ÎCCJ, decizie (scj.ro #197489)

Antecontract de vânzare. Acțiune în constatarea nulității absolute pentru nerespectarea dispozițiilor art. 153 ind. 22 din Legea nr. 31/1990. Condiții și efecte

Legea nr. 31/1990, art. 153

22

C. civ., art. 627 alin. (4), art. 1237, art. 1238, art. 1279 alin. (3), art. 1669 alin. (1)

Legea nr. 71/2011, art. 60

1

Potrivit dispozițiilor art. 153

22

din Legea 31/1990, consiliul de administrație, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele și în contul societății, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acționarilor, dată în condițiile art. 115.”

Clauza de inalienabilitate, ca

limitare

convențională a dreptului de a înstrăina bunul, nu se subsumează niciuneia dintre ipotezele pentru care

legiuitorul a reglementat prin art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, pe baza unui criteriu obiectiv (natura actelor), căruia i se adaugă criteriul valoric, necesitatea existenței aprobării adunării generale a acționarilor ca o condiție de validitate a actului juridic încheiat în numele și pe seama societății.

În aceste condiții, limitarea legală a mandatului general al administratorilor/directoratului nu poate fi extinsă, cu argumentul a fortiori ratione, la acte a căror natură juridică excedează celor în mod limitativ și expres avute în vedere de legiuitor.

Prezumarea de către legiuitor a c

lauzei de inalienabilitate și în cazul

convențiilor din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă, categorie în care intră și antecontractele

având ca obiect transmiterea în viitor, prin încheierea de contracte, a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, nu poate da suport legal asimilării acestora din urmă unor acte de înstrăinare.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 224 din 3 februarie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș la data de 19 iunie 2018, sub nr. de dosar x/1371/2018, reclamanta Societatea A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca instanța să constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare cumpărare atestat prin Încheierea nr. 45/03.08.2012, ca efect al nesocotirii prevederilor art. 153 ind. 22 din Legea nr. 31/1990, respectiv a dispozițiilor art. 1237 și 1238 C. civ. 2011.

Prin sentința nr. 6 din 23 ianuarie 2019, Tribunalul Specializat Mureș a respins acțiunea, ca neîntemeiată, precum și cererea accesorie privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de către reclamanta, aceasta din urmă fiind  obligată la plata în favoarea pârâților B. și C. a sumei de 7.140 de lei, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia nr. 229/2019 din 9 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș,  Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Societatea A. SA împotriva sentinței nr. 6 din 23 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/1371/2018.

A fost obligată apelanta să-i plătească intimatului B., suma de 7.140 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei sus-menționate a declarat recurs reclamanta Societatea A. SA, invocând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, s-a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, arătându-se, sub un prim aspect, că au fost încălcate prevederile art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, în sensul că în mod greșit a apreciat instanța de apel că acest text legal nu ar fi incident în speță.

Se susține că, deși promisiunea de vânzare-cumpărare a unui imobil nu este translativă de proprietate, aceasta conține întocmai consimțământul promitentului - vânzător de a transmite dreptul de proprietate la data convenită, fiind necesar a fi îndeplinite condițiile vânzării încă de la momentul încheierii promisiunii (consimțământ, obiect determinat și licit, părți, cauză), doar momentul întocmirii vânzării fiind amânat la un anume moment.

Întrucât antecontractul de vânzare-cumpărare reprezintă un act juridic preparator de transfer al dreptului de proprietate, în cuprinsul căruia se regăsesc toate elementele aferente tranzacției (obiect, preț și condițiile în care operează transferul dreptului de proprietate), sunt extrem de lămuritoare dispozițiile art. 1669 alin. 1 C. civ., care prevăd că toate condițiile de validitate ale vânzării trebuie să fie întrunite încă de la momentul încheierii promisiunii de vânzare cumpărare.

Ca atare, consideră recurenta că cel puțin una din cele patru condiții esențiale pentru validitatea contractului prevăzute de dispozițiile art. 1179 alin. 1 C. civ. nu este îndeplinită, respectiv cea a exprimării unui consimțământ valabil.

Arătând că exprimarea în mod valabil a consimțământul unei societăți poate fi realizată numai prin hotărârea adunării generale a acționarilor, iar  lipsa unei hotărâri a adunării generale a acționarilor echivalează cu lipsa consimțământului adunării generale a asociaților, care formează voința societății.

În consecință, se arată că lipsa consimțământului societății, ce se putea exprima doar prin hotărârea adunării generale a acționarilor, conduce la anularea actului juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor prevăzute de lege.

Din interpretarea

per a contrario

a dispozițiilor art. 55 din Legea 31/1990, sancțiunea care intervine în cazul încheierii unui act de înstrăinare cu încălcarea limitelor puterilor conferite organelor societății prin lege este nulitatea absolută, societatea nefiind valabil angajată față de terți prin actul de transfer.

