ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 910/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 13 ianuarie 2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; la plata de daune materiale (al căror cuantum îl va indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili diferențele de venit ale reclamantei după rănirea prin împușcare).

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 886/PI din 12 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtul intimat prin întâmpinare și a fost respinsă cererea de chemare în judecată a reclamantei apelante ca prescrisă, fără cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 172 din 30 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost respins apelul reclamantei apelante A. împotriva sentinței civile nr. 886 din 12 mai 2021 a Tribunalului Timiș.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 172 din 30 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs recurenta- reclamantă A., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv că instanța de control judiciar a interpretat și aplicat greșit dipozițiile privind principiul neretroactivității legii civile, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale. Învederează că prin răspunsul la întâmpinare depus în fața instanței de fond a analizat dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, cu trimitere la condițiile și momentul de la care, în accepțiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripție. Arată că a invocat art. 8 din actul normativ anterior menționat, afirmând că momentul de la care curge prescripția este reprezentat atât de cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei. Susține că a arătat cum că autorii faptelor petrecute în timpul Revoluției din 1989 au rămas necunoscuți o perioadă semnificativă de timp și doar odată cu soluția de clasare, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana președintelui B.. Afirmă că acestea reprezintă motivele pentru care recurenta a apreciat că, în cauză, nu este incidentă prescripția dreptului material la acțiune, al cărui termen curge de la data pronunțării soluției de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014, ceea ce ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ., însă, contrar celor reținute de instanța de apel, acest fapt nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege. Afirmă că instanța de apel mai arată că printr-o interpretare logică ar rezulta, așa cum este cazul de față, că în cazul prescripțiilor începute și împlinite sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar nu Legea nr. 287/2009 privind C. civ., însă din moment ce, urmare a analizei întreprinse în cauză, recurenta a concluzionat că termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, dar totuși, analiza incidenței sau nu a prescripției, a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispozițiilor acestui din urmă act normativ. Arată că instanța de apel a reținut că oricum este incidentă, în cauză, prescripția dreptului material la acțiune, susținând că au fost trimise în judecată o serie de persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989, fără a preciza clar care este semnificația acestei trimiteri în judecată. Afirmă că, sub acest aspect, au fost preluate apărările intimatului Statul Român, fără ca instanța de apel să dezvolte propriile argumente și fără a arăta care sunt motivele pentru care aceste trimiteri în judecată ar fi decisive cu privire la incidența prescripției, hotărârea fiind nemotivată, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ. Recurenta afirmă că instanța de apel nu arată în ce măsură persoana reclamantei are legătură cu respectivele trimiteri în judecată și condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă respectivele persoane au fost vinovate de ce i s-a întâmplat sau dacă au fost doar niște prepuși, care au acționat la comanda fostului președinte. Susține că existența respectivelor condamnări nu echivalează cu o cunoaștere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă. Arată că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a noțiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că menționează condamnarea și executarea fostului președinte, la 25 decembrie1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei. Susține că respectivul proces a fost unul ce nu a respectat garanțiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă, dar și a cunoaște, în mod exact, care este motivul condamnării și executării fostului președinte, tocmai din aceasta cauză, doar după analiza din dosarul nr. x/2014, s-a stabilit că acesta se face vinovat de represiunile din perioada 17 decembrie - 22 decembrie 1989. Învederează că inclusiv instanța de apel a arătat că a fost imposibil a se cunoaște, la momentul exercitării violențelor asupra manifestanților, cine au fost autorii faptelor, tocmai acesta este și motivul pentru care se urmărește răspunderea fostului președinte, în calitate de comitent. Arată că legea dă posibilitate ca acțiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului pentru faptele prepușilor, astfel că instanța de apel, printr-o interpretare și aplicare corecte a normelor legale, nu trebuia să reproșeze faptul că în cauză se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte, și nu a altor persoane din subordinea acestuia, în condițiile în care la ordinele acestuia din urmă s-a acționat și s-au produs pagubele reclamate. Invocă dispozițiile art. 1394 C. civ. și arată că infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, context în care același caracter imprescriptibil îl va avea și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal. Mai arată că, în cauză, nu se face o confuzie, cum greșit reține instanța de apel, între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept, acțiunea fiind una în angajarea răspunderii civile delictuale, dreptul subiectiv fiind unul de creanță. Susține că imprescriptibilitatea crimelor contra umanității sau altfel spus, atunci când despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă, aceasta în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare dispusă în dosarul nr. x/2014, deci sub imperiul C. civ. actual, în cauză neputându-se pune problema unei depășiri a funcției jurisdicționale de către instanța de judecată, cum greșit s-a arătat.

