului de Interne din acea vreme au fost găsite vinovate pentru represiunea brutală a revoluției de la Timișoara, argumente în baza cărora a înlăturat teza reclamantului potrivit căreia termenul de prescripție curge din 2019, de la momentul emiterii ordonanței de clasare în dosarul x/2014, valorificând astfel normele de drept incidente prin raportare la aspectele deduse judecății prin motivele de apel, astfel încât motivul de recurs invocat nu se susține. Referitor la modalitatea în care dreptul material a fost aplicat sau interpretat, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primit. Astfel, recurentul a susținut, în esență, că momentul de la care curge prescripția este reprezentat atât de cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei. În opinia acestuia, doar odată cu soluția de clasare, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana președintelui B., ceea ce ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ.. În acest context, a susținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 1394 C. civ. și caracterul imprescriptibil al acțiunii civile ce decurge din prejudiciul produs prin săvârșirea unor infracțiuni contra umanității și de genocid, imprescriptibile. Critica se vădește a fi nefondată. În mod corect instanța de apel a stabilit că aplicabile în cauză sunt dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea" și nu normele noului C. civ. privind prescripția având în vedere prevederile art. 6 alin. (4) din acest din urmă act normative, care dispun că "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit." În baza acestui text de lege, acțiunea civilă privind drepturi având un obiect patrimonial, chiar asociată unei cauze penale, se prescrie potrivit dreptului comun în materie reprezentat de Decretul nr. 167/1958, într-un termen de trei ani, a cărui dată de începere se stabilește potrivit regulilor mai sus enunțate, întrucât, sub imperiul acestei legi, prescripția răspunderii civile are un regim juridic distinct și autonom, de cea a răspunderii penale. Prin urmare, corect a fost înlăturat de la aplicare art. 1394 din noul C. civ. În cauză, prescripția a fost analizată prin raportare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta imputată prepusului pârâtului, aspect reținut în primă instanță și necontestat în apel. Din această perspectivă, instanța de apel a stabilit că prejudiciul a fost cunoscut de reclamant chiar la data vătămării sale prin împușcare, respectiv la 17.12.1989, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție. Susținerilor recurentului în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuți abia la momentul soluționării dosarului penal în care acesta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune caracterul notoriu al evenimentelor din decembrie 1989. Astfel, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție se situează, cel mai târziu, la data la care cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat și executat tocmai pentru faptele expuse de către recurent, nefiind acela indicat de către recurent, respectiv anul 2019 când s-a pronunțat soluția de clasare în dosarul penal nr. x/2014 pentru autoritatea de lucru judecat reținută tocmai în considerarea soluției de condamnare anterioare. Este de reținut faptul că art. 8 alin. (1) din decret se referă la "cel care răspunde" de pagubă, entitate care nu se confundă întotdeauna cu autorul care a cauzat-o, prin urmare nu se poate aprecia că, în cauză, reclamantul nu ar fi putut acționa, încă de la acea dată, pentru a atrage răspunderea statului pentru fapta prepusului său. Contrar aserțiunilor din cuprinsul recursului, instanța de apel nu a invocat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B. pentru a imputa recurentului faptul că nu s-a constituit parte civilă în acel proces, ci doar pentru a sublinia împrejurarea că, încă de la acel moment, se cunoștea faptul că fostul președinte a fost condamnat pentru represiunea armată a revoluționarilor. În plus, deși, de principiu, prescripția este susceptibilă de suspendare și de întrerupere în condițiile expres și restrictiv prevăzute de lege, cu condiția ca dreptul la acțiune să fi fost exercitat în termenul defipt de lege, în cauză nu există nicio dovadă în sensul că, înlăuntrul acestuia, reclamantul s-a adresat autorităților judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit, pentru ca manifestarea sa de voință să dobândească valențele unui act întreruptiv al cursului prescripției. În concret, deși i s-a pus în vedere acest aspect, nu a dovedit că, anterior anului 2014, moment aflat în afara termenului de prescripție, s-ar fi constituit parte vătămată sau parte civilă într-un dosar penal inițiat în termenul de prescripție, dimpotrivă, prin chiar cererea de apel acesta a precizat expres că s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2014, neexistând astfel un caz de întrerupere a cursului prescripției aplicabil acțiunii reclamantului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Față de soluția dispusă, se constată că nu sunt întrunite cerințele pentru acordarea cheltuielilor de judecată pe tărâmul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul fiind parte căzută în pretenții și care nu este îndreptățită la recuperarea sumelor cu acest titlu.