Dispozițiile art. 153

22

din Legea nr. 31/1990 fac trimitere la dispozițiile art. 115 din Legea 31/1990, rezultând că transferul unui drept de proprietate cu privire la un imobil aflat în patrimoniul societății se poate realiza numai cu aprobarea prealabilă a adunării generale a acționarilor.

Prin urmare, întrucât antecontractul a fost încheiat cu depășirea limitele puterilor prevăzute de lege pentru consiliul de administrație, actul juridic preconizat nu poate fi considerat perfectat, întrucât interdicția legală prevăzută de textul art. 153

22

din Legea 31/1990 este imperativă pentru societățile pe acțiuni, nefiind permise excepții statutare, decât în sensul majorării cerințelor de aprobare a acestor acte sau includerii altora.

Arătând că, în doctrină, s-a reținut că antecontractul trebuie asimilat actelor de dispoziție, datorită efectelor sale și importanței patrimoniale, recurenta consideră că se impun a fi avute în vedere și dispozițiile art. 70

1

din Legea 31/1990, potrivit cărora: „Actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale actului constitutiv al societății, nefiind necesară o procură specială și în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică.”

Legiuitorul asimilează antecontractul noțiunii de înstrăinare, câtă vreme, conform dispozițiilor art. 627 alin. 4 C. civ., clauzele de inalienabilitate sunt subînțelese în contractele din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea, iar textul art. 60

1

din Legea nr. 71/2011 prevede că antecontractele întră în categoria contractelor din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea.

Nu în ultimul rând, se susține că aplicabilitatea prevederilor art. 153

22

din Legea 31/1990 rezultă și din structura legii societăților, având în vedere că textul de lege invocat este încadrat în Secțiunea a III - a, Capitolul IV din Legea 31/1990, intitulat „Dispoziții comune pentru sistemul unitar și sistemul dualist”, și stabilește capacitatea juridică a organelor societății și limitele lor de reprezentare cu privire la încheierea anumitor operațiuni juridice cu un impact foarte mare asupra activității societății.

Astfel, actele cu privire la care se aplică limitarea de competență sunt actele de înstrăinare de bunuri din patrimoniul societății sau cele asimilate actelor de înstrăinare, iar limita de valoare până la care organele societății au deplină competență este de cel mult jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic, astfel că, în situația în care actele juridice menționate privesc bunuri de o valoare mai mare, operațiunea nu se va putea face decât cu exprimarea consimțământului societății, prin luarea unei hotărâri de aprobare a acestei operațiuni de către adunarea generală extraordinară a acționarilor.

Sub un al doilea aspect

, recurenta-reclamantă a considerat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1237 și 1238 C. civ., prin aceea că instanța de apel a reținut că aceste texte de lege nu sunt incidente în speță, întrucât nu ar putea fi reținută o cauză de nulitate absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa acordului adunării generale a asociaților, respectiv o cauză ilicită.

Referitor la frauda la lege, invocată prin raportare la prevederile art. 1237 C. civ., recurenta reiterează faptul că prin încheierea antecontractului au fost eludate prevederile imperative ale art. 153

22

din Legea 31/1990, care obligau părțile să obțină acordul adunării generale a acționarilor prealabil încheierii antecontractului.

Din analiza prevederilor antecontractului rezultă că ambele părți au avut cunoștință de această obligație legală imperativă, însă acestea au preferat să încheie antecontractul cu încălcarea prevederilor legale, prefațând, totodată, o confirmare ulterioară a antecontractului de către adunarea generală extraordinară a asociaților.

Or, recurenta-reclamantă a susținut că nu era posibilă confirmarea antecontractului, în raport cu prevederile 1247 alin. 4 C. civ., nici instanța de judecată neputând suplini voința societății.

Pe cale de consecință, fiind în prezența unei cauze ilicite, sub forma fraudei la lege, sancțiunea aplicabilă antecontractului este aceea a nulității absolute, conform prevederilor art. 1238 alin. 2 C. civ., cu atât mai mult cu cât cauza ilicită era cunoscută ambelor părți contractante.

Pârâții nu se pot prevala de necunoașterea legii sau de caracterul imperativ al prevederilor art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, ei cunoscând prevederile actului constitutiv al societății recurente, după cum rezultă din clauza 1.5 din antecontract.

Prin întâmpinare, intimații - pârâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că promisiunea de vânzare - cumpărare nu este un act translativ de proprietate, ceea ce face să nu fie incidente dispozițiile art.155

22

din Legea nr.31/1990.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. 3 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 7 octombrie 2020, Înalta Curte a admis in principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Analizând recursul formulat de

reclamanta

S.C. A. S.A.,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Situația de fapt, așa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului, constă în  încheierea, la data de 03.08.2012, a unui  antecontract de vânzare cumpărare între reclamanta SC A. SA, în calitate de promitent - vânzător și D., acționar majoritar, pe de-o parte, și promitenții - cumpărători B. și C., pe de altă parte. Obiectul antecontractului este reprezentat de obligația fermă și irevocabilă asumată de promitenta - vânzătoare de a vinde promitenților cumpărători, respectiv de obligația cumpărătorilor de a cumpăra și plăti prețul pentru dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Târgu-Mureș, str. X nr. 101, jud. Mureș.