Apărările formulate în cauză Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 20 decembrie 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr.

Prin rezoluția din 16 februarie 2022, a fost fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în ședință publică. La acest termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. În esență, reclamanta solicită despăgubiri materiale și morale Statului român în considerarea calității acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., președintele țării la acea epocă, demersul judiciar având ca obiect o cerere în pretenții întemeiată în drept pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârșirea unei fapte ilicite în luna decembrie a anului 1989, soldată cu rănirea sa prin împușcare. Acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, instanța de fond reținând că reclamanta a cunoscut atât prejudiciul produs, cât și persoana responsabilă încă de la data producerii faptei. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna ianuarie a anului 2021, la peste 31 de ani de la data producerii faptei. În cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o suspendare sau întrerupere a cursului prescripției în condițiile art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantei acordându-i-se un termen de judecată în mod expres pentru a dovedi intervenirea unui astfel de eveniment. La rândul său, instanța de apel a menținut soluția, apreciind că prescripția extinctivă a început să curgă sub regimul juridic reglementat de Decretul nr. 167/1958 atât prin raportare la data cunoașterii pagubei (necontestată), cât și a celui răspunzător de producerea ei, urmând ca aceasta să fie guvernată în întregime de acest act normativ. A înlăturat ca lipsit de fundament legal, argumentul reclamantei cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1394 C. civ..din 2009, întrucât dispozițiile legale invocate aparțin reglementării noului C. civ., respectiv ale Legii 287/2009, iar în speță, în temeiul art. 6 alin. (4) C. civ..din 2009 coroborat cu art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripția extinctivă este guvernată de prevederile Decretului lege nr. 167/1958. Cu privire la imprescriptibilitatea dreptului material la acțiunea dedusă judecății, pe motiv că fapta ilicită imputată prepușilor pârâtului intimat reprezintă o crimă împotriva umanității, pentru care răspunderea este imprescriptibilă, instanța de apel a considerat că ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, reclamanta făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și fapta ce a generat nașterea acestui drept. În speță, acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului intimat la plata de despăgubiri bănești cu titlu de daune morale și materiale, pentru prejudiciul cauzat acesteia prin împușcare în timpul Revoluției din decembrie 1989, mai exact la data de 17.12.1989. Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială. Or, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, sens în care sunt dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, a cărui aplicabilitate s-a statuat în speță, potrivit cărora "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", termenul de prescripție fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din același decret. Prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome, având principii și reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite. Ținând cont de particularitatea faptei ilicite săvârșite, Curtea a reținut că identificarea persoanei responsabile direct de săvârșirea faptei ilicite este imposibil de determinat. Cum împușcarea reclamantei a fost făcută de către soldați ai Armatei Române care au acționat la comanda și ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul B., răspunderea Statului Român pentru fapta altuia a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data instaurării democrației în România, la data de 22 decembrie 1989. Împrejurarea că, în cursul anului 2016, în dosarul penal vizând infracțiunile săvârșite cu ocazia Revoluției din 1989, s-a dispus clasarea cauzei pentru împrejurarea că cel vinovat de producerea acesteia, respectiv B., a decedat nu poate duce la concluzia că doar de la acea dată reclamanta a cunoscut pe cel responsabil de producerea prejudiciului. Critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la nemotivarea soluției de respingere a apelului, recurenta susținând că instanța de apel a preluat apărările intimatului Statul Român, privind precedentele trimiteri în judecată fără să dezvolte propriile argumente și fără a arăta care sunt motivele pentru care aceste trimiteri în judecată ar fi decisive cu privire la incidența prescripției, hotărârea fiind nemotivată. Verificând conținutul deciziei