Motivele de nulitate absolută a actului juridic anterior menționat, astfel cum au fost deduse judecății de reclamanta SC A. SA, rezidă în nesocotirea dispozițiilor art. 153 ind. 22 din Legea nr. 31/1990 privind necesitatea obținerii acordului adunării generale extraordinare a asociaților inclusiv pentru încheierea actelor de tipul antecontractului ce face obiectul acțiunii, și, subsumat nerespectării acestei dispoziții legale imperative, frauda la lege și existența unei cauze ilicite.

Recurenta-reclamantă invocă, în cadrul recursului formulat, motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 8 C. proc. civ., arătând că au fost încălcate prevederile art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, în sensul că în mod greșit a apreciat instanța de apel că acest text legal nu ar fi incident în speță și, în strânsă legătură cu această critică, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1237 și 1238 C. civ., prin aceea că instanța de apel a reținut că aceste texte de lege nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu ar putea fi reținută frauda la lege, respectiv cauza ilicită, cu toate că prin încheierea antecontractului au fost eludate prevederile imperative ale art. 153

22

din Legea 31/1990, care obligau părțile să obțină acordul adunării generale a acționarilor prealabil încheierii antecontractului.

Pornind de la aceste precizări prealabile, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate invocate de recurenta - reclamantă nu pot fi reținute.

Astfel, art. 153

22

din Legea 31/1990 prevede următoarele:

„Consiliul de administrație, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele și în contul societății, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acționarilor, dată în condițiile art. 115.”

Analiza textului de lege redat confirmă ceea ce ambele instanțe de fond au reținut în mod concordant, și anume că legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ situațiile în care este necesară aprobarea adunării generale a acționarilor ca o condiție de validitate a actului juridic încheiat în numele și pe seama societății, antecontractul de vânzare cumpărare neîncadrându-se între acestea.

Argumentele invocate de recurenta-reclamantă în susținerea tezei asimilării antecontractului de vânzare-cumpărare unui act de dispoziție, pentru a cărui încheiere valabilă ar fi necesară aprobarea adunării generale a acționarilor, sunt în contradicție, în primul rând, cu natura juridică a acestui

contract preparatoriu,

anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a cărui necesitate practică este generată, de regulă, tocmai de existența unor impedimente  la încheierea contractului de vânzare-cumpărare propriu - zis.

În acest sens se reține că art. 1669 alin.

1

C. civ., pe care însăși recurenta-reclamantă îl invocă, prevede:

„…când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite.”

De asemenea,

art. 1279 alin. (3)

C. civ. stabilește faptul că „

…de asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.

”

Contrar susținerilor recurentei, în sensul că textul redat ar stipula că toate condițiile de validitate ale vânzării trebuie să fie întrunite încă de la momentul încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare, textul special aplicabil contractului de vânzare-cumpărare prevede posibilitatea solicitării pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract numai dacă „

toate celelalte condiții de validitate

” sunt îndeplinite, iar textul general în materia promisiunii de a contracta stabilește necesitatea ca „

cerințele legii pentru validitatea acesteia

” să fie îndeplinite pentru a se putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract,.

Cât privește dispozițiile art. 627 alin. 4 C. civ., coroborate cu cele ale art. 60 ind. 1 din Legea nr. 71/2011, instanța de prim control judiciar a reținut în mod corect că prezumarea de către legiuitor a clauzei de inalienabilitate și în cazul convențiilor din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă, categorie în care intră și antecontractele având ca obiect transmiterea în viitor, prin încheierea de contracte, a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil

,

nu poate da suport legal asimilării acestora din urmă unor acte de înstrăinare.

Clauza de inalienabilitate, ca limitare convențională a dreptului de a înstrăina bunul, nu se subsumează niciuneia dintre ipotezele pentru care legiuitorul a reglementat prin art. 153 alin. 22 din Legea nr. 31/1990, pe baza unui criteriu obiectiv (natura actelor), căruia i se adaugă criteriul valoric, necesitatea  existenței aprobării adunării generale a acționarilor ca o condiție de validitate a actului juridic încheiat în numele și pe seama societății.

În aceste condiții, limitarea legală a mandatului general al administratorilor/directoratului nu poate fi extinsă, cu argumentul

a fortiori ratione,

la acte a căror natură juridică excedează celor în mod limitativ și expres avute în vedere de legiuitor.

Pe cale de consecință, cum motivele de nulitate absolută invocate în cauză nu există, apar ca nefondate și criticile recurentei privind pronunțarea hotărârii cu încălcarea prevederilor art. 1237 și 1238 C. civ.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. 1 C. proc. civ., a fost obligată recurenta-reclamantă la plata către intimații-pârâți C. și B. a cheltuielilor de judecată în sumă de 8330 lei, reprezentând onorariul pentru plata avocatului.