apelate, Înalta Curte constată că afirmațiile pârătului, deși consemnate în decizie în partea care redă susținerile părților, au fost înlăturate prin raționamentul judiciar al instanței care a vizat exclusiv argumentele pentru care în cauză operează excepția prescripției dreptului material la acțiune, valorificând normele de drept incidente prin raportare la aspectele deduse judecății prin motivele de apel, astfel încât motivul de recurs invocat nu se susține. Referitor la dreptul material incident și la modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primit. Astfel, recurenta a susținut, în esență, că momentul de la care curge prescripția este reprezentat atât de cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei. Susține că doar odată cu soluția de clasare, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana președintelui B., ceea ce ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ.. În acest context, a susținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 1394 C. civ. și caracterul imprescriptibil al acțiunii civile ce decurge din prejudiciul produs prin săvârșirea unor infracțiuni contra umanității și de genocid, imprescriptibile. Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanța de apel a stabilit că aplicabile în cauză sunt dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea" și nu normele noului C. civ. privind prescripția având în vedere prevederile art. 6 alin. (4) din acest din urmă act normativ care dispun că "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit." În baza acestui text de lege, acțiunea civilă privind drepturi având un obiect patrimonial, chiar asociată unei cauze penale, se prescrie potrivit dreptului comun în materie reprezentat de Decretul nr. 167/1958, într-un termen de trei ani a cărui dată de începere se stabilește potrivit regulilor mai sus enunțate, întrucât, sub imperiul acestei legi, prescripția răspunderii civile are un regim juridic distinct și autonom, de cea a răspunderii penale. Prin urmare, corect a fost înlăturat de la aplicare art. 1394 din noul C. civ. În cauză, prescripția a fost analizată prin raportare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta imputată prepusului pârâtului, aspect reținut în primă instanță și necontestat în apel. Din această perspectivă, instanța de apel a stabilit că prejudiciul a fost cunoscut de reclamantă chiar la data vătămării sale prin împușcare, respectiv la 21.12.1989, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție. Susținerilor recurentei în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuți abia la momentul soluționării dosarului penal în care aceasta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune caracterul notoriu al evenimentelor din decembrie 1989. Astfel, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție se situează, cel mai târziu, la data la care cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat și executat tocmai pentru faptele expuse de către recurentă, nefiind acela indicat de către recurentă, respectiv anul 2019 când s-a pronunțat soluția de clasare în dosarul penal nr. x/2014 pentru autoritatea de lucru judecat reținută tocmai în considerarea soluției de condamnare anterioare. Este de reținut faptul că art. 8 alin. (1) din decret se referă la "cel care răspunde" de pagubă, entitate care nu se confundă întotdeauna cu autorul care a cauzat-o, prin urmare nu se poate aprecia că, în cauză, reclamanta nu ar fi putut acționa, încă de la acea dată, pentru a atrage răspunderea statului pentru fapta prepusului său. Contrar aserțiunilor recurentei, instanța de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B., întrucât nu a făcut nicio referire la acest proces sau la modalitatea în care s-a raportat la procesul respectiv Ordonanța de clasare. În plus, deși, de principiu, prescripția este susceptibilă de suspendare și de întrerupere în condițiile expres și restrictiv prevăzute de lege, cu condiția ca dreptul la acțiune să fi fost exercitat în termenul defipt de lege, în cauză nu există nicio dovadă în sensul că, înlăuntrul acestuia, reclamanta s-a adresat autorităților judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit pentru ca manifestarea sa de voință să dobândească valențele unui act întreruptiv al cursului prescripției. În concret, nu s-a dovedit că anterior anului 2014, moment aflat în afara termenului de prescripție, reclamanta s-ar fi constituit parte vătămată sau parte civilă într-un dosar penal inițiat în termenul de prescripție, dimpotrivă, prin chiar cererea de apel aceasta a precizat expres că s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2014, neexistând astfel un caz de întrerupere a cursului prescripției aplicabil acțiunii reclamantei